Asociația fermierilor din Prahova trimite o adresă‑dosar către AASNACP și lovește direct în inima combinațiilor cu puncte de lansare, contracte ciopârțite, prețuri umflate și „paza norilor” de zeci de milioane.

AASNACP, luați loc. Vă ceriți scuze acum sau după ce răspundeți la întrebări?

Asociația Producătorilor Agricoli de Cereale și Plante Tehnice Prahova, condusă de ing. Adrian Mocanu, a făcut ceea ce nici Curtea de Conturi, nici ministerele, nici „specialiștii în nori” nu au avut curaj să facă până la capăt: a pus, negru pe alb, întrebările pe care orice om normal și le pune când vede că pentru „paza norilor” se cheltuie aproape 100 de milioane de lei pe an, într‑un an în care nu s‑a tras o singură rachetă.

Documentul trimis către Autoritatea pentru Administrarea Sistemului Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor (AASNACP) este, formal, o banală solicitare de informații de interes public. În realitate, este rechizitoriul perfect al unui sistem construit pe trei piloni:
– secretomanie,
– monopol,
– și lipsă totală de rușine față de banul public.

Fermierii nu acuză explicit „fraudă” sau „prejudicii”. Nu trebuie. Ajunge să vezi ce întreabă ca să înțelegi ce miroase.

„Punctul de lansare”: un fel de puț de petrol bugetar

Asociația începe cu esențialul: cât costă, de fapt, un punct de lansare și pe ce bază?

Fermierii cer:

• metodologia prin care AASNACP stabilește valoarea estimată pentru un punct de lansare;
• devize‑tip sau structuri standard de cost, defalcate pe:
  • garduri,
  • fundații, platforme betonate,
  • construcții ușoare, containere,
  • instalații electrice, iluminat,
  • magazii, grupuri electrogene,
  • instalații de protecție și de lansare,
  • proiectare, transport, montaj;
• sursa prețurilor folosite: oferte, cataloage, contracte similare, baze de date, devize de proiectant.

Cu alte cuvinte:
„Domnilor de la AASNACP, cât costă la dumneavoastră metrul de gard, metrul cub de beton, containerul, becul și cablul electric? Că în piață știm cât costă. La voi pare că și betonul e din argint, iar gardul din fildeș.”

Într‑un context în care știm deja că, în 2025, sistemul antigrindină a înghițit aproape 96 de milioane de lei, din care peste 82 milioane doar pentru „pază și conservare”, întrebarea devine dureroasă:
care parte din acești bani e tehnologie reală și care e șantier umflat cu beton la preț de bijuterie?

„Verificarea prețului de piață”: operațiune secretă, clasificată „nu ne interesează”

Fermierii cer explicit:

• documente care să arate că prețurile la garduri, beton, construcții ușoare, instalații electrice și iluminat au fost comparate cu prețurile de piață;
• metodologia și numărul de oferte folosite;
• procedura care spune cine verifică, efectiv, caracterul economic al prețurilor, înainte de a angaja banii publici;
• evaluări independente sau analize comparative de cost pentru infrastructura SNACP.

Tradus în română simplă:
„Unde e caietul de matematică în care ați făcut socotelile? Sau v‑ați uitat la cer, ați întrebat norul cât să scrieți la deviz și atât?”

Corpul de Control al Prim‑ministrului (CCPM) a arătat deja că nu există studii serioase de impact, că se lucrează cu un Bilanț de Mediu din 2007 și cu licențe date fără concurență. Curtea de Conturi a cerut transparență, audit, delimitarea terenurilor. Nimic nu s‑a făcut.

Acum, fermierii întreabă, punctual, dacă în toată această epopee antigrindină a existat măcar o singură zi în care cineva să compare prețul de la ofertantul „de casă” cu prețul din piață. Sau totul s‑a derulat după modelul: „Cât cereți? Așa scriem. Să trăiți!”

