Adjunctul IPJ Bacău, comisarul-șef Constantin Giugariu, lovește din nou în materie de „profesionalism” de manual. De data asta, nu mai vrea doar să coordoneze polițiștii, vrea să le bage în cap și o aberație juridică: confiscarea bicicletelor cetățenilor care comit contravenții la regimul rutier. Informațiile și pasajele de drept vin, cu toată seriozitatea, din dezvăluirile Sindicatului Europol.

După episodul deja cunoscut, în care același Giugariu, împuternicit adjunct al șefului IPJ Bacău, a încercat să-i împingă pe polițiștii rutieri spre ideea de a „sălta” bicicletele oamenilor, omul nostru nu s-a oprit. Dimpotrivă, a perseverat în eroare cu o insistență demnă de o cauză nobilă – numai că, aici, cauza este propria neînțelegere crasă a legislației rutiere.

„Majestatea sa” Giugariu inventează confiscarea bicicletelor

În lipsa inspectorului-șef, „Majestatea sa” Giugariu a simțit nevoia să strălucească. Cum? Ignorând cu seninătate legea. Ca să-și lase amprenta de „vizionar” juridic, i-a cerut șefului Serviciului Rutier să întocmească o adresă către Direcția Rutieră. Obiectul cererii: un punct de vedere oficial despre posibilitatea confiscării bicicletelor persoanelor care circulă pe drumurile publice și comit contravenții la regimul rutier.

Ca să-și justifice fantezia, adjunctul IPJ Bacău invocă următoarele:

• art. 24 și art. 41 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor;
• art. 96 alin. (6) din OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Altfel spus, un mic „cocktail legislativ” servit fără să înțeleagă diferența dintre norma generală și norma specială, dar cu mare încredere în propriul amalgam de „inteligență”.

Direcția Rutieră: hohot de râs și lecție de drept pentru adjunctul IPJ

Când a ajuns solicitarea la Direcția Rutieră, specialiștii n-au știut dacă să râdă sau să plângă. Conform informațiilor relatate de Sindicatul Europol, oamenii s-au amuzat copios și s-au grăbit să emită un punct de vedere clarificator, ca să mai tempereze „creativitatea” juridică de la vârful IPJ Bacău și să prevină un val de plângeri de la bicicliști.

Răspunsul Direcției Rutiere este sec și devastator pentru „teoria” lui Giugariu:

• legislația în vigoare NU prevede posibilitatea confiscării vehiculelor utilizate la comiterea contravențiilor pe drumurile publice, ca măsură complementară;
• această măsură are un caracter explicit și limitativ – nu se inventează după chef, nici după orgolii de birou.

Cu alte cuvinte, încercarea adjunctului de a confisca bicicletele nu este doar abuzivă, ci și elementar nelegală.

Articolele de lege pe care adjunctul le-a „sărit din lectură”

Din aceeași corespondență rezultă un fapt jenant: Giugariu, deși coordonează două structuri mari – ordine publică și poliția rutieră –, pare să nu fi ajuns cu lectura până la art. 109 alin. (9) din OUG 195/2002. Textul, negru pe alb, spune așa:

„Prevederile prezentei ordonanțe de urgență referitoare la contravenții se completează cu cele ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, (…) dacă prin prezenta ordonanță de urgență nu se dispune altfel.”

Iar Direcția Rutieră aproape că i-a făcut un desen, în finalul răspunsului, explicându-i:

• în materia bunurilor supuse confiscării, OUG 195/2002 conține o reglementare specială, expresă;
• tocmai pentru că această ordonanță reglementează clar ce bunuri pot fi confiscate, NU se completează cu OG 2/2001.

Pe scurt: nu poți folosi norma generală (OG 2/2001) ca să ocolești limitele stricte ale normei speciale (OUG 195/2002). Iar printre bunurile vizate de confiscare, „bicicleta contravenientului” nu apare nicăieri.

Bicicleta cetățeanului, da; mașina adjunctului, nu

Mai departe, art. 96 alin. (2) lit. c) din OUG 195/2002 vorbește despre:

• confiscarea bunurilor destinate săvârșirii contravențiilor prevăzute de ordonanță ori folosite în acest scop.

