MAFIA ANTIGRINDINĂ ÎN COLȚUL RINGULUI – Cum trage statul cu rachete în nori, cu facturi în buget și cu noroi în fermieri

Articol bazat pe documente oficiale, rapoarte de control, adrese ale fermierilor și răspunsuri ale Curții de Conturi. Orice asemănare cu realitatea este perfect intenționată.

STATUL CU RACHETA, FERMERUL CU SAPA, CURTEA DE CONTURI CU PIXUL

De ani de zile, România trăiește cu o poveste frumoasă: avem un Sistem Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor, născut din știință, alimentat din buget și predicat din birourile unui aparat care nu vede câmpul decât de la geam, când se duce cu mașina de serviciu la „punctul de lansare”.

Pe scurt, mitologia oficială spune așa: fără rachete, fermierii sunt pierduți; cu rachete, fermierii sunt salvați.
Realitatea documentată spune altceva: fără rachete, recoltele au fost bune; cu rachete, sigură e doar curgerea banului public. Grindina vine când vrea ea, rachetele pleacă când vor ele, dar factura pleacă mereu la timp.

Ani de zile, cine a îndrăznit să întrebe „Unde sunt banii?” a fost făcut nebun, sabotor, dușman al științei. Fermierii din Prahova au încasat cele mai multe lovituri: în loc să fie apărați de sistem, au fost atacați de el. Iar acum, când fermierii din Vrancea au ridicat aceeași întrebare, a apărut în ring un personaj pe care Mafia Antigrindină nu-l mai poate lua peste picior: Curtea de Conturi a României.

Și, brusc, articolul/pamfletul a devenit proces-verbal.

REPUBLICA RACHETEI: CERUL NU SE LASĂ CONDUS CU CONTRACTE-CADRU

România e împărțită, nevăzut, în două: țara în care fermierul își numără boabele de porumb și ratele la bancă, și țara în care șefii de la antigrindină își numără indicatorii de realizare, punctele de lansare și liniile de buget.

În documente, Sistemul Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor (SNACP) apare ca un scut tehnologic împotriva furiei naturii. Hectare protejate, procente de eficiență, grafice, diagrame, rapoarte cu ștampilă. Pare NASA aplicată pe glia românească.

În câmp, însă, povestea e mai puțin științifică.
Grindina cade după propriul cap, ploile vin sau nu vin, culturile sunt lovite sau scapă. Singura constantă este alta: banul public curge impecabil, indiferent dacă racheta pleacă spre nori sau stă, somnoroasă, în depozit.

Curtea de Conturi, Corpul de Control al ministrului agriculturii, senatorii din Comisia de Mediu – toți, pe rând, au văzut aceeași piesă: un sistem care funcționează perfect atunci când e vorba să justifice cheltuiala, și catastrofal când e vorba să dovedească eficiența reală în teren. Excelul arată senzațional. Câmpul arată, uneori, ca după bombardament – fără ca vreo rachetă să fi plecat din tub.

RACHETA DE AUR: CÂND NU TRAGEM ÎN NIMIC, DAR LE PLĂTIM PE TOATE

Există ani în care rachetele antigrindină nu s-au tras deloc în anumite zone. Zero lansări. Zero „intervenții active în atmosferă”.
În schimb, facturile au fost cât se poate de active.

Zeci de milioane de lei au fost cheltuite pentru paza și conservarea unor rachete care nu au văzut niciodată cerul. Rachete ținute ca niște bibelouri de lux în depozite, păzite cu religiozitate. Nu ca să apere fermierii de grindină, ci ca să apere contractele de întrerupere.

E o imagine perfectă pentru manualul de administrație românească:

• racheta, nemișcată, în depozit;
• fermierul, îngenuncheat, în câmp;
• banul public, mereu în mișcare, din contul statului în contul furnizorului;
• paznicul, la poartă, apărând „strategic” un stoc care nu slujește decât contabilitatea.

Când Curtea de Conturi pune lupa, vede negru pe alb: bani mulți, rachete trase puține sau deloc, de cele mai multe ori trase in exces si in „van”, efecte discutabile în teren.
Iar când fermierii îndrăznesc să întrebe „De ce plătim pentru a nu se trage?”, brusc se strică sonorul: în loc de răspunsuri, primesc acuzații și discursuri științifice de la tribuna ministrului interimar actual!

