„Green” în prezentări, maro în realitate

În broșurile lucioase și campaniile de PR, Coca‑Cola HBC România pozează în campion al sustenabilității: „verde”, responsabil, prieten cu planeta.

În spatele porților fabricii din Ploiești, tabloul descris de sursele noastre arată însă altfel:
„totul este GREEN doar pe hârtie, în fapt totul este maro și pute”.

Coordonarea întregului „ecosistem” de deșeuri și raportări ar fi, potrivit acestor relatări, în mâinile unei echipe bine sudate: Cătălin Andrei, Ioana Brișan, Daniela Spriu și Nelu Cristian Moldovan.

Rezultatul?

• în rapoarte: 100% reciclare, ținte bifate, grafice impecabile;
• în teren: miros greu, transporturi dubioase, firme „de casă” și un gunoi care pare mai degrabă „optimizat financiar” decât „reciclat responsabil”.

Gunoiul menajer, promovat la rang de „ambalaj reciclabil”

Una dintre marile „inovații” povestite de surse ține de felul în care ar fi tratate deșeurile menajere și tehnologice.

Schema descrisă este simplă:

• gunoiul menajer al fabricii ar fi scos din zona lui firească și trecut la categoria „ambalaj reciclat”;
• pentru asta ar fi folosite firme „de casă”, care preiau, cară, facturează și „albesc” gunoiul;
• în tabele, ceea ce în mod normal ar fi fost mizerie amestecată devine, printr‑un miracol birocratic, „deșeu valorificat prin reciclare”.

Se obține astfel o minunată realitate paralelă:

• planeta e salvată în Excel;
• „performanța verde” se umflă;
• iar mirosul adevărat rămâne undeva, la marginea orașului.

Ambalaje care se multiplică în tabele: jonglerii cu RETURO

În centru se află, desigur, copilul iubit al patriei „eco”: RETURO, sistemul garanție‑returnare.
Ce descriu sursele noastre despre felul în care ar fi exploatat acest sistem merită toată atenția:

• deșeurile tehnologice – adică tot ce rezultă din producție, dar nu ajunge consumatorului – ar fi reîncadrate ca „deșeuri de ambalaj”;
• astfel, compania nu doar că își atinge țintele de reciclare, dar ar raporta și cantități mai mari decât cele care ar fi, de fapt, justificate de vânzări reale;
• rezultatul: sistemul garanție‑returnare ar arăta excepțional pe hârtie, cu volume umflate și bani care curg frumos.

Pe înțelesul tuturor: sticlele par să circule mai mult în documente decât în comerț.
Ambalajul devine un fel de cryptomonedă de mediu: se înmulțește când îl treci prin raport.

Garanția de 50 de bani pentru sticle care n‑au văzut niciodată raftul

Una dintre acuzațiile cele mai dureroase privește felul în care ar fi folosită garanția de 50 de bani pe sticlă.

Relatările interne susțin că:

• toate sticlele întregi, cu etichete bune, ar fi culese și predate ca ambalaje cu garanție;
• o parte dintre aceste sticle nu ar fi ajuns niciodată în piață, adică n‑ar fi fost cumpărate de vreun consumator;
• cu toate acestea, pentru ele s‑ar încasa garanția de 50 de bani, ca și cum ar fi făcut turul complet: fabrică – magazin – client – punct de returnare.

Cu alte cuvinte:
sticla nu apucă să vadă raftul, dar banul de garanție apucă să vadă contul.

Dacă asemenea practici se confirmă, nu mai vorbim doar despre „creativitate contabilă”, ci despre o întreagă artă a încasării banilor pentru marfă care, de fapt, n‑a circulat niciodată.

Etichete „aruncate” care lipesc profit pe sticle „orfane”

Un alt capitol savuros – dacă n‑ar fi trist – este cel al etichetelor.

Sursele descriu următorul scenariu:

• role de etichete sunt declarate „în plus” sau „aruncate”, ca și cum n‑ar mai fi de folosit;
• în realitate, o parte dintre aceste etichete ar fi folosite pentru a „învia” sticle fără etichetă, făcându‑le eligibile pentru sistemul de garanție;
• așa, sticle care n‑au trecut niciodată prin drumul normal spre consumator pot apărea, miraculos, ca ambalaje returnabile.

Rezultatul:
„băieții deștepți de la Cola”  – ar putea să mai stoarcă bani din aer.
Nu știm cât de „circulară” e economia asta, dar pare foarte „rotundă” la încasări.