Dar cadrul special stabilește exact ce și cum se poate confisca. Nu intră la „pachet promoțional” tot ce ar vrea un adjunct să dea exemplu, de dragul „disciplinei”.

În paralel, OG 2/2001 prevede, în art. 5 alin. (3) lit. a), confiscarea bunurilor folosite sau rezultate din contravenții, iar art. 24 dezvoltă procedura. Dar exact aici este cheia: în domeniul rutier, regula este dată de OUG 195/2002, nu de fanteziile creative ale unor șefi care iau norma generală și o folosesc ca pretext să-și extindă puterea peste limitele legii.

Când este vorba de bicicletele oamenilor simpli, Giugariu vrea confiscare.
Când este vorba de propriul său autoturism, subit teoria dispare.

Întrebările care-l dezbracă de „profesionalism”

Sindicatul Europol pune pe masă întrebări foarte simple, dar care demolează orice pretenție de consecvență:

1. Dacă sunteți atât de convins de legalitatea confiscării bicicletelor utilizate la săvârșirea contravențiilor rutiere,
   • de ce nu mergeți dumneavoastră, domnule Giugariu, la camera de corpuri delicte a IPJ Bacău să vă predați autoturismul, după ce ați fost prins circulând cu 125 km/h în localitate?
2. Dacă această măsură ar fi legală,
   • de ce nu cereți aplicarea ei uniform, indiferent de persoană și de vehicul – fie mașină, fie bicicletă?
3. În aceeași logică „dreaptă”,
   • de ce nu solicitați poliției rutiere să confiște autoturismul șefului Poliției orașului Slănic Moldova, nașul dumneavoastră, sancționat contravențional pentru circulație pe contrasens?

Când e vorba de bicicletele oamenilor obișnuiți, ideea de confiscare pare foarte tentantă. Când intră în discuție mașinile șefilor, nașilor și propriilor personaje din „familia instituțională”, brusc nu mai auzim nimic de confiscare. Doar tăcere.

Nu doar o gafă juridică, ci o palmă pe obrazul instituției

Problema nu este doar juridică, deși și acolo situația e de un ridicol greu de ignorat. Problema este de imagine și de substanță: un adjunct al IPJ Bacău care:

• interpretează legea după bunul plac;
• instigă polițiștii rutieri spre o practică evident nelegală (cu risc de abuz în serviciu);
• compromite credibilitatea întregii conduceri a inspectoratului și, implicit, a Poliției Române.

Greșelile unui astfel de personaj nu rămân în contul său personal. Ele pică pe umerii instituției și ai corpului profesional, care trebuie apoi să explice, să repare, să gestioneze plângerile și scandalurile.

„Management” de tip: presiune în jos, obediență în sus

Modul în care împuternicitul adjunct Giugariu își exercită prerogativele manageriale este simptomatic pentru o boală mai mare:

• presează subordonații să meargă la limita legii, ba chiar peste ea;
• transformă propriile frustrări în presiune profesională asupra celor din teren;
• revendică, atunci când apar rezultate, meritele ca pe niște trofee personale;
• se ascunde în spatele funcției când propriile „inovații” juridice se dovedesc a fi praf în ochi.

Într-o instituție cu adevărat sănătoasă – așa cum îi place Poliției Române să se autoproclame –, o asemenea împuternicire ar trebui reevaluată pe loc. Dar, în practică, vedem altceva: nu mai contează să fii profesionist, e suficient să fii obedient și util „sus”.

Dublul standard: bicicleta sancționată, porcul fatal

Ca să înțelegem și mai bine dublul standard, Sindicatul Europol amintește un caz relevant:

• un șef al Serviciului Rutier dintr-un inspectorat a fost eliberat din funcție fiindcă subalternii lui au făcut o glumă legată de atribuirea unui porc.

Pentru o glumă de porc, funcția „zboară” imediat.

