România performantă sau România păcălită? Vestea cea mare: am depășit Ungaria! Și totuși BNR ne spune să ne cârpim hainele și să mergem cu autobuzul…

De curând, ni s-a dat o veste care ar fi trebuit să ne umple de mândrie și să ne accentueze o stare de mulțumire pe care se presupune că am fi avut-o deja. Vestea respectivă sună cam așa: În anul 2023, România a depășit Ungaria la indicatorul PIB/locuitor, calculat la standardul puterii de cumpărare. Mai precis, țara noastră a terminat anul trecut la un nivel egal cu 78% din media Uniunii Europene, iar Ungaria a regresat un pic, spre nivelul de 76% din media Uniunii Europene.

Desigur că avansul tigrului economic carpato-danubiano-pontic se simte de mult în buzunarele și în nivelul de trai al românilor, de vreme ce însuși Valentin Lazea, economistul-șef al Băncii Naționale, mâna stângă a matusalemicului Mugur Isărescu, s-a simțit dator să ne dojenească cu asprime pentru faptul că, trezindu-ne plini de bani, am început deja să consumăm mult peste ceea ce ne-ar fi dat voie prea-îndestulații de sub cârma padișahului leilor: „Nu vă mai așteptați să vă crească nivelul de trai, deja trăiți cu mult peste posibilități. Refolosiți lucruri, reparați-le, sortați plasticele, mergeți mai mult cu mijloacele de transport în comun, să nu mai călătoriți cu avionul, ci cu trenul…”

Ei bine, românii, departe de a fi entuziasmați de faptul că i-am lăsat în urma noastră pe unguri, dar și pe slovaci, letoni, greci, croați și bulgari, s-au cam șocat de spusele lui Valentin Lazea, specialistul în avertismente al moșiei lui Isărescu. De ce s-au șocat români? Păi pentru că ei nu se prea simt precum în statisticile de la Eurostat sau precum în poveștile lui Lazea. Ei nu se simt nici mai bogați decât ungurii și nici măcar așa extravaganți la cheltuieli precum îi vede economistul șef al BNR, de la înălțimea salariului său uriaș sau prin oglinda retrovizoare a Mercedes-ului său ultimul răcnet. Ei bine, românii se uită mirați la statistici și dau din cap neîncrezători pentru că ei își cunosc mai bine decât Lazea gaura din buzunare și traiul modest de zi cu zi.

Ne mint statisticile Eurostat? Ne ia cumva banca națională în bășcălie? Oare Isărescu și aghiotantul său provenit din Partidul Social Democrat Român nu o fi citit statisticile care ne arată ca fiind țara cu cea mai mare pondere a populației aflată în pragul sărăciei, 34% adică fiecare al treilea român trăiește în pragul sărăciei? Oare pe birourile de sute de mii de euro ale nababilor de la Banca Națională nu or fi ajuns și statisticile (tot de la Eurostat) care ne arată că românii au al doilea cel mai mic venit disponibil din UE (10.033 euro/locuitor în 2022), mai mic decât cel din Ungaria (10.217 euro/locuitor)?

Fiți convinși, dragii mei, că Isărescu și locotenenții săi, îmbătrâniți în luxul opulent din sediul BNR, primesc zilnic toate statisticile Eurostat și știu extrem de bine cât de săraci sunt românii și cât de puțini bani au la dispoziție. Mai ales dacă luăm în considerare și creșterea spectaculoasă a PIB/locuitor din România, care lasă în urma noastră alte șase națiuni europene, dintre care patru (Ungaria, Slovacia, Croația și Letonia) nu au mai fost niciodată în istorie clasificate după țara noastră. Ei bine, cum să dezlegăm atunci misterul creșterii economice și a sărăciei extreme din România? Cum să înțelegem de ce ne beștelește omul lui Isărescu? Păi simplu, uitându-ne cam ce se întâmplă cu PIB-ul crescut precum Făt Frumos.

PIB-ul ăsta mare de care ne minunăm cu toții se împarte în trei mari părți: o parte merge către salariați sub formă de salarii (care includ impozitele și contribuțiile), o parte merge la acționarii companiilor sau rămâne în conturile sau curțile companiilor (incluzând impozitele pe profit și pe dividende), iar o parte merge către stat sub forma așa-numitelor taxe pe produs (TVA și accize în primul rând). De fapt către stat ajunge o felie muuult mai mare până la urmă, căci și salariații și patronii plătesc impozite și contribuții. Cam în ce proporții are loc, însă, prima împărțire (înainte de impozitare) a PIB-ului, adică a valorii adăugate care s-a produs într-un an într-o economie? Păi la noi în România, simplificând lucrurile la maxim în scopul explicării didactice a subiectului, în anul de grație 2023, 37,7% din PIB a ajuns la salariați, 9% la stat și 53,3% la patronat.