 Zahăr, fructoză și sucuri expirate „semănate” pe câmp

În tot acest tablou „verde”, se mai strecoară un fir roșu (sau, mai corect, maroniu): risipa alimentară și de resurse.

Relatările descriu:

• IBC‑uri, butoaie de tablă și paleți non‑euro care ar fi vânduți prin Prahova și Buzău „la colț de stradă”;
• zahăr, fructoză și concentrat care ajung să fie irosite din cauza manipulării și depozitării greșite;
• cantități mari de suc produse, lăsate să expire și apoi „plimbate” prin țară doar pentru ca, în final, conținutul să fie turnat pe câmp, sticlă cu sticlă, iar ambalajele să fie folosite la încasarea garanției.

La mijloc intră și acciza pe zahăr, care, potrivit surselor, ar dispărea undeva între contabilitate și câmpul „fertilizat” cu băutură.

Întrebarea firească, exact așa cum o formulează cei din interior, este:
„Oare ANAF știe de treaba asta?”

Directorul general, între milioane aruncate și consultanți bine plătiți

În acest context, sursele ridică o întrebare foarte clară, pe care ne‑o asumăm în aceeași formă:

Oare se știe la nivel de GRUP câte milioane de euro aruncă acești angajați ai lor pe câmp, dar și câți bani fac din vânzarea deșeurilor, precum și a artificiilor pe care le fac ei zilnic cu companii de consultanță, în contextul în care aceștia sunt plătiți pentru treburile acestea?

Aici intră în scenă „firmele de consultanță în mediu”, prezentate ca mari specialiste în conformitate și „verzime”.
Sursele vorbesc despre:

• sume consistente care ar fi plătite consultanților, deși compania are propriii oameni de mediu;
• facturi grase pentru „analize”, „optimizări” și „raportări” care ar acoperi, în realitate, jocurile cu deșeurile și ambalajele;
• un sistem în care toată lumea din schemă pare „ocupată” și „indispensabilă”, în timp ce banii se duc, iar gunoiul real se împrăștie.

Sustenabilitatea financiară a consultanților pare, într‑adevăr, de invidiat.

 Angajați lăsați fără măriri și bonusuri: „viața a devenit neagră la Coca‑Cola”

Pe de o parte, avem milioane care se plimbă prin deșeuri, consultanțe și „optimizări”.
Pe de altă parte, angajații de pe teren, oamenii din fabrici, care văd altă realitate:

• nu mai primesc măriri de salariu;
• nu mai văd bonusurile de altădată;
• sunt, după cum se spune în mărturii, „păcăliți și în acest an”.

Fraza care revine obsesiv din interior: „viața a devenit neagră la Coca‑Cola”.

În timp ce oamenii trag de bani de la o lună la alta, mașinile „băieților deștepți” strălucesc în parcări.
De sus, se vorbește despre „Our People, Our Strength”. Jos, oamenii simt doar „Our Cost, Their Saving”.

Fabrica „smart”: camere, microfoane și frică

Altă piesă importantă din puzzle este securitatea.
Numele care apare constant în relatări este Ionuț Cristian Popescu, responsabil de securitate.

Sursele susțin că:

• ar fi fost instalate noi camere de supraveghere performante, dotate cu microfoane, pentru a „gestiona” mai bine personalul;
• scopul real ar fi acela de a identifica din timp angajații incomozi, cei care întreabă, contestă sau, simplu, nu tac;
• suspiciunea extrem de gravă – și pe care o redăm exact ca acuzație, nu ca fapt dovedit – este că astfel de camere și microfoane ar putea fi montate inclusiv în vestiare sau toalete, atât pentru angajați, cât și pentru contractori.

Dacă asemenea fapte se confirmă, nu mai discutăm doar despre un exces de zel, ci despre o cultură a terorii și a intruziunii grosolane în viața privată.

Într‑o fabrică în care camerele văd și aud tot, singurul lucru care nu se mai aude este vocea liberă a oamenilor.

Manual intern: „Te conformezi sau pleci”

Atmosfera descrisă de surse poate fi rezumată într‑o singură propoziție:
„Te conformezi sau pleci.”

• cine pune întrebări ajunge rapid „pe radar”;
• cine insistă ajunge la HR și la avocații companiei;
• cine nu „se aliniază” este invitat, elegant, să își caute viitorul în altă parte.

Acolo unde oamenii aleg să lupte, conflictul se mută în instanță.
Există deja, în spațiul public al portalurilor de justiție, procese de muncă între angajați (sau foști angajați) și Coca‑Cola.