EXPERIMENTUL DIN PRAHOVA: DOI ANI FĂRĂ RACHETE, CU CER LIBER ȘI RECOLTE BUNE

În Prahova, fără voia sistemului, s-a făcut un experiment care ar merita studiat în toate facultățile de agricultură și administrație publică: doi ani de zile în care rachetele antigrindină au lipsit, programul a șchiopătat sau s-a oprit, iar cerul a fost lăsat, pentru prima dată, în pace.

Rezultatul?
Nu s-a prăbușit agricultura, nu s-a stins viața la sat. Dimpotrivă, în acesti ani, recoltele au fost bune, foarte bune. Nu pentru că ar fi apărut vreo minune, ci pentru că fermierii au făcut ce știu ei mai bine: au muncit, au evaluat, s-au adaptat, au înghițit în sec la fiecare prognoză meteo.

Când fermierii prahoveni au început să pună întrebări incomode – „Dacă în anii fără rachete recolta a fost bună, de ce să plătim în continuare pentru un sistem a cărui eficiență nu e demonstrată?” – statul n‑a avut alt reflex decât să-i pună la zid.
Ministrul interimar al Agriculturii i-a acuzat că „atacă” sistemul antigrindină, că nu înțeleg știința, că pun în pericol agricultura națională.

Agricultura națională, însă, fusese pusă în pericol de alții: cei care au transformat un instrument tehnic într-o vacă de muls bugetară, cu contracte bine legate și cu o opacitate pe care nici cea mai densă grindină n-ar reuși s-o atingă.

CATEDRALA EXCELULUI: STUDII FĂRĂ CER, HECTARE FĂRĂ ACOPERIȘ

Curtea de Conturi și Corpul de Control al prim‑ministrului au descoperit, în rapoartele lor, o lume paralelă: aceea a studiilor, licențelor, autorizațiilor și a „hectarelor protejate” desenate cu generozitate în tabele.

În teorie, totul este perfect:

• există licențe de operare,
• există studii de impact,
• există rapoarte de eficiență,
• există evaluări ale „gradului de protecție asigurat culturilor agricole”.

În practică, când deschizi dosarele, apar găuri ca după grindină:
licențe întârziate, documente incomplete, proceduri discutabile, logici tehnice puse sub semnul întrebării. Fermierii cer studii reale, măsurători clare, date concrete; sistemul le oferă paragrafe generale, justificări circulare și un ton de superioritate: „Voi nu înțelegeți, e prea complicat.”

Prea complicat nu este cerul, ci modul în care o structură bugetară încearcă să-și acopere lipsurile cu hârtii. S‑a ridicat, treptat, o Catedrală a Excelului, în care la altar nu se aduc analize de cost‑beneficiu, ci doar noteative pentru a mai prinde un rând de finanțare.

„ARGINT ÎN NORI, AUR LA ELECTROMECANICA, PLUMB ÎN BUGET” – PUNCTUL DE LANSARE CA PUȚ DE PETROL

Dacă rachetele sunt vedetele, adevăratul film se joacă, discret, la punctele de lansare. Acolo se concentrează bani de beton, bani de garduri, bani de cabluri, bani de instalații, bani de „amenajare tehnică specifică”.

Electromecanica Ploiești – nume cunoscut în industrie – apare nu doar ca furnizor de rachete, ci și ca beneficiar al întregii infrastructuri care le înconjoară. Practic, punctul de lansare devine un soi de puț de petrol bugetar: odată săpat, nu se mai oprește din scos bani.

Fermierii pun întrebările simple, pe care ar trebui să le pună orice ministru cu minime cunoștințe de aritmetică:

• Cât costă, cu adevărat, un punct de lansare, de la primul stâlp de gard până la ultimul șurub?
• Câte contracte sunt pentru același punct? Câte acte adiționale? Câte „ajustări” ulterioare?
• Cine a semnat, cu nume și prenume, că prețurile sunt „juste”, „economice”, „avantajoase pentru stat”?

În loc de răspunsuri detaliate, fermierul primește vorbe. În loc de devize și justificări clare, primește formule standard: „conform prevederilor legale”, „în limitele bugetului aprobat”, „cu respectarea procedurilor interne”.

Până una-alta, rezultatul e acesta:
Argintul oficial ar urma să se ducă în nori, sub formă de soluții antigrindină.
Aurul se duce, discret, către contracte betonate.
Plumbul atârnă greu în buget și în umerii celor care plătesc, adică fermierii.