Deci mai mult de jumătate din PIB-ul cu care se mândrește guvernul Ciolacu a ajuns pe mâinile patronilor firmelor de aici. Angajații, adică milioanele de români care lucrează s-au ales cu mai puțin de 38%. Din fiecare 1000 de lei din PIB, 533 au ajuns la patronate, 377 la angajați și 90 la stat. Repet, la prima împărțire. Din cei 377 de lei ajunși la sărmanii angajați, doar 218 le rămân acestora efectiv, restul mergând către stat și către fondurile de pensii și de sănătate, administrate tot de stat. Din cei 533 de lei rămași pe mâinile patronilor, 85 merg către stat sub forma impozitului pe profit și încă 35 pot ajunge tot în vistieria statului sub formă de impozit pe dividende. Deci, la final de an, patronii vor rămâne cu 413 lei din fiecare 1000 produși în economie, angajații cu câte 218 lei, iar statul se va alege cu 369 de lei. Așadar, oameni buni, înainte ca românii să cheltuiască vreun leu pe mâncare, îmbrăcăminte, automobile sau locuință, fiecare 1000 de lei din PIB-ul din statistici se împarte astfel: 413 lei la patronate, 218 lei la salariați și 369 de lei către stat.

Ei bine, ar fi de observat că regula europeană (la nivelul mediu al Uniunii Europene) de împărțire, înainte de impozitarea directă, a fiecărei 1000 de euro produși într-un an este următoarea: 421 de euro la patronat, 109 la stat și 470 la angajați. Cum ar veni, un raport inversat între partea patronatului și cea a angajaților decât raportul corespunzător României. Logica din UE este ca, după impozitare și extragerea contribuțiilor sociale și a celor de sănătate, statul să rămână cu aproximativ 450 de euro, angajații cam cu 300 de euro și angajatorii cu vreo 250 de euro.

Ei bine, iată și explicația cifrelor aparent contradictorii din statistici: degeaba crește PIB-ul dacă toată creșterea se duce la guvern și la patronate, iar ceea ce rămâne la salariații români este mult prea puțin. În completarea acestei imagini catastrofale a nivelului veniturilor celor care muncesc în această țară pentru a-i plăti salariul de nabab și pensia regală lui Mugur Isărescu, iată cam care sunt nivelurile cheltuielilor cu forța de muncă ale firmelor din România: Adică un patron de la noi îi plătește unui salariat 11 euro/oră în 2023, mai puțin decât îi plătește patronul unui ungur (12,8 euro/oră), dar și unui grec (15,7 euro/oră), unui croat (14,4 euro/oră) sau unui slovac (17,2 euro/oră). Iar prețurile principalelor articole consumate sunt cam aceleași, dacă nu chiar mai ridicate la noi. Și iată cum apare cu claritate explicația cea mai evidentă a sărăciei românilor: ei sunt plătiți mult prea puțin în raportul cu valoarea adăugată pe care o produc!

Dar dacă patronii sunt atât de bogați, de ce avem cea mai subțire clasă medie din Uniunea Europeană? Dar de ce nu se simte atunci mulțumită clasa medie, micii antreprenori, liber-profesioniștii, cei care au mai multe surse de venit? Și aici este o explicație, pe care o găsim tot în statistici. Și anume faptul că cea mai mare parte a jumătății de PIB care rămâne pe mâna patronatului ajunge, de fapt, la doar câteva sute de firme străine și la marile companii deținute de stat și care, de regulă au libertatea să crească prețurile produselor lor (energia în primul rând) oricât de mult poftesc, beneficiind de monopoluri naturale și de sprijinul guvernului.

În anul 2022, cifra de afaceri totală din economie a fost de 2588 de miliarde de lei. Aproape jumătate din această sumă, 1260 de miliarde de lei (48,5%) mai precis, este realizată de cele mai mari 1000 de companii din țară. 1000 de companii dintr-un total de 888 000 de companii înregistrate sau dintr-un număr de 681 000 de companii active! În fiecare an, cele mai mari 1000 de companii mai câștigă câte o mică felie din piața românească. De exemplu, din 2021 până în 2022 au avansat de la 45,5% la 48,5% din totalul economiei naționale. Practic, încet-încet, România a devenit dependentă de afacerile acestor companii.