Electromecanica Ploiești – furnizor unic, de la rachete la garduri

Una dintre cele mai incomode secțiuni din adresă vizează relația cu Electromecanica Ploiești S.A., reinventată în „mama și tata” tehnologiei antigrindină.

Fermierii cer:

• situația centralizată a lucrărilor, produselor și serviciilor pentru punctele de lansare achiziționate de la Electromecanica;
• dacă aceste lucrări au fost executate direct sau prin subcontractori pentru componentele „banale”: împrejmuiri, betoane, construcții ușoare, instalații electrice;
• fundamentarea tehnică pentru faptul că astfel de componente uzuale au fost băgate în același contract cu o tehnologie specializată;
• documente privind eventuale componente ale punctelor de lansare care puteau fi cumpărate separat, de pe piață, dar au fost „ambalate” în pachet cu echipamentele specializate.

În esență, întrebarea e aceasta:
Cât la sută din „tehnologia antigrindină” e, în realitate, gard, beton, tablă și cabluri livrate printr‑un monopol de facto, fără concurență reală?

Electromecanica devine astfel nu doar furnizor de rachete, ci și:

• firmă de construcții,
• firma de garduri,
• firma de instalații electrice,
• și, la cum arată cifrele, posibil chiar „firmă de visat prețuri”.

Asociația subliniază clar: nu îi interesează formulele, know‑how‑ul sau secretele tehnologice, ci strict componenta economică și contractuală. Adică exact zona în care, de obicei, se ascund băieții deștepți cu replică de tipul „nu puteți înțelege, e tehnologie specială”.

Contracte ciopârțite pentru același punct – „nu fragmentăm, doar felietăm fin”

Un alt punct‑cheie: structura contractelor pentru același obiectiv de investiții.

Fermierii cer:

• situația punctelor de lansare construite prin mai multe contracte distincte;
• criteriile folosite pentru a împărți un singur obiectiv în mai multe bucăți contractuale;
• clarificarea dacă, la alegerea procedurii de achiziție, s‑a luat în calcul valoarea cumulată a tuturor lucrărilor și dotărilor;
• situația contractelor repetate, pe perioade scurte, către același operator economic, pentru același punct de lansare.

Altă întrebare, nepusă direct, dar evidentă:
Ați „spart” intenționat investițiile în bucăți, ca să evitați proceduri mai transparente și concurența reală?

Dacă un punct de lansare e, din punct de vedere economic și funcțional, un singur obiect, de ce la factură devine brusc 3, 5 sau 7 contracte diferite, ca într‑un joc de puzzle bugetar?

Recepția lucrărilor: „Cine numără gardurile și betoanele?”

Asociația lovește fix în locul unde, de obicei, se fac marile „ajustări”: recepția.

Întrebările sunt de o banalitate devastatoare:

• ce proceduri de recepție există pentru lucrările și dotările punctelor de lansare;
• cum se verifică, efectiv, metrul liniar de gard, metrul cub de beton, suprafețele amenajate, cantitățile montate;
• dacă există situații de lucrări și devize postexecuție care să permită compararea prețului unitar facturat cu prețul de piață;
• cine face parte din comisiile de recepție;
• ce reguli există pentru a evita ca aceeași persoană să fie și la fundamentarea și atribuirea achiziției, și la recepția finală.

Tradus:
„Domnilor, cine numără țărușii, cine măsoară betonul, cine se uită dacă acele garduri scumpe chiar există sau doar au fost trase pe hârtie, la fel ca rachetele pe cer?”

Acte adiționale, valori umflate și tăcerea auditului

Fermierii merg mai departe și cer:

• situația contractelor pentru puncte de lansare care au fost majorate prin acte adiționale – cu valori inițiale, valori suplimentare, procente, justificări și documente de fundamentare;
• evidența diferenței dintre valoarea estimată și valoarea finală plătită;
• costul total real al unui punct de lansare, incluzând toate contractele, actele adiționale, lucrările, dotările, proiectarea și serviciile.