Iar cerul, sfidător, continuă să facă ce vrea, neimpresionat de facturi și licitații.

CÂND INTRĂ VRANCEA ÎN SCENĂ: CURTEA DE CONTURI ÎȘI SCOATE PIXUL, NU PUMNUL

IMG_20260918_0001

Și, exact când Mafia Antigrindină părea să-i fi redus pe fermierii din Prahova la statutul de „gică contra”, a intrat în scenă Vrancea. Fermierii de acolo, văzând spectacolul cu rachete, contracte, puncte de lansare și tăcere instituțională, au făcut ceva nemaivăzut: au scris, oficial, către Curtea de Conturi a României.

Ziarul de investigații Incisiv de Prahova a obținut, în exclusivitate, răspunsul Curții de Conturi către Asociația Cultivatorilor de Cereale și Plante Tehnice Vrancea. Și aici începe comedia neagră: ce fermierilor prahoveni li s-a servit ca „atac la știință”, Curtea de Conturi le confirmă vrâncenilor în limbaj administrativ.

În răspunsul Curții, stau câteva bombe cu fitil lung:

Curtea confirmă că a derulat auditul de conformitate nr. 29638/22.04.2025 la AASNACP, privind „modul de administrare și derulare a programului de gestionare a efectelor schimbărilor climatice și derularea programului de realizare a sistemului național antigrindină”. Nu e pamflet, nu e supărare de fermier, e control oficial.

Curtea spune că, în urma acestui audit, a emis Planul de Măsuri nr. 490/10.03.2025, prin care a cerut AASNACP să îndrepte neregulile constatate. Nu doar „vă rugăm frumos să vă uitați”, ci măsuri concrete de remediere.

Apoi, între 12.01.2026 și 23.01.2026, Curtea se întoarce printr-o misiune de follow‑up să vadă dacă, întâmplător, s-a făcut ceva sau doar s-au legănat rapoartele în biblioraft. Și constată un lucru monumental pentru Mafia Antigrindină: este necesară reorganizarea și redefinirea activității AASNACP. Cu alte cuvinte, în traducere simplă: „Așa cum funcționează acum, nu se mai poate.”

Curtea subliniază că trebuie:

• respectată cu adevărat legea 73/2008,
• puse în mod real în funcțiune consiliile consultative la nivelul centrelor zonale,
• clarificate și respectate procedurile privind intervențiile active în atmosferă.

Și, ca să nu existe dubii că nu doar notează ceva într-un sertar, Curtea de Conturi anunță fermierii din Vrancea că sesizarea lor va fi înaintată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu solicitarea expresă ca Direcția Generală Control, Antifraudă și Inspecții să verifice aspectele sesizate.

Nu mai e doar o discuție între fermieri supărați și un ministru iritat.
E o rută oficială: Curtea de Conturi → MADR → Control, Antifraudă, Inspecții.

Ceea ce fermierilor din Prahova li s-a spus că este „atac politic” și „neînțelegere a științei”, fermierilor din Vrancea li se confirmă acum în scris, cu antet și număr de înregistrare: sistemul trebuie luat de la capăt.

Ironia este totală: ministrul interimar al Agriculturii i-a înfierat public pe fermierii prahoveni că se opun sistemului.
Când Vrancea intră în joc, Curtea de Conturi le răspunde calm și rece: „Aveți dreptul să puneți întrebări. Iar noi vedem probleme reale.”

FERMERII – COBAY ÎN CERUL LOR, CONTABILI ÎN BUZUNARUL ALTUİA

În tot acest circ tehnico‑financiar, singurul om care rămâne mereu fără scaun când se oprește muzica este fermierul.
El nu are „indicatori de eficiență”, ci recolte.
Nu are „linii bugetare”, ci facturi și credite.
Nu are „planuri de măsuri”, ci zile de lucru și nopți nedormite înainte de ploi.

Fermierul a fost transformat în cobai pe banii lui.
I s-a spus: „Fără noi, sunteți pierduți.”
Când i-a întrebat: „Bine, și unde se vede asta în câmp?”, i s-a trântit ușa în nas.
Când a bătut la ușa Curții de Conturi, Curtea i-a deschis și i-a spus, printre rânduri: „Nu ești nebun. Sistemul are o problemă.”

