A plecat dintre noi Mihai Caraman, cel mai faimos spion român al tuturor timpurilor. Nu l-am mai întâlnit în ultimii ani pe marele general (general-colonel) al serviciilor secrete românești, dar din câte am aflat, a fost destul de slăbit, ieșind rar din casă. Discreția sa era bine cunoscută, specifică oricărui profesionist într-un domeniu atât de sensibil și de periculos.
L-am cunoscut pe acest celebru general, fost director al serviciului român de informații externe între 1990 și 1992, în momentul în care mă pregăteam pentru publicarea cărții „Rețeaua Caraman – cei treisprezece români care au zguduit NATO”, scrisă de jurnalistul Pierre Accoce și ofițerul de informații francez Daniel Pouget. Deși l-am întâlnit pentru a discuta aspecte legate de artă, între noi s-a creat o prietenie specială, cu Mihai Caraman fiind nu doar un mare spion, ci și un autentica pasionat de artă.
Caraman a fost un colecționar savant al artei românești și un profund cunoscător al artei chineze și japoneze. M-a ajutat cu documentația sa referitoare la arta asiatică și mi-a oferit memorii și lucrări rare din istorie, toate bine alese în baza experienței sale.
Cartea „Rețeaua Caraman”, pe care am publicat-o la Editura Compania în 1999, i-a adus lui Caraman o mare satisfacție și a auzit că l-a protejat de atacurile tot mai vehemente din partea celor care au fost la putere în timpul Pactului de la Varșovia și ulterior în NATO.
Caraman și echipa lui au reușit să pătrundă secretele NATO ca nimeni altcineva, explicând astfel adversitățile interne și externe cu care s-a confruntat. Era adesea comparat cu Richard Sorge, legendarul spion sovietic dinaintea și din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.
În numeroasele noastre conversații, Caraman mi-a împărtășit aventurile sale din perioada petrecută la Paris între 1958 și 1968. Ne lega o apreciere comună pentru Paris și cultura franceză. El contesta adesea interpretarea oficială a evenimentelor din „Rețeaua Caraman”, pe care o considera scrisă în interese ale Franței, aliatul NATO. Multe dintre întâlnirile noastre aveau loc la bistro-ul „Mon Chéri” din Dorobanți.
La dispariția marelui om, vreau să subliniez că el a întotdeauna susținut că nu a lucrat direct pentru serviciile sovietice. Pentru el, respectarea politicii de la București era primordială, iar succesul său a fost benefic pentru România, contribuind semnificativ la obținerea unei libertăți mai mari în relația cu Uniunea Sovietică în perioada 1964-1970.
Deși documentele extrase de Caraman erau cruciale pentru sovietici, românii nu aveau mult de câștigat de pe urma lor. Acestea erau transmise de la București la Moscova, sub stricta supraveghere a autorităților române.
Există dovezi că, în ciuda denials-urilor lui Caraman, a existat o colaborare strânsă între România și Franța, în contextul intereselor lui Charles de Gaulle. De fapt, Mihai Caraman a fost gardă de corp pentru de Gaulle în timpul vizitei acestuia la București în 1968, ceea ce subliniază importanța relațiilor internaționale din perioada Războiului Rece.
Mândria generalului Caraman era că, paradoxal, a contribuit la menținerea păcii între blocuri în timpul unui conflict atât de intens. Astăzi, ne confruntăm cu o instabilitate periculoasă, în special nucleară, din cauza lipsei de informații între marile puteri.
Caraman a crezut întotdeauna că publicarea cărții despre el a fost un dar din partea serviciilor franceze, menit să-i întărească protecția prin celebritate, o idee care a fost împărtășită de mulți foști ofițeri din serviciile românești.
Cu siguranță, despre Mihai Caraman se vor scrie cărți și se vor face filme. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaște și de a-i aprecia seriozitatea, competența, curajul și patriotismul. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Petru Romoșan