La Bacău, în schimb, un adjunct care:

• își bate joc de legislație;
• riscă să împingă polițiștii în zona abuzului în serviciu;
• vrea să confiște biciclete ca să dea cu biciul peste cetățeni,

pare să nu provoace nicio reacție serioasă din partea IGPR sau MAI. Poate doar atunci când, metaforic vorbind, vor „zbura” bicicletele prin inspectorat se va trezi cineva să vadă cât de absurdă este situația.

Concluzie amară:
În timp ce IPJ Bacău se joacă de-a „confiscarea bicicletelor” și experimentează pe spinarea cetățenilor, adevărata confiscare este cea a profesionalismului și credibilității. Iar până când astfel de personaje vor fi ținute în funcții pentru obediență, nu pentru competență, poliția va continua să dea senzația că e dură cu cei mici și suspect de blândă cu ai ei. (Cristina T.).

(Sursă de informații și citate juridice: dezvăluirile publice ale Sindicatului Europol.)

Când legea e făcută la normă, CCR dă cu ea de toți pereții

Când nu mai ai încredere nici în propriul statut, dar te salvează Curtea Constituțională, înseamnă că ceva e profund stricat în felul în care sunt tratați polițiștii în România. În ultimii ani, Curtea Constituțională a României (CCR) a făcut bucăți, pe rând, mai multe prevederi din Statutul polițistului (Legea nr. 360/2002), toate în procese susținute de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”.

Pe scurt: ce a fost scris „de sus” s-a dovedit a fi, de prea multe ori, abuziv, vag sau pur și simplu neconstituțional. Iar „Diamantul” a fost dalta care a ciobit, pas cu pas, un statut croit pe logica „comandăm, nu explicăm”.

2014 – Procedura disciplinară: „faceți cum zice ministrul, nu cum zice Constituția”

În 2014, CCR pronunță Decizia nr. 392. Pe românește: Curtea spune că nu poți să faci o procedură disciplinară pentru polițiști după chef și dispoziție de ministru. Statutul polițistului lăsa loc ca astfel de proceduri să fie stabilite prin ordin al ministrului, nu prin lege clară și predictibilă.

Curtea Constituțională a tras frâna de mână: nu e în regulă ca drepturile și cariera polițistului să atârne de un simplu ordin de ministru, scris într-o după-amiază, eventual între două ședințe și trei cafele. Statutul polițistului nu e fițuică internă de firmă, e act care trebuie să respecte Constituția.

2017 – „Situații temeinic justificate”: expresia magică pentru a te scoate pe linie moartă

În 2017, prin Decizia CCR nr. 258, Curtea lovește din nou în Statutul polițistului. De data asta, problema este celebra formulare elastică „punerea la dispoziție în situații temeinic justificate”.

Traducere: formula perfectă pentru abuz – „temeinic justificate” pentru cine? Pentru șeful supărat? Pentru sistemul deranjat de polițiști incomozi? CCR a constatat că asemenea expresii vagi sunt invitații deschise la abuzuri și încălcări de drepturi. Dacă tot vorbești de cariera și demnitatea unui polițist, nu o poți suspenda la pachet cu o formulă de tip „vedem noi cum o interpretăm”.

Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” a dus în fața Curții această mizerie legislativă, iar CCR a confirmat: nu poți lăsa destine profesionale la cheremul unor cuvinte alunecoase.

2020 – Atenționarea polițistului: sancțiune „soft” cu efecte dure

Anul 2020 vine cu Decizia CCR nr. 833. Obiectul: „atenționarea polițistului”. Sună inofensiv, ca o observație prietenoasă la școală. În realitate, putea avea efecte reale în cariera polițistului, fără garanții clare, fără respectarea drepturilor procedurale solide.

Curtea Constituțională, sesizată tot în urma demersurilor S.P.R. „Diamantul”, a spus stop acestui mecanism ambiguu. Nu poți masca o sancțiune sub forma unei „atenționări” și să te prefaci că e ceva minor, în timp ce o folosești ca instrument de presiune și control.

Dacă vrei să sancționezi, o faci deschis, legal și constituțional, nu prin „atenționări” cu iz de șantaj administrativ.