Aceasta este întrebarea fatală pentru orice sistem public corupt:
„La final, cât a costat, domnule, un punct de lansare? Nu pe bucăți, nu pe feliuțe, nu pe loturi, ci totul, de la primul studiu la ultimul șurub?”

În paralel, fermierii întreabă și:

• dacă au existat constatări ale auditului intern, ale Curții de Conturi sau ale Corpului de control pe aceste achiziții;
• dacă s‑au dispus remedieri, corecții financiare sau recuperări de sume;
• dacă, după aceste controale, s‑au modificat procedurile interne.

Pe românește:
„Ați greșit? Ați fost prinși? Ați dat banii înapoi? Ați schimbat ceva, sau doar ați pus raportul în sertar și ați mers mai departe cu betonul la suprapreț?”

Trasabilitatea fondurilor: de la studiul de fezabilitate la ultima factură – există sau e doar un nor birocratic?

Asociația întreabă limpede:

• există, pentru fiecare punct de lansare, o situație centralizată care să includă:
  • studiul de fezabilitate,
  • proiectarea,
  • valoarea estimată,
  • toate contractele, operatorii economici și subcontractorii,
  • devizele, situațiile de lucrări, actele adiționale,
  • procesele‑verbale de recepție, facturile, ordinele de plată, valoarea finală?

Dacă nu, atunci unde sunt împrăștiate aceste documente și în ce compartimente se pot reconstitui?

Cu alte cuvinte:
„Există un fir roșu al banului public sau totul e o perdea de fum birocratică, în care nici Curtea de Conturi nu mai găsește capătul?”

Poziția instituțională: cine e, în final, responsabil pentru „prețul la gardul de nori”?

Cireașa de pe tort: fermierii cer un punct de vedere oficial, ca instituție, prin care AASNACP să spună:

• prin ce documente poate demonstra că prețurile plătite pentru infrastructura SNACP au fost economice;
• dacă instituția consideră necesară compararea prețului plătit pentru componentele uzuale cu prețul de piață;
• care compartiment sau ce funcție are, oficial, responsabilitatea finală pentru verificarea caracterului economic al prețului, înainte de angajarea și plata banilor.

Este exact întrebarea pe care orice procuror, orice auditor serios și orice contribuabil ar trebui s‑o pună:

„Cine semnează, cu nume și funcție, că prețul nu e o țeapă?”

Fermierii – „cobai” pe banii lor. 93% spun NU reluării tragerilor

Toate aceste întrebări vin pe fondul unui context revoltător:

• în 2025, când rachetele au stat la sol, agricultura a înregistrat producții record la grâu și rapiță;
• propaganda oficială „fără sistem, muriți” s‑a prăbușit singură în fața faptelor;
• 93% dintre fermieri resping reluarea tragerilor și nu acceptă să fie cobai într‑un experiment atmosferic fără studii de impact pe sănătate, sol, ape, apicultură și lanț trofic;
• AASNACP recunoaște negru pe alb că nu are atribuții în aceste domenii, dar garantează senin că „nu există efecte negative”.

Acum, aceeași fermieri vin și spun, politicos, dar devastator: vrem transparență totală, vrem audit extern, vrem trasabilitatea fiecărui leu și asumarea responsabilității patrimoniale de către cei care au decis.

„Argint în nori, plumb în buget”: de ce această adresă este o bombă cu ceas

Adresa APACPT – Prahova este scrisă impecabil juridic, fără acuze directe de fraudă. Dar fiecare întrebare pune reflectorul exact acolo unde, de ani de zile, sistemul antigrindină a funcționat ca o gaură neagră bugetară:

• puncte de lansare la prețuri nebuloase;
• contracte împărțite pe feliuțe;
• furnizor unic împachetat ca „singurul capabil”;
• lipsă de verificare a prețurilor de piață;
• controale ignorate sau mușamalizate;
• trasabilitate firavă a fondurilor.