Adevărații „finanțatori ai științei” nu sunt institutele și ministerele. Sunt oamenii care plătesc, fără să fie întrebați, pentru rachete care nu se trag, puncte de lansare care costă o avere și structuri birocratice care consideră cerul proprietate personală.

CÂND SE OPREȘTE RACHETA ȘI PORNEȘTE RĂSPUNDEREA?

Acest pamflet nu dă verdicte penale. Nu stabilește vinovății juridice. Face altceva: pune, într-un limbaj clar și mușcător, cap la cap ceea ce deja scrie, cu limbaj sec, în documente oficiale.

Curtea de Conturi a constatat probleme grave și a cerut reorganizarea sistemului antigrindină.
Corpul de Control al prim‑ministrului a semnalat nereguli.
Fermierii din Prahova au tras primul semnal de alarmă.
Fermierii din Vrancea au confirmat, independent, că ceva este profund stricat.
Iar acum Direcția Generală Control, Antifraudă și Inspecții este invitată, oficial, să intre în ring.

Dacă, după toate acestea, Mafia Antigrindină va merge înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, atunci nu mai vorbim de incompetență. Vorbim de un mod de guvernare:

• cerul e al naturii,
• bugetul e al băieților deștepți,
• tăcerea e a politicienilor,
• iar nota de plată e, întotdeauna, a fermierilor.

Până la proba contrarie, rămâne valabilă singura concluzie cinstită: Fermierii –  Eroii tragici ai gliei, finanțatori ai adevărului

Restul e doar argint în nori, plumb în minciuni și tăcere grea în instituții.

Până atunci, fermierii rămân în același rol grotesc în care i‑a pus statul:
plătesc impozite, sunt declarați „beneficiari” pe hârtie, dar în realitate sunt doar decor în marele experiment de îmbogățire cu garduri, betoane și rachete păzite cu 82 de milioane pe an.

Consultati arhiva: (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (AICI), (aic),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici), (aici),  (aici),

 Republica TCE – de la societate publică la birt de gară

Într-un colț de oraș numit pompos “societate de transport public”, dar condus ca birtul din gară, tronează Republica TCE. Nu e firmă, nu e regie, nu e societate. E feuda personală a lui Nae Comisionaru’ și a camarilei lui: Dobrescu, Băcănu, Pantazi, fină, fin, nepoți, șefi peste șefi și peste bani publici.

La cârmă, marele strateg Alexandri Nicolae, zis Nae Comisionaru’. Omul care n-a inventat transportul în comun, dar a perfecționat transportul banului public din bugetul local în stomacul unui clan. Lângă el, ca într-un film prost, președintele de carton Dobrescu, care dă din cap aprobator la orice bazaconie, doar să nu tulbure „echilibrul financiar” al gașcăi.

Raportul 1729 – hârtia blestemată care strică jocurile

Și fix când clanul credea că totul merge uns – că subvențiile curg, organigrama se îngroașă în vârf și se subțiază la bază, iar salariații cu 40 de ani vechime sunt scoși din schemă ca niște piese uzate – apare bomboana: Raportul 1729 din 05.11.2025. O hârtie blestemată care spune pe șleau ce toată lumea vede, dar nimeni nu are voie să zică: pierderi de până la 21,8 milioane lei pe an, achiziții umflate de nu le mai înțelege nici calculatorul, vreo 1,5 milioane lei îngropate într-o „bază sportivă” care există doar în imaginație, plus alte nereguli care fac din TCE o combinație de găleată spartă și bancomat pentru cunoscuți.

Ce face Consiliul de Administrație când află? Se îngrozește, desigur. Nu de prejudiciu, nu de bani, nu de situație. Se îngrozește că cineva a îndrăznit să pună totul pe hârtie. Raportul nu devine punct de plecare pentru curățenie, ci listă de PROBLEME: nu probleme financiare, ci probleme pentru cine a îndrăznit să se apropie prea mult de adevăr. De recuperat prejudiciile, nici vorbă. De răspuns public, nici atât. Dar se găsește imediat o idee „genială”: să se aloce 300.000 lei pentru un audit extern. Audit care, în realitate, se evaporă în stil mare. Banii s-au dus, auditul nu se știe unde e. Probabil s-a făcut pe terenul acelei baze sportive fantomă, la un campionat invizibil de „cine fură mai frumos și scapă”.

