Foarte posibil să fie aşa, dar la fel de posibil este ca Putin însuşi să vadă un avantaj în situaţia actuală deoarece eventualitatea scoaterii din joc a lui Lukaşenko poate să fie una dintre temele pe care le va discuta cu Biden la Geneva, ca parte integrantă a unui aranjament pe linia estică a Alianţei, acum aprinsă prin crizele deschise din Belarus şi Ucraina.

Discuţia va fi dificilă deoarece dacă, din punctul de vedere al UE şi NATO, temele de interes sunt extrem de clar definite în termeni de agendă economică şi de securitate a propriului spaţiu, în cazul Rusiei se mai adaugă un element care ţine de ceea ce este numit „solidaritatea spaţiului şi spiritualităţii slave”. Aparent, ar fi un factor exterior raţionamentelor de securitate împrumutate din metodologia manualelor de teorie militară americane, dar în spaţiul nostru este cu certitudine greu de ignorat fie şi numai pentru că revine atât de des în argumentaţiile susţinute inclusiv de Putin şi ideogii importanţi de la Kremlin.

Situaţia este infinit mai complicată în cazul Belarus decât în ce priveşte Ucraina. Nu uitaţi că răspunsul Occidentului este cu totul altfel potenţat faţă de Ucraina unde, de bine de rău, există „Acordurile de la Minsk” susţinute necondiţionat de OSCE şi un grup de ţări desemnate pentru aplicarea sa în practică (când se va putea), adică Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina.

Cazul Belarus este cu totul şi cu totul diferit şi vă rog să nu uitaţi că între Minsk şi Moscova există demult decizia oficială de creare a unei Uniuni Statale, mereu la un pas de a fi aplicată şi extinsă prin reîntoarcerea Belarus în Federaţia Rusă, pe modelul de odinioară al URSS. Proces suţinut şi în termenii acordurilor militare şi de cooperare de securitate între cele două ţări şi a celor presupuse de statutul Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă. La fel, nu trebuie uitat de angajamentul Moscovei, reiterat din timp în timp, de Putin însuşi, că dacă au ar continua încercări străine de imixtiune în Belarus Rusia va interveni imediat.
Simple vorbe?

Orice este posibil în această lume, dar nu trebuie ignorat nici un moment că exact asta a fost baza scenariului exerciţiului militar ZAPAD-17. Sper din tot sufletul că ceea ce urmează va rămâne în continuare doar la nivelul şi nu va deveni preludiul unui conflict real. Dar, pentru informarea dumneavoastră, e bine să reamintim că acest scenariu pornea de la apariţia unui scenariu de conflict militar deschis între Rusia şi NATO şi a implicat o acţiune comună a forţelor armate din Belarus şi din Rusia. Porneşte de la prezumţia că trei state denumite Lubenia, Vesbaria şi Veyshoria ar fi format o alianţă ostilă care să profite de situaţia economică problematică din Rusia şi Belarus pentru a începe să creeze o situaţie de tensiune între cele două state, folosind extensiv campanii de dezinformare. Conform analizei făcute de experţii de la Warsaw Institute, Lubenia ar desemna partea de nord-est a Polonie şi sud-vestul Lituaniei, inclusiv Coridorul Suwalki, Vesbania cuprindea restul teritoriului Lituaniei şi zona centrală a Letoniei, iar Veyshnoria sugerează existenţa unei mişcări separatiste în Belarus. Statele ostile au ocupat partea nordică a districtelor Grodno, Minsk şi Vitebsk, adică cele în care populaţia este majoritar catolică, restul populaţiei fiind compusă majoritar din ortodocşi.

„Belarus şi regiunea Kaliningrad au fost infiltrate de grupări extremiste care au intenţia să comită atacuri teroriste. Miliţiile ilegale sunt sprijinite din străinătate, de acolo de unde le vin arme şi capacităţi navale şi aeriene. Pentru a neutraliza adversarii, forţele terestre se vor desfăşura pentru a le tăia accesul la mare şi pentru a bloca toate coridoarele aeriene în regiune, cu sprijinul forţelor aeriene, anti-aeriene şi a marinei”, se spune în planul oficial al exerciţiului. Teritoriile din Belarus şi Kaliningrad sunt invadate de grupuri extremiste din Veyshnoria care au misiunea de a executa acte de terorism şi sabotaj pentru a destabiliza la maximum situaţia. În prima etapă a exerciţiului (proiectat să dureze trei zile), misiunea forţelor armate din Belarus sprijinite de cele ruseşti era să izoleze zonele ocupate de inamic, să execute operaţiuni pentru apărarea obiectivelor guvernamentale. A doua etapă, de patru zile, presupunea declanşarea ostilităţilor de către forţele masive trimise în zonă.