Deși dețin jumătate din economie, primele 1000 de firme angajează mai puțin de un sfert din totalul salariaților din țară: 959 000 dintr-un total de 4,26 milioane (vorbim de cifrele corespunzătoare anului 2022, ultimul an despre care avem aceste date în format complet). Cât privește profitul raportat la ANAF, acești uriași, care dețin jumătate din economia noastră raportează mai puțin de o treime din profitul realizat la nivel național: 68,4 miliarde de lei dintr-un total de 224,4 miliarde de lei. Adică, rata profitului acestor giganți, de 5,4% este cu mult mai mică decât media ratei profitului la nivelul întregii economii (8,6%). Cu alte cuvinte, primele 1000 de firme din țară, deși sufocă cu total firmele mici și mijlocii, sunt mult mai puțin profitabile. Oare așa să fie sau cifrele să fie mai ușor de manipulat atunci când îți permiți contracte cu auditori din grupul „big four?”

Un exercițiu extrem de util ar fi să vedem de unde vin aceste mari companii, pentru a vedea și cine beneficiază de pe urma acestei activități impresionante. Ei bine, printre primele 10 dintre ele, care cumulează cam 10% din economia națională, nu se află nicio companie cu acționariat majoritar românesc. Printre acestea avem două companii deținute de către austriecii de la OMV și două deținute de către statul kazah, prin Kazmunay Gaz, două rețele de supermarket-uri deținute de către aceeași familie germană (Schwarz), două firme franțuzești (Renault și Engie), una turcească (Ford Otosan) și un mare jucător german din energie (E.On). În grupul acestor cele mai mari 10 firme din țară regăsim întreaga distribuție și furnizare de gaze din țară, cam o treime din comerțul de la noi, 80% din industria petrolieră și de gaze și întreaga producție de automobile.

Cea mai mare firmă românească, Romgaz, una cu capital majoritar de stat, se află abia pe locul 12, pe locul 14 regăsim Electrica (tot cu capital majoritar de stat) și abia pe locul 16 avem o firmă deținută de antreprenori români, Dedeman. Pe poziția a 20-a regăsim o altă firmă cu capital majoritar de stat, Hidroelectrica. Mai avem încă două firme locale pe locurile 21 și 29 (Tinmar și Oscar Downstream), încă cinci printre următoarele 10 și încă trei printre cele din pozițiile 41-50. Cele mai mari sunt firme cu capital majoritar de stat : Nuclearelectrica, Transelectrica, Complexul Energetic Oltenia. Antreprenorii sunt și ei prezenți cu rețeaua comercială Altex, cu rețeaua farmaceutică Fildas și cu unii traderi din domeniul energiei. Și cam asta e proporția: 13 firme din primele 50 sunt cu capital românesc. Cam un sfert din marile companii din țară sunt afaceri românești. Iar cele mai mari sunt firme deținute majoritar de stat. Ceva mai bine stăm la ponderea capitalului românesc în domeniul bancar, unde ne situăm cu acest indicator la 30%. În schimb, în domeniul asigurărilor, avem fix o (zero) capital românesc!

Dacă, printr-o mare minune, Lazea și/sau sultanul Mugur Isărescu ar fi avut o minimă aplecare spre onestitate ar fi spus trei lucruri de mare bun simț:

• România nu își mai permite să aibă salariați atât de prost plătiți, pentru că se depopulează țara;
• România nu își mai permite să aplaude firmele străine care își repatriază cea mai mare parte a creșterii PIB-ului din țară;
• Guvernul sau, în sens mai larg, întreaga administrație, inclusiv BNR, își crește cheltuielile mult mai rapid decât crește PIB-ul (economia).

Și ar fi putut nefericitul de Lazea, care plânge cu lacrimi de crocodil soarta datornicilor români, să spună că în această țară băncile aflate în supravegherea BNR au cea mai mare rentabilitate a capitalurilor proprii din UE și că ating cele mai înalte rate ale profitului din Uniune. Sau ar mai fi putut Lazea să plece după acel interviu acasă la el, la Huedin, cu trenul sau cu autobuzul. Punem pariu că nici nu ar avea curaj să se apropie la un metru de trenul sau autobuzul care l-ar duce la Huedin?

Petrișor Peiu