Ploieștiul tremură sub tacâmurile incompetenței, iar în fruntea listei se profilează, discret și fără prea mult zgomot, figura unui city manager ce pare desprins dintr-o piesă de teatru absurd. Un rol interpretat cu o convingătoare… lipsă de convingere, un actor principal într-o piesă fără scenariu, unde singura replică e tăcerea, iar singura mișcare e… obediența. Este, am putea spune, o cronică amară a unei funcții ocupate conjunctural, mai mult din inerție decât din vreun strop de legitimitate sau, Doamne ferește, de competență!

Meritocrația? Un mit urban! Istoria „imputernicirilor” glorioase

Să fim sinceri: cine mai vorbește de concursuri în țara asta? Cine mai pierde vremea cu „proiecte manageriale” sau, și mai hilar, cu „validarea publică”? Actualul city manager al Ploieștiului, o figură enigmatică prin lipsa sa de substanță, a sărit cu grație peste aceste formalități anacronice. Nu a avut nevoie de o procedură competitivă, nici de un program de management. A fost pur și simplu… adus.

Acest detaliu, aproape poetic în simplitatea sa, se înscrie perfect într-un parcurs profesional demn de o antologie a provizoratului. Un traseu pavat cu împuterniciri și interimate, o odă adusă ideii că nu ai nevoie să câștigi o competiție pe bază de competență, atâta timp cât știi să-ți aștepți rândul la ciolanul public.

De la Penitenciar la Palatul Administrativ: O carieră „strălucită” în provizorat

Înainte de a ateriza, la fel de „conjunctural”, în fotoliul de la Primăria Ploiești, acest geniu al non-managementului și-a lustruit abilitățile la Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP). Da, ați auzit bine! De la pușcărie la… primărie. Nu ca deținut, desigur, ci ca director general adjunct, apoi director general interimar al ANP, prin împuternicire acordată de însuși Tudorel Toader, ministrul Justiției de la acea vreme (conform Ordinului nr. 2005/C din 24.04.2019). O funcție, ați ghicit, NU obținută prin concurs. O funcție care, previzibil, s-a încheiat tot printr-o împuternicire, lăsând în urmă o experiență de coordonare a Serviciului Cooperare Internațională și Programe din ANP, descrisă, eufemistic, ca fiind „destul de modestă”. Adică, mai pe românește, „a bătut mingea, dar mingea nu prea s-a mișcat”.

Teoria… la coș! Practica? Un ocean de NIMIC!

În manualele de management, un astfel de CV ar fi prezentat pompos ca „experiență managerială”. Dar, la Ploiești, unde teoria se lovește brutal de realitatea cruntă, rezultatele sunt la fel de vizibile precum un elefant într-o farfurie de supă: absolut inexistente.

Orașul arde, problemele se îngrămădesc, iar soluțiile… ei bine, soluțiile sunt, probabil, în vacanță prelungită, alături de viziunea strategică a city managerului.

Insolvența, un detaliu! Marea tăcere a city managerului „soluție”

Un exemplu grăitor, demn de manualele de „așa nu”, este ședința de la TCE Ploiești. Acolo, în prezența luminată a primarului Mihai Polițeanu, se dezbătea insolvența, un mic „detaliu” ce amenință transportul public al orașului. O ocazie perfectă pentru un city manager, un pretins profesionist, să-și etaleze viziunea, expertiza, sau măcar un abur de soluție.

Și ce a urmat? O simfonie a… tăcerii!

Actualul city manager, un adevărat maestru al non-comunicării, nu a articulat nicio opinie proprie, nu a venit cu nicio analiză (probabil pentru că nu avea ce analiza), nu a propus nicio soluție concretă (probabil pentru că nu știa ce-i aia „soluție”). A fost de acord, fără rezerve și cu un entuziasm demn de o statuie de ceară, cu absolut tot ce a afirmat primarul. Pentru el, cuvântul primarului nu a fost doar lege, a fost Evanghelia în persoană. Rolul său? Un simplu element decorativ, un „cap de listă” pasiv, bun de umplut scaunul.

City managerul-ecou: La ce bun un profesionist… care nu face nimic?

Aici se ridică întrebarea fundamentală: La ce diavol mai servește funcția de city manager, dacă titularul ei nu are idei, nu contrazice, nu completează și nu își asumă nicio poziție proprie? În mod normal, administratorul public ar trebui să fie un contrapunct tehnic, un profesionist cu coloană vertebrală, capabil să gestioneze crize și să apere interesul public. Nu o păpușă de cârpă, un executant orb și un „yes-man” de manual.

Portretul robot al „yes-man”-ului suprem: Un specialist în aprobări necondiționate

Imaginea care se conturează este cea a unui beneficiar etern al funcțiilor de top management, mereu prezent în structuri de conducere, dar mereu prin numire, interimat sau împuternicire. Niciodată, dar absolut NICIODATĂ, prin concurs. O carieră de „etern interimar”, de specialist în aprobări necondiționate, de marionetă perfect antrenată să aplaude, să tacă și să… ocupe un scaun.

Meritocrația? O glumă proastă de Penitenciar! Clanul, mai presus de competență

Și ca tacâmul să fie complet, ca tabloul să aibă nuanțele „nepotismului” frumos așezate, nici faptul că soția sa, Cornelia Pleșa, a activat ca ofițer în cadrul aceleiași Administrații Naționale a Penitenciarelor nu face decât să întărească percepția publică. O percepție a unui cerc restrâns, a unei „castre” privilegiate care-și distribuie funcțiile, departe de orice principiu al meritocrației și, desigur, al transparenței. Competența? Un detaliu plictisitor. Relațiile? Cheia succesului!

Orașul invizibil pentru „elitele” locale: Ploieștiul, doar o stație în CV-ul lor!

Ploieștiul pare să fie, din păcate, administrat de persoane care nu cunosc orașul, nu cunosc transportul public (doar prețul benzinei, probabil), nu cunosc problemele cartierelor și, mai ales, nu simt presiunea reală a unei comunități disperate. În schimb, orașul este condus de un val de carieriști fără nicio legătură reală cu nevoile și suferințele ploieștenilor.

Soneria de alarmă! Ploieștiul are nevoie de creiere, nu de butoane mute!

Poate că a venit momentul ca primarul Mihai Polițeanu să facă nu doar un bilanț cosmetizat al mandatului, ci și un exercițiu de luciditate administrativă. O luciditate brută, dureroasă, dar absolut necesară. Ploieștiul nu mai are nevoie de tăcere, de obediență oarbă și de interimate perpetuate la infinit. Ploieștiul are nevoie de conducere reală, de competență asumată și, mai presus de orice, de oameni care să vorbească, să propună și să răspundă. Nu de fantome mute care ocupă funcții doar pentru a le lustrui. (Cristina T.).