CCPM, Curtea de Conturi, Comisia de Mediu a Senatului, ANM – toate aceste instituții au confirmat, direct sau indirect, un singur lucru: sistemul funcționează pe un amestec toxic de improvizație, lipsă de studii, monopol și bani publici cheltuiți opac.

Acum, fermierii vin cu o mișcare simplă și letală:
„Dați‑ne hârtia! Dați‑ne procedurile, devizele, contractele, actele adiționale, rapoartele de control. Dacă tot e totul legal și economic, ce aveți de ascuns?”

Epilog: Nu mai merge cu „plouă de la Dumnezeu, facturăm de la stat”

Sistemul Național Antigrindină a fost vândut ani la rând românilor cu sloganul emoțional: „fără noi, vă distruge grindina!”.
Realitatea anului 2025: fără rachete, cu ploi naturale, producții record.
Realitatea bugetară: aproape 96 milioane de lei aruncați într‑un an fără nicio tragere.
Realitatea juridică: un program extins până în 2040 pe baza unui Bilanț de Mediu din 2007, fără studii serioase actualizate.

În fața acestui tablou, adresa fermierilor din Prahova devine mai mult decât o solicitare de informații: este un test de civilizație instituțională.

Dacă AASNACP răspunde complet, cu documente, cifre și trasabilitate, atunci poate începe, târziu, procesul de curățare a sistemului.
Dacă nu răspunde, tergiversează sau trimite abureli birocratice, atunci avem confirmarea oficială că „Mafia Antigrindină” nu trage doar în nori, ci mai ales în buzunarul public.

Restul e doar argint în nori, plumb în minciuni și tăcere grea în instituții.

Până atunci, fermierii rămân în același rol grotesc în care i‑a pus statul:
plătesc impozite, sunt declarați „beneficiari” pe hârtie, dar în realitate sunt doar decor în marele experiment de îmbogățire cu garduri, betoane și rachete păzite cu 82 de milioane pe an.

Consultati arhiva: (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (AICI), (aic),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici), (aici),  (aici),

„Regimul Bolojan” și propaganda anti-magistrați: până la bani, totul e moral

Dacă v-ați lăsat vreodată vrăjiți de propaganda anti-magistrați a așa-numitului „regim Bolojan”, cu refrenul lor preferat „judecătorii sunt prea bine plătiți”, merită să vă opriți un minut și să vă uitați la niște cifre foarte concrete. Nu vin din „bula magistraților”, ci din realitatea administrativă în care un userist ajuns șef peste gunoaie încasează mai mult decât un judecător de Curte de Apel cu peste două decenii de vechime.

Publicația Lumea Justiției dezvăluie o situație care face praf discursul anti-magistrați: în timp ce vedem zilnic atacuri la adresa judecătorilor, în curtea administrațiilor „salvatoare” se aruncă cu bani publici în personaje de partid care ajung să fie plătite regește.

Șeful de la salubritate: 35.000 lei pe lună ca să „salveze” gunoaiele

Personajul principal: useristul Ionuț Inași (foto dreapta). În august 2025, primarul USR al Timișoarei, Dominic Fritz, îl numește la conducerea SALUT – firma de salubritate a municipalității, aflată în subordinea Primăriei Timișoara.

Funcție „tehnică”, responsabilitate mare, desigur, dar și un salariu pe măsură: nici mai mult, nici mai puțin de 35.000 de lei pe lună. Pentru o firmă de salubritate. Din bani publici. Sub umbrela „fără corupți în funcții publice”, slogan repetat până la sațietate de aceeași zonă politică ce defilează cu lupta pentru „moralizare” și „reformă”.

35.000 de lei lunar pentru șeful de la gunoaie – asta este măsura reală a „austerității” și „eficienței” clamate în conferințe de presă și postări inflamatorii împotriva altora.

Judecătoarea cu 22 de ani vechime: 20.000 lei pe lună pentru a aplica legea

În colțul opus al ringului: judecătoarea Adriana Stoicescu (foto stânga), de la Curtea de Apel Timișoara. Un magistrat cu 22 de ani vechime, definitiv pe funcție, cu carieră construită în timp, în sistemul care, ne place sau nu, ține în picioare statul de drept de care se agață toată lumea în discursuri.

