(preluare din Observator cultural)

Sigur, cînd nu mai aude motorul frigiderului, încărcat cu alimente de aproape o lună, cînd liniștea bucătăriei e tăiată doar de zborul unui albatros rătăcit pe fereastra deschisă, cînd își întinde, aplecîndu-se cît poate pe marginea geamului, mîna, ca să atingă cu degetele frunza teiului, cum reușea acum o lună, și azi i-ar mai trebui o palmă în plus să simtă din nou pielea aia, a cărei asprime îi amintea de mîna unui bărbat. Treizeci de ani în șir pe 13 aprilie degetele ei pe mîna lui o usturau ca boiaua pe limbă. Singur, singur, singur, îi șoptea la ureche Bacovia… într-un bloc cu 350 de apartamente. Din dreapta bate un ciocan, din stînga zbîrnîie o freză, deasupra lovesc ritmic bocancii școlarului olandez care strivea porumbeii din Piața San Marco… Azi au mai murit 60: o femeie de 71, un bărbat de 54, unul de 76, una de 40, una de 25… coronavirusul e un tiran mai fioros decît Nero; ăla a dat foc Romei, ăsta a sugrumat toată Italia! Închid ochii înaintea somnului: „Doamne, ia de la mine acest pahar!”, gura mea e uscată, limba amară ca anghinarea… De ce n-ai stat la două brațe distanță de mine, cum ne-a învățat Iohannis, de ce m-ai sărutat cînd tocmai ațipisem la filmul ăla cu muribundul care s-a vindecat cînd a îmbrățișat un mesteacăn… cînd și-a smuls copitele din pămînt a nechezat de trei ori s-a ridicat pe picioarele din spate pe urmă calul alb a îngenuncheat înaintea mea și m-a purtat pe spinarea lui afară din moarte… mă țineam strîns de coama lui și tot mi-era frică încoronatul ăsta era în stare de orice și dacă suflarea lui că nici nu purta mască nici botoși nici mănuși doar ochelari citea povestea Stegarului Christoph Rilke… cine-l cunoaște cu adevărat cine l-a văzut în gemetele pe care le scot la fel și muribunzii, și bătrînii scufundați în ejacularea finală sufocîndu-se.
Iertați-mă, nu pot să scriu cum trăiesc, nici cînd văd că azi pe lista decedaților sînt doar 11 și vindecații sînt 70, iar noii depistați s-au oprit la opt… Eu trăiesc altfel, în altă parte, unde vorbesc tot timpul cu mine, cu mierla, cu Zombi, rottweilerul canceros. Pe cîini nu-i ucide coronavirusul, numai pe pisici. Cum să nu-l suspectezi de misoginism, dacă nu-și aduce mult mai mulți bărbați în pat și în femei își bagă cuțitul? Dacă mă gîndesc bine, în anii mei de „jeune fille en fleure” am interpretat exclusiv rolul de subretă, midinetă, cochetă… de asta toți mă plac fără să mă iubească. „E o cabotină!”, așa te văd ei, mi-a spus cineva, o scriitoare, desigur! Și am crezut-o, că abia atunci am înțeles înălțimea acestui calificativ echivalent cu numele de artist. Ce, e de colo să fii unul dintre bufonii lui Shakespeare?!! De ce aș suferi eu în plus cînd vorbesc cu soarele de la fereastră și în colțul ferestrei se înghesuie viespile toate în cuibul lor, traiul lor zilnic e la fel cu al meu, după ce mă trezesc fac puțină gimnastică, pe urmă plec să-mi procur hrana zilnică, pe urmă vin acasă și refac traseul vechilor iubiri: Villon, Rimbaud, Celan, Sylvia Plath, Faulkner, vai, Micul Prinț – a cîta oară? Spuma zilelor, cînd vreau să-l iau un pic peste picior pe Sir Coronavirus… e curioasă relația asta a mea cu el; o, nu, să nu vă închipuiți că sînt atît de perversă încît să mă culc în patul lui. Nu sîntem atît de intimi, dar nu pot să neg că m-a impresionat la început, ca orice fenomen total neașteptat la prima vedere, care s-a furișat în creierul meu ca un sol tocmit de un fals amant să-i ducă Mariei Stuart epistole amoroase în Turnul Londrei. Am început să-mi dau seama că prima tentativă e sugestia: după fiecare pahar cu apă, gura, cum vă spuneam, era amară ca fierea și uneori, peste zi, limba se scaldă prin toate gusturile posibile, fără să fi mîncat nimic. Termometrul nu arăta mai mult de 35, zile în șir neschimbat. Acum am trei termometre, ca viorile lui tăticu’, una engleză, una franceză și una nemțoaică… mercurul rămîne constant, în ciuda originilor diferite, la 35. Uneori mă sufoc sau poate mi se pare, mai des cînd fac tîrguieli. De la Auchan pînă acasă dus-întors fac o oră. V-am mai spus că, decît să mai aud întruna balada marelui satrap Coronavirus în fel de fel de interpretări la televizor, citesc și scriu aproape fără oprire. Atunci cînd ies îmbrăcată în alb și negru să-mi fac provizii, îmi asortez la rochia lejeră masca neagră, care îmi acoperă ridurile, și mănușile albe, care-mi ascund venele umflate de la mîini. Mă uit în oglindă, trei sferturi din mine sunt acoperite, văd ce lumină nefirească mai pot arunca ochii mei pe ziduri… ce lumină, pe care nici cele mai obosite pleoape n-o pot umbri.
Credeți orbește în natură, dragii mei, și n‑o mai ofensați atîta cu superioritatea inovativă a rațiunii voastre… Imaginați-vă ce s-ar întîmpla dacă Goliat s-ar hotărî să-și ia revanșa în lupta cu David. (Nora Iuga).