Femeia-orchestră Băcănu Viorica – 30 de ore într-o zi

În tot acest decor de film prost, strălucește ca un far în ceață doamna Băcănu Viorica. Femeia-orchestră. Omul care a reinventat fizica timpului și a demonstrat că o zi poate avea 30 de ore, dacă te cheamă Băcănu și ai suficient tupeu. Pe hârtie, doamna Băcănu este: director general cu normă întreagă la Exa Consult Cont Expert SRL, consilier personal 4 ore/zi la o primărie din Prahova, economist 4 ore/zi la o societate subordonată Consiliului Județean Prahova, administrator – membru în CA la TCE, iar în bonus, conform site-ului Primăriei Ariceștii Rahtivani, consilier local în consiliul acelei comune. Ca să încapă toate funcțiile într-un CV, ar trebui scris pe sul de pergament, nu pe hârtie A4. Dar, ce să vezi, exact calitatea de consilier local dispare din CV-ul afișat pe site-ul TCE. Accident, desigur. Cum să recunoști oficial că ești și consilier local, și consilier personal, și economist, și director general, și administrator în CA la o societate de interes public, toate simultan, fără să pară că îți bați joc de orice idee de incompatibilitate și conflict de interese? Miroase/”pute” si ceva a ….penal prin zona.

Numai dacă ești orb nu vezi ce se întâmplă: aceeași persoană e infiltrață în toate cotloanele unde se decid bani și influență locală. Primării, societăți subordonate, CA TCE, consiliu local – totul legat, totul „în familie”. Nu mai e rețea de influență, e păianjeniș cu acte-n regulă. Iar faptul că exact funcția de consilier local lipsește din CV-ul de la TCE nu e o scăpare, e un scuipat direct pe ideea de transparență: „Nu trebuie să știe proștii chiar tot.”

Organigrama cu chiloți – structura făcută să nu funcționeze

În paralel cu femeia-orchestră, avem „lucrarea de artă” numită organigramă. Nu o organigramă normală, ci organigrama cu chiloți: pusă invers, strâmbă, ridicolă, care nu acoperă ce trebuie, dar toată lumea se preface că e decentă. La Secția Transport Autobuze avem un singur șef peste 343 de oameni. Trei sute patruzeci și trei. Armata a patra. Când faci o structură în care un singur om „coordonează” sute de angajați, nu creezi management, ci alibi: „Nu știm cine e de vină, e prea mare haosul.”

Apoi, lipsa totală a unui Serviciu Administrativ. De parcă autobuzele s-ar spăla singure, noaptea, cu roua dimineții. De parcă igienizarea ar fi opțională. Călătorul, când urcă într-un vehicul TCE, nu știe dacă ia autobuzul sau intră direct într-un experiment biologic. Fără structură de administrativ, nu cureți, nu întreții, nu organizezi. Dar pentru clan e perfect: banii de întreținere se pot duce liniștiți în „alte direcții”.

Serviciul TVS – nodul banilor, în mâna finei lui Nae

Și ajungem la bijuteria coroanei: Serviciul Tarife – Vânzări – Subvenții, celebrul TVS. Aici se joacă meciul mare. Aici se calculează tarifele, se stabilesc subvențiile, se emit facturile către Primărie. Aici se decide câți bani intră în TCE din bugetul local, lună de lună. Și cine e pus șef peste acest nod vital? O profesionistă cu experiență economică? Un expert în finanțe publice? Nu. E pusă fina lui Nae Comisionaru’. Fostă asistent manager, brusc teleportată în funcția de șef serviciu. Postul de asistent – că doar nu-l lăsăm neocupat – e preluat de soț, și el fin al lui Nae. Familie unită, bani uniți, putere unică. Să mai zici că nu există meritocrație: meritul e să fii cât mai aproape de Nașul Comisionar.

Cireașa de pe tort: șefa TVS are studii politice, nu economice. Dar asta nu o împiedică să „fundamenteze” tarife și să calculeze subvenții de milioane, să emită facturi către Primărie pentru pensionari, elevi, studenți, persoane cu dizabilități și pentru diferența dintre venituri și cheltuieli. Tot ce înseamnă flux financiar critic trece prin pixul finuței, înarmat(ă) cu o diplomă politică și protecție beton. Între timp, logica elementară spune că acest serviciu ar trebui să stea sub Financiar-Contabilitate și să fie condus de cineva cu studii economice serioase. În Kafkaland TCE, însă, e suficient să fii „de-ai casei” și să ții bine pixul în mână.