2023 – Concursurile pentru ofițeri: „nu e cercetat disciplinar”, dar poate fi hăituit la comandă

În 2023, prin Decizia CCR nr. 88, Curtea mai taie o aberație din Statutul polițistului: condiția „nu este cercetat disciplinar” pentru a putea participa la concursul pentru un post de ofițer.

Sună frumos? De fapt, era o armă perfectă împotriva celor care deranjau. E suficient să deschizi o cercetare disciplinară – fără ca polițistul să fie găsit vinovat – și l-ai scos din joc la concurs. Fără condamnare, fără sancțiune definitivă, doar cu eticheta convenabilă de „este cercetat”.

CCR, tot în urma unei excepții de neconstituționalitate susținute de S.P.R. „Diamantul”, a arătat negru pe alb: astfel de condiții transformă cercetarea disciplinară într-o cătușă administrativă, nu într-un instrument de aflare a adevărului.

Când sindicatul face ce ar fi trebuit să facă legiuitorul

În toate aceste cazuri, în prim-plan apare același nume: Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”. Nu Parlamentul, nu ministerele, nu marile comisii guralive, ci un sindicat care a îndrăznit să ducă Statutul polițistului în fața Curții Constituționale și să spună: „Asta nu e lege, e abuz ambalat frumos.”

Curtea Constituțională a dat dreptate de patru ori. Patru decizii clare:

• 2014 – Decizia CCR nr. 392: procedura disciplinară nu se face la ordin de ministru, ci după reguli constituționale.
• 2017 – Decizia CCR nr. 258: „situații temeinic justificate” nu pot fi bilet în alb pentru punerea la dispoziție.
• 2020 – Decizia CCR nr. 833: „atenționarea” nu poate fi sancțiune mascată.
• 2023 – Decizia CCR nr. 88: condiția „nu este cercetat disciplinar” nu poate bloca accesul la concurs doar pe baza unei simple cercetări.

Toate aceste lovituri la temelia abuzului au fost posibile pentru că S.P.R. „Diamantul” a dus lupta în instanță, nu la televizor.

Concluzie tăioasă: drepturile polițiștilor nu se apără cu promisiuni, ci cu procese

Una e discursul oficial despre „respectul față de polițiști”, alta e realitatea din acte: prevederi neconstituționale, texte vagi, sancțiuni mascate, condiții aberante la concursuri. Dacă nu intervenea Curtea Constituțională, la sesizarea Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, aceste aberații ar fi continuat să facă ravagii în carierele și viețile oamenilor din sistem.

Morala, cât se poate de usturătoare:
Drepturile polițiștilor nu se apără în comunicate siropoase, ci în instanță.
Iar când Statutul polițistului devine unealtă de control, Curtea Constituțională este, cu ajutorul celor care au curaj să o sesizeze, singurul balon de oxigen rămas. (Cerasela N.).

Statul român, elevul care copiază la democrație

Departamentul de Stat al SUA, care mai aruncă din când în când un ochi și spre marginea Uniunii Europene, notează politicos în raport: România are legi frumoase, pe hârtie lucioasă, dar autoritățile le folosesc cam cum folosim noi manualele școlare: doar la început de an, pentru poză.

Legea zice clar că părțile interesate trebuie consultate. În practică, instituțiile publice preferă metoda autohtonă: „Noi decidem, voi aflați de la televizor”. Consultările publice sunt bifate cu un PDF aruncat pe un site obscur, două zile lucrătoare înainte de decizie, la ora 17.50. Evaluările de impact există mai mult ca să dea bine în frazele comunicatelor de presă.

Raportul SUA, citat de Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor (FSANP), spune pe șleau: modificări legislative făcute în grabă, reguli aplicate inconsecvent, lipsă de predictibilitate legislativă. Traducere liberă: „România legiferează la inspirație și aplică la noroc”.

Poliția Penitenciară: reformă de tip „surpriză în plic”

În tot acest haos legislativ, Poliția Penitenciară nu este vreo insulă de perfecțiune. Problemele semnalate de sindicate sunt aceleași: schimbări de legi și salarii cu dedicație, reforme croite în spatele ușilor închise, dar aplicate pe spinarea personalului din teren.