Salariul ei: 20.000 de lei pe lună.

Așadar, în România spectacolului politic, un judecător cu 22 de ani de muncă în spate valorează – la nivel de venit – semnificativ mai puțin decât un userist instalat la vârful unei firme de salubritate controlate de primărie. Aceasta este „corectitudinea” pieței muncii în varianta celor care tună și fulgeră împotriva „privilegiilor” magistraților.

Cifrele care ard: 35.000 vs 20.000, direct de pe Facebook

Nu vorbim despre zvonuri, ci despre cifre clare, publice. Luni, 7 septembrie 2026, timișoreanul Corneliu Neculau publică pe Facebook datele referitoare la veniturile lui Ionuț Inași și ale judecătoarei Adriana Stoicescu, însoțite de descrierea: „fără corupți în funcții publice”.

Postarea nu rămâne anonimă. Judecătoarea Adriana Stoicescu distribuie informațiile, cu următorul comentariu: „Nu o spun eu…. SALUT e firma de salubritate din subordinea Primăriei… Hai, jos corupțea!”

Dintr-odată, sloganul „fără corupți în funcții publice” capătă o tentă amar-comică, atunci când este pus lângă un salariu de 35.000 lei lunar pentru un șef de firmă de salubritate numit politic, și un salariu de 20.000 lei pentru un magistrat cu 22 de ani vechime.

„Jos corupțea!”: când gunoaiele devin mai valoroase decât dreptatea

Comentariul judecătoarei Stoicescu – „Hai, jos corupțea!” – lovește exact în ipocrizia discursului public. Ani de zile, aparatul de propagandă anti-magistrați a vândut imaginea unui sistem judiciar „plin de privilegii”, în timp ce pe tăcute, prin consilii de administrație, firme publice și direcții subordonate primăriilor, se împart salarii de zeci de mii de lei pentru oameni de partid.

SALUT, firma de salubritate subordonată Primăriei Timișoara, devine simbolul acestei „noi lumi”: una în care șeful de la gunoaie, numit de primarul USR Dominic Fritz, este mai bine plătit decât un judecător de Curte de Apel. Nu pentru că justiția ar fi ieftină, ci pentru că loialitatea de partid, în unele structuri locale, pare mai scumpă decât competența juridică.

Concluzia usturătoare: nu magistrații sunt problema, ci „selectați” de partid bine plătiți

Din toate aceste date – relevate în spațiul public, inclusiv de Lumea Justiției și amplificate prin postarea lui Corneliu Neculau și reacția Adrianei Stoicescu – se conturează o imagine simplă și dureroasă:

• Ionuț Inași, userist, numit în august 2025 de primarul USR Dominic Fritz la conducerea SALUT, firma de salubritate a municipalității Timișoara, încasează 35.000 lei pe lună.
• Judecătoarea Adriana Stoicescu, Curtea de Apel Timișoara, magistrat definitiv cu 22 de ani vechime, câștigă 20.000 lei pe lună.
• Cifrele sunt făcute publice pe 7 septembrie 2026, pe Facebook, de Corneliu Neculau, sub sloganul: „fără corupți în funcții publice”.
• Judecătoarea Stoicescu distribuie și comentează: „Nu o spun eu…. SALUT e firma de salubritate din subordinea Primăriei… Hai, jos corupțea!”

Pamfletul nu trebuie să inventeze nimic. E suficient să pună cifrele una lângă alta. Pentru că, atunci când un șef userist de la gunoaie este plătit mai bine decât un judecător de Curte de Apel, întrebarea nu mai este „de ce sunt magistrații prea bine plătiți?”, ci „cine a decis că loialitatea politică face mai mult decât 22 de ani de justiție?”

Restul este doar propagandă. Și un imens „SALUT” ipocriziei, plătit cu 35.000 de lei pe lună. (Irinel I.).