Ca totul să fie și mai dezgustător, Serviciul TVS are sub el și Casieria Colectoare – acolo unde se vând biletele și abonamentele, unde intră cash-ul zilnic. Casieria are șeful ei, dar asta nu-i împiedică pe creativii din CA să mai pună un șef peste șef: finuța lui Nae. Astfel, fie că e vorba de bani pe hârtie (subvenții și facturi), fie că e vorba de bani pe numerar (bilete și abonamente), totul se întoarce frumos într-un singur punct: clanul.

Cronometrul pe minute – cum se vânează salariații incomozi

În loc să repare această mizerie, Consiliul de Administrație vine cu o idee de geniu: nu se apucă să refacă organigrama, să curețe posturile inventate sau să aducă specialiști acolo unde se manevrează bani publici. Nu. Se apucă să măsoare „activitatea pe ore și minute” a salariaților TESA și de conducere. Nu contează că structura este aberantă, contează să vezi dacă omul care muncește de zeci de ani la TCE a stat 7 minute sau 12 minute la toaletă. Asta e prioritatea. În loc să desființeze posturi parazitare și să reașeze serviciile, dau drumul la cronometru pe spinarea celor fără protecție. Cine vorbește prea tare de Raportul 1729, cine întreabă de audit, cine se întreabă de ce nu se reorganizează serios TCE devine „ineficient”. Nu „incomod”, nu „periculos”, ci „ineficient la minut”.

Popescu Narcis și Tămășan – cum se rescrie realitatea pentru „ai casei”

În timp ce oamenii serioși sunt hăituiți la secundă, prin colțuri se derulează alte filme. Popescu Narcis are un accident de muncă. Se face un act oficial, cum prevede legea. Apare Oancea, scribul „oficial” al clanului, și decide că realitatea nu e convenabilă. Documentul este distrus, rescris, rearanjat, „corectat”. Nu se protejează omul, nu se apără adevărul, se apără sistemul. În oglindă, îl avem pe Tămășan, nepot de cine trebuie, prins beat și dezbrăcat la locul de muncă. Orice angajat normal ar fi zburat a doua zi. Aici, sistemul cască gura, strânge din umeri și trece mai departe. Nepotul e sacru. Accidentatul e deranjant.

 Auditorul adormit – liniștea care ține sistemul în viață

Și undeva, în tot acest circ, stă liniștită doamna Pantazi Florentina, Administrator Auditor. Titlu pompos pentru cineva care, în mod normal, ar trebui să fie coșmarul oricărui hoț cu patalama. Un Administrator Auditor ar trebui să zguduie CA-ul, să lovească cu pixul în masă, să ceară explicarea fiecărui leu pierdut, să urle pentru punerea în aplicare a Raportului 1729, să refuze orice organigramă dementă care transformă TCE în agenție de plasare neamuri. În realitate, Pantazi pare mai degrabă scaunul pe care se așază liniștea: nu vorbește, nu deranjează, nu tulbură. Funcția de „auditor” se reduce la a semna liniștită ce i se pune în față, în timp ce ploieștenii așteaptă o reacție care nu mai vine.

Marea minciună a „gaurii negre”

Iar peste toate astea, planează minciuna oficială: „TCE e gaură neagră, așa e peste tot, nu se poate altfel.” Minciună convenabilă, repetată până la vomă. Pentru că adevărul e altul și-l știu toți oamenii care chiar muncesc acolo: dacă s-ar recupera prejudiciile din Raportul 1729, dacă s-ar opri orele suplimentare plătite fără număr, dacă s-ar închide robinetul comisioanelor mascate și dacă s-ar arunca la gunoi organigrama cu chiloți și clan, TCE n-ar mai fi gaură neagră. Ar fi, poate, societate normală. Poate chiar profitabilă. Dar profitabilitatea reală nu interesează pe nimeni în gașca de sus. Interesează doar profitul personal.

Concluzie – TCE, moșia clanului, nu serviciul ploieștenilor

Și în timp ce Consiliul Local Ploiești se uită în altă parte, IPJ Prahova pare paralizat, iar CA-ul își numără liniștit indemnizațiile, ploieșteanul urcă într-un autobuz jegos, plătește biletul, se împiedică de mizerie și înjură în gând: „Nu știu cine e Nae, nu știu cine e Băcănu, nu știu cine e Pantazi, dar știu că eu plătesc pentru toți.”