Practic, aceste exerciţii din seria ZAPAD, alături de celelalte exerciţii strategice (VOSTOK, TSENTR şi KAVKAZ), sunt menite să testeze capacitatea de luptă a forţelor ruse, dar să şi transmită un mesaj cât mai clar Occidentului privind viteza cu care pot fi mobilizate pentru luptă diversele districte, atât la nivelul unităţilor de primă linie, cât şi a celor din rezervă precum şi viteza cu care trupele şi echipamentele sunt deplasate în zonele de interes. Adică cel în care sunt poziţionate forţele Aliate.

În acest an, din nou, în ediţia ZAPAD-21, colaborarea militară Belarus-Rusia a urmat această desfăşurare de forţe:

Desigur, scopul principal al scenariului este protecţia Belarusului, dar, în subsidiar, obiectivul esenţial rămâne menţinerea deschisă, cu orice mijloace, a aş-numitului Coridor Suwalki, porţiune a frontierei dintre Lituania şi Polonia cu o lăţime de 100 km care face legătura Kaliningradului cu Belarus.

În caz de conflict, în caz de orice tip de conflict, numărul impresionant de echipamente şi instalaţii militare de înaltă tehnologie adus de ruşi în enclava Kaliningrad reprezintă o problemă pentru NATO deoarece sunt aduse în ideea de a acoperi în ambele sensuri nevoia de reaprovizionare pentru susţinerea unor acţiuni ofensive sau pentru protecţia unei zone largi aeriene, maritime şi terestre.

Dacă ruşii, într-o formă sau alta, sunt aduşi în situaţia de a pierde acest obiectiv strategic, le dispare de eşichierul strategic una dintre cele mai importante piese cu care controlează întreaga tablă de şah din întreg nordul Europei.

Este însă gata Rusia să accepte intrarea în conflict militar major sau, mai degrabă, va fi tentată să repete scenariul din Ucraina, adică găzduindu-l pe Lukaşenko cu familia şi oferindu-i azil politic ca lui Ianukovici şi aşteptând să vadă dacă poate merge pe mai departe cu subvenţionarea unei mişcări separatiste ample la care, eventual (căci nu este deloc sigur) să participe populaţia rusofonă din Belarus.

Deocamdată, pentru a lămuri o confuzie destul de larg folosită acum, Putin nu este obligat să intervină militar în Belarus în termenii statutului Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă: nu există acolo nimic în privinţa folosirii forţei de către o ţară împotriva alteia (deci se exclude „agresiunea” în termenii acceptaţi de legislaţia internaţională), trimiterea de trupe fiind posibilă doar în cazul se probează existenţa unei ameninţări externe.

Greu de imaginat că Rusia va trece la aplicarea unui scenariu confrontaţional (cum n-a făcut-o nici în cazul Armeniei prin care era legată de un tratat similar de asistenţă militară), deoarece aşteaptă să vadă dacă, sprijinind acum Belarus din punct de vedere politic, occidentalii îşi vor asuma şi costul enorm al susţinerii economice pe termen lung pentru o ţară confruntată cu un dezastru cronicizat şi de mare amploare.

În acest context, din punctul meu de vedere, cea mai mare problemă pentru Lukaşenko o reprezintă modul în care, la Geneva, se va reechilibra relaţia ruso-americană şi, în consecinţă, se vor stabili noi principii generale pentru redesenarea relaţiilor globale şi, în consecinţă, a noilor frontiere de influenţă.

Deocamdată, problema Belarus este o extensie deosebit de gravă a repertoriului marilor provocări la adresa securităţii în zona noastră şi, în acest sens, este absolut încurajator să vedem mobilizare exemplară a instituţiilor occidentale, UE şi NATO în mod egal, în a reacţiona la manifestările inacceptabile ale ultimului dictator din Europa.

Crisitian Unteanu