Diferența de forțe e evidentă:

• de o parte, o corporație cu buget de avocați și echipe juridice;
• de cealaltă parte, un om care încearcă să‑și apere drepturile.

Mulți renunță înainte să înceapă. Restul ajung doar niște nume în tabele seci de pe site‑urile instanțelor.

 „Dinozaurii” incomozi și curățenia la nivel de Grup

Relatările interne nu se opresc la nivelul unei fabrici.
Ele vorbesc despre o „curățenie generală” la nivel de Grup, unde ținta nu mai e doar „costul”, ci și memoria organizațională.

Așa‑numiții „dinozauri” – oamenii vechi, care știu cum se lucra cu 10–15 ani în urmă, care au prins generații de directori și au văzut prea multe „optimizări” – par a fi, acum, indezirabili.

Noua linie ar fi:

• să rămână în companie cei care nu știu prea mult din trecut;
• să se promoveze oameni „aliniabili”, care nu pun întrebări incomode;
• să se reducă la minimum riscul ca cineva din interior să înceapă să povestească, în detaliu, cum funcționează, de fapt, lucrurile.

Experiența devine un defect, nu un atu.
Cine știe prea multe devine, inevitabil, o problemă de „gestionat”.

Caruselul posturilor „noi”: presiune, nu dezvoltare

Unul dintre cele mai neliniștitoare elemente este modul în care apar și dispar posturi în organigrama Coca‑Cola.

Sursele descriu un adevărat carusel:

• oameni care pleacă discret;
• poziții care apar „noi” în anunțuri publice, deși, în interior, sunt ocupate sau „rezervate”;
• reorganizări succesive care, în loc să aducă claritate, cresc starea de nesiguranță.

Întrebările pe care le punem, ca redacție, sunt simple:

• De ce apar anunțuri pentru poziții unde există deja titulari?
• Este doar o formalitate de HR sau un mod de a transmite oamenilor din interior că sunt ușor înlocuibili?
• Câți dintre cei care văd postul lor „scos la concurs” mai au curajul să conteste ceva?

Dacă această practică este reală, ea nu vorbește despre dezvoltare sau transparență, ci despre presiune psihologică sistematică.
Mesajul transmis angajaților este clar:
„Nu ești de neînlocuit. Oricând putem aduce pe altcineva în locul tău.”

Evolutia personalului:

• urmărim evoluția personalului: plecări, concedieri, recrutări „surpriză”;
• monitorizăm procesele de muncă în care apar numele Coca‑Cola HBC România;
• analizăm, ori de câte ori avem acces, fluxurile de deșeuri, contractele cu firmele „verzi” și consultanții de mediu;
• cerem, de fiecare dată când e cazul, puncte de vedere oficiale din partea companiei.

Dacă totul e atât de curat, transparent și sustenabil pe cât ne spun reclamele, atunci următoarele întrebări nu ar trebui să sperie pe nimeni:

• Cum se explică diferențele dintre „100% reciclare” în rapoarte și realitatea de pe teren?
• Cum se justifică volumele de ambalaje raportate în relație cu vânzările reale?
• Ce se întâmplă cu sticlele care n‑au ieșit niciodată pe piață, dar aduc garanție?
• Cine răspunde pentru sucurile, zahărul și fructoza „împrăștiate” pe câmp?
• Ce rol au, exact, consultanții externi de mediu, dincolo de prezentări frumoase?
• De ce sunt oamenii vechi „curățați” și posturile lor scoase la concurs?

Răspunsurile sincere la aceste întrebări ar cântări mai mult decât orice campanie cu frunze, valuri albastre și zâmbete în tricouri verzi.

Important:

• Nu pretindem că înlocuim anchetele autorităților sau hotărârile instanțelor.
• Prezentăm acuzații, suspiciuni și relatări venite de la persoane care susțin că au participat sau asistat direct la situațiile descrise.
• Ne bazăm pe dreptul presei de a pune întrebări, de a incomoda și de a expune discrepanțele dintre imaginea oficială și ceea ce se întâmplă în interior.

Redacția noastră își menține deschis și garantat dreptul la replică pentru:

• Coca‑Cola HBC România,
• persoanele menționate nominal,
• orice entitate vizată direct sau indirect de acest material.

Le invităm public:

• să demonteze, cu date concrete, acuzațiile;
• să explice fluxurile de bani, deșeuri și „optimizări”;
• să arate, cu fapte, că „verde” nu este doar o culoare bună pentru marketing, ci și pentru conștiință.

Până atunci, într‑o lume în care totul se poate recicla, pare că singurul lucru aruncat sistematic la gunoi este adevărul. (cerasela N.).