TCE nu mai e de mult societatea ploieștenilor. E moșia declarată a unui grup care tratează banii publici ca pe o pușculiță personală, angajații ca pe niște carne de tun și organigrama ca pe un instrument de șantaj și recompensă. Și până când nu se rupe, cu zgomot și fără milă, această „Republică TCE”, cu Nae Comisionaru’ în frunte, cu Băcănu și Pantazi la butoane și cu fina-finu’ la facturi și subvenții, transportul public va rămâne doar pretextul. Scopul real va fi același: să curgă banii. În aceeași direcție. Către aceiași.

Până atunci, singurul loc unde adevărul circulă mai bine ca autobuzele e pamfletul. El măcar vine la timp, spune pe nume, nu ia șpagă și nu se preface că nu vede. Dacă TCE ar fi condus măcar pe jumătate la fel de cinstit cum se scriu aceste rânduri, ploieștenii ar avea, în sfârșit, transport public. Nu doar circ public.

Vom reveni. (Cristina T.).

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră: „Noi n‑am dat ordin”. Atunci, cine rescrie permanența?

Jocul de-a permanența în structurile Ministerului Afacerilor Interne capătă un nou episod.
După cazul IPJ Brașov, unde șefii descoperiseră cum să transforme permanența în sursă de ore suplimentare plătite, în timp ce oamenii de execuție erau împinși în „patriotism” gratuit de acasă, acum intră în scenă și Poliția de Frontieră.

Un răspuns oficial al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră (IGPF), transmis lui Vitalie Josanu, reprezentant al Sindicatului „Diamantul”, înregistrat sub nr. 759.090/2026, dă peste cap argumentul comod al „ordinelor venite de sus”. Potrivit documentului, structura centrală susține că nu a trimis niciun fel de instrucțiuni care să modifice rubrica de permanență în dispozițiile de zi pe unitate.

Cu alte cuvinte: centrul spune că nu a cerut nimănui să șteargă sau să ocolească permanența. Dacă pe teren rubrica dispare, cineva o face din „inițiativă proprie”.

Brașov, laboratorul creativității normative: șefii pe statul de plată, subalternii pe silențios

În IPJ Brașov, tabloul era deja conturat, conform dezvăluirilor Sindicatului „Diamantul”:

• acolo unde OMAI S/108/2011 permite ca șefii să asigure permanența de la domiciliu, neplătit, conducerea preferă să stea în unitate, pe bani, la adăpostul aerului condiționat;
• acolo unde același ordin prevede că funcțiile de execuție trebuie să asigure permanența fizic, plătită, oamenii sunt trimiși acasă, cu telefonul lângă pernă, gratis.

Răspunsurile IPJ Brașov, citate de sindicat, au ridicat deja sprâncene: inspectoratul a recunoscut că „continuitatea conducerii se asigură exclusiv din unitate”, iar guiajele aplicației „ePonta” au fost puse la dispoziția tuturor, frumos, pe platforma internă.
Teoria: toată lumea știe cum se pontază corect.
Practica: pontajul curge, în special, spre vârf.

Acum, prin răspunsul IGPF, se conturează încă un strat al problemei: modelul Brașov nu pare să vină ca „ordin de la centru”, ci ca o adaptare locală a aceleiași legislații, întoarsă pe dos.

Poliția de Frontieră se spală pe mâini: „Nu noi am spus să lăsați rubrica de permanență necompletată”

În documentul transmis lui Vitalie Josanu, Centrul de Informare și Relații Publice al IGPF precizează explicit că nu a existat nicio instrucțiune sau dispoziție centrală prin care structurilor subordonate să li se fi cerut:

• să nu completeze rubrica referitoare la asigurarea serviciului de permanență în dispozițiile de zi pe unitate;
• să modifice modul de redactare sau generare a acestor dispoziții, în sensul „diluării” sau ascunderii permanenței.

Mai mult, în ceea ce privește solicitarea comunicării textului integral al unui articol din OMAI nr. S/108/2011 privind serviciul de permanență și accesul în unitățile MAI, IGPF pasează responsabilitatea: cei interesați sunt trimiși să se adreseze direct „autorității emitente a actului normativ”.

Tradus în limbaj administrativ:
„Noi nu am dat nicio indicație să umblați la permanență. Iar dacă vreți să știți exact ce scrie în ordin, vorbiți cu ministerul, nu cu noi.”