Ani la rând, organizațiile sindicale au cerut ceva elementar într-o democrație:
– transparență înainte de decizie,
– fundamentare reală a reformelor,
– consultare cu cei care chiar lucrează în sistem.

Răspunsul clasic al sistemului? O combinație între tăcere instituțională și „vă anunțăm noi după ce se publică în Monitorul Oficial”. Adică tipicul model românesc de dialog social: monolog.

ANP, progres cu frâna de mână trasă

Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) pare să fi înțeles, în ultimele trei semestre, că nu poate face reformă doar cu rigla pe hârtie și semnătura directorului. A apărut, în sfârșit, ceva mai multă transparență, ceva mai multe discuții cu sindicatele, ceva mai multă consultare.

Dar chiar și FSANP admite: progresele vin „cu unele scăpări”.
Adică, pe românește:
– se mai uită să consulte,
– se mai grăbesc cu o organigramă,
– se mai obosește cineva să anunțe după, nu înainte.

Nu mai suntem în epoca „decidem totul pe sub masă”, dar încă nu am ajuns în epoca „decidem împreună, cu dovezi, argumente și impact calculat”. Suntem în epoca intermediară „vă anunțăm… uneori”.

Reforma cu consultare după ce ai desenat schema

Raportul american nu analizează direct ANP sau Poliția Penitenciară. Dar diagnosticul general – consultare insuficientă, evaluări de impact limitate, lipsă de predictibilitate – se potrivește perfect cu ce reclamă sindicatele din sistemul penitenciar.

Se vorbește frumos despre „reformă” și „modernizare”, dar practica arată așa:
– mai întâi se desenează organigramele în birouri,
– apoi se împart funcțiile,
– abia la final se mimează consultarea, ca să existe „proces-verbal”.

Sindicatele spun clar: reforma trebuie făcută cu fundamentare, transparență și consultare înainte de decizie, nu după ce totul e stabilit, parafat și ștampilat. În momentul în care angajații află din documente oficiale ce „viitor luminos” li s-a pregătit, reforma nu mai e reformă – e un fapt împlinit.

România, campioană la legi frumoase și aplicare „la inspirație”

Raportul SUA pune punctul pe i: România are legislație de stat modern, european, dar comportament de stat care se fofilează. Tot ce înseamnă consultare publică, transparență și evaluare de impact este tratat ca un moft birocratic, nu ca o obligație democratică.

În Poliția Penitenciară, tabloul este același, doar că se vede mai clar:
– personalul lucrează într-un sistem în continuă „reformare”,
– regulile se schimbă din mers,
– salariile și drepturile sunt ajustate după logici necunoscute,
– consultarea vine, când vine, prea târziu.

Iar când Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor pune aceste probleme în paralel cu diagnosticul Departamentului de Stat al SUA, concluzia e tăioasă: nu e o întâmplare, e un mod de guvernare.

Concluzie: fără consultare reală, reforma rămâne doar un slogan

Mesajul de fond, atât din raportul american, cât și din vocea sindicatelor din Poliția Penitenciară, este simplu:
– dacă vrei stat modern, nu faci legi pe genunchi;
– dacă vrei instituții credibile, nu le reformezi din pix, în biroul unui șef;
– dacă vrei respect, nu tratezi consultarea ca pe o formalitate de bifat.

Progresele ANP în transparență și dialog sunt reale, dar fragile.
„Unele scăpări” pot deveni, foarte ușor, un pas înapoi, dacă modelul național – consultare puțină, impact neanalizat, reguli schimbate peste noapte – rămâne regula nescrisă a administrației.

Până când consultarea nu devine regulă, iar „reforma” nu se face cu cei care o trăiesc, nu împotriva lor, România va rămâne în rapoarte exact acolo unde este și acum: campioană la declarații și performer mediocru la democrație aplicată. (Cerasela N.).

N. R  – Sursa temei și a paralelei cu Poliția Penitenciară: Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor, pe baza raportului Departamentului de Stat al SUA.