Manualul există, dispoziția… se evaporă

În aceeași adresă, IGPF arată că „Manualul de utilizare entități” și „Ghidul de configurare și utilizare a aplicației” – documentele tehnice pentru pontaj și raportare – au fost deja elaborate și puse la dispoziția utilizatorilor de către Direcția Generală pentru Comunicații și Tehnologia Informației, în secțiunea dedicată.

Asta înseamnă că, la nivel teoretic:

• există un cadru clar pentru cum se înregistrează permanența;
• există proceduri și explicații oficiale pentru aplicații de tip „ePonta” sau similare;
• toți cei care trebuie să pontze corect au la îndemână instrumentele.

Și totuși, în teritoriu, apar situații în care rubricile de permanență sunt „uitate”, mutate, estompate sau tratate ca element decorativ, exact cum semnala Sindicatul „Diamantul” în cazul IPJ Brașov.
Documentele oficiale confirmă un paradox: instrucțiunile tehnice există, dar cineva alege să nu le lase să deranjeze realitatea pontajului.

De la Brașov la frontieră: „ordinul de nicăieri”

Pus cap la cap, tabloul arată astfel:

• la Brașov, conducerea inspectoratului interpretează legea astfel încât permanența șefilor să fie făcută „exclusiv din unitate”, plătită;
• personalul de execuție este împins înspre o permanență informală, de la domiciliu, neplătită – „stați acasă, dar rămâneți la dispoziție”;
• la nivelul Poliției de Frontieră, structura centrală declară negru pe alb că nu a emis instruiri prin care să fie „subțiată” rubrica de permanență din dispozițiile de zi, nici nu își asumă rolul de „traducător” oficial al ordinului S/108/2011 – trimițând solicitantul către minister.

Concluzia intermediară:
dacă există abateri, acestea nu se pot ascunde în spatele unui „ordin venit de sus”. Ele poartă o semnătură locală foarte clară, fie că vorbim de un inspectorat județean, fie de o altă structură din subordinea MAI.

Permanență pe banii cui? Permanență pe nervii cui?

În timp ce structurile centrale se delimitează elegant – „nu noi am cerut să nu se completeze permanența” – realitatea din teren, prezentată de polițiști și confirmată indirect de documente, arată așa:

• șefii își asigură confortul: permanență în unitate, pe statul de plată, „din necesitatea gestionării unor evenimente operative”;
• oamenii din stradă rămân, de facto, în permanență la domiciliu, cu telefonul în priză, fără ca orele de disponibilitate să apară în pontaj sau în fluturașul de salariu;
• aplicațiile de pontaj și ghidurile oficiale sunt invocate la nivel declarativ, dar folosite selectiv, astfel încât să nu tulbure „echilibrul financiar” din vârf.

Sindicatul „Diamantul” devine, astfel, nu doar un critic al practicilor de la Brașov, ci și un martor al modului în care sistemul se spală pe mâini:
centrul spune că nu a ordonat nimic, județele spun că doar aplică legea „așa cum au înțeles-o”, iar polițiștii de execuție rămân cu oboseala și cu sentimentul că permanența lor nu există decât în cearcăne.

Statul pasează responsabilitatea, angajatul plătește nota

Cazul IPJ Brașov, pus acum în oglindă cu poziția oficială a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, devine un mic manual de funcționare a „Republicii permanenței pe invers”:

• legea și ordinele ministeriale trasează reguli clare, dar lasă loc de „interpretare creativă”;
• structurile centrale se delimitează – „nu am cerut să fie golită rubrica de permanență”;
• pe teren, conduceri locale transformă permanența într-un privilegiu remunerat pentru șefi și într-o datorie neremunerată pentru cei de la bază.

În timp ce instituțiile trimit răspunsuri politicoase, cu formule standard de tipul „Vă mulțumim pentru încrederea acordată”, rămâne fără răspuns întrebarea esențială:

cine își asumă, concret, faptul că permanența reală – cea ținută la ore mici, cu telefonul lângă pernă – nu se vede în niciun raport financiar?

Până când cineva va fi dispus să răspundă onest la această întrebare, refrenul rămâne același, pentru mulți polițiști:

„Statul stă, șeful veghează… iar prostul plătește din timpul și sănătatea lui.” (Cerasela N.).