„Poliție aservită” și poliție iritată: Recorder aprinde fitilul, Drăgan detonează conferința

Un reportaj Recorder – „Poliție aservită” – publicat în mai 2026, a zgâlțâit confortul din vârful Poliției Române. Reacția IGPR? O conferință de presă din 22 mai 2026, susținută, în numele instituției, de chestorul de poliție Georgian Drăgan, transmisă public și publicată integral pe site-ul Ministerului Afacerilor Interne (www.mai.gov.ro, sursa oficială).

Acolo, de la pupitrul cu stema statului, Drăgan a decis să nu se limiteze la „dați-ne voie să vă prezentăm punctul de vedere”. Nu. A trecut direct la atac la baionetă asupra sindicatelor, inclusiv asupra Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul” și a liderilor săi.

Citat oficial, din conferința publicată de MAI, anexată de Sindicatul Diamantul la acțiune:

„Indiferent câtă presiune publică vor pune reprezentanții, ca să nu îi mai numesc celor două sindicate, Poliția Română și Ministerul Afacerilor Interne, noi împreună, nu vom accepta ceea ce au încercat să facă mulți ani de zile și vor încerca și mulți ani de aici înainte să ne impună domniile lor ce șefi să fie împuterniciți pe anumite funcții de conducere. Management-ul Poliției Române este făcut de către conducerea Poliției Române, nu de către sindicate și nicidecum de către domnul Josanu, care a fost dat afară din Poliția Română.”

Traducere pe românește: „Sindicatele, și în special Josanu de la Diamantul, ne trag de sfori de ani de zile, vor șefi pe pile, iar noi, cavalerii managementului, nu cedăm.” Fără probe, fără nuanțe, cu nume și prenume.

De la pupitrul oficial la banca de acuzați: Diamantul îi cheamă în fața Tribunalului București

Doar că de data asta sindicatul nu s-a mulțumit cu o postare indignată pe Facebook. Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, persoană juridică de drept privat, cu sediul social în București, str. Corbița nr. 39, sector 5, sediu de corespondență pe str. Ienăchiță Văcărescu nr. 17A, sector 4, CIF 19544011, cont RO96CECEB31231RON1692764 la CEC Bank, telefon 021.315.28.26, e-mail petitii.sprdiamantul@yahoo.com, reprezentat legal de președintele Vitalie Josanu, a trecut la artileria grea: contencios administrativ.

Cererea e depusă la Tribunalul București – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR), cu sediul în București, str. Mihai Vodă nr. 4–6, sector 5, cod poștal 050043.

Obiectul: să oblige IGPR să răspundă la o serie de întrebări puse în baza Legii 544/2001 (liberul acces la informațiile de interes public) și să comunice documentele aferente. Nu interpretări, nu „păreri personale”, ci hârtii și fapte.

11 întrebări simple, un răspuns lung și gol: „Noi nu dăm interpretări”

Pe 25 mai 2026, Sindicatul Diamantul trimite către IGPR, pe cale electronică (inclusiv la adresa dedicată legea544@politiaromana.ro), cererea nr. 90/25.05.2026, întemeiată pe Legea nr. 544/2001 și O.G. nr. 27/2002.

Conținutul, structurat în 11 puncte, e de o simplitate aproape jenantă pentru o instituție care se prezintă ca bastion al legalității:

1. Să arate dovezile concrete (petiții, adrese, cereri, memorii, note, procese-verbale, corespondență sau orice alt document) din care rezultă că Sindicatul „Diamantul” a cerut vreodată IGPR, MAI sau oricărei structuri să împuternicească ori să numească o anumită persoană pe o funcție de conducere.
2. Să arate dovezile concrete că Sindicatul „Diamantul” ar fi exercitat presiuni asupra IGPR/MAI pentru a impune persoane pe funcții de conducere, prin împuternicire.
3. Să identifice precis situațiile la care s-a referit chestorul Drăgan prin formula „ceea ce au încercat să facă mulți ani de zile”, cu date, persoane implicate și documente.
4. Să indice temeiul legal în baza căruia un reprezentant oficial al instituției lansează acuzații publice împotriva unor sindicate legal constituite, în cadrul unei conferințe de presă instituționale.
5. Să spună clar dacă declarațiile lui Drăgan sunt poziția oficială a instituției sau o opinie personală, exprimată în cadru instituțional.
6. Să comunice dacă există și, dacă da, în ce stadiu se află o procedură de cercetare disciplinară față de chestorul Georgian Drăgan pentru faptele din 22.05.2026.
7. Să spună dacă Drăgan era în timpul programului de lucru când a susținut conferința de presă din 22.05.2026 și dacă avea dispoziție de la inspectorul general Benone Matei să preia sarcinile de purtător de cuvânt atunci.
8. Să precizeze ce funcție ocupă Georgian Drăgan în cadrul IGPR și de la ce dată.
9. Să spună dacă Drăgan are în fișa postului atribuții de purtător de cuvânt, cu copie de pe fișa postului.
10. Să comunice identitatea purtătorilor de cuvânt oficiali ai IGPR, cu copiile fișelor lor de post.
11. Să arate documentul (dispoziție, ordin, notă internă etc.) prin care Drăgan a fost desemnat să susțină conferința din 22.05.2026 în numele IGPR.

Adică exact ce pretinde orice cetățean normal de la o autoritate plătită din bani publici: „Ai afirmat ceva grav, arată și pe ce te bazezi. Cine te-a mandatat, în ce calitate ai vorbit și în ce temei?”

La 15 iunie 2026, IGPR răspunde prin adresa nr. 407.220/15.06.2026 a Centrului de Informare și Relații Publice. Tradus: răspunde structura condusă chiar de Drăgan.

Ce comunică efectiv? Un singur element: funcția și data ocupării ei de către ofițerul vizat (punctul 8).

Restul? Refuz global, ambalat elegant: Legea 544 „nu se ocupă cu interpretări sau aprecieri” asupra declarațiilor publice. Un paragraf despre libertatea presei, un pic de deontologie, și gata: 10 din 11 puncte – trimise la plimbare.

„Nu avem ce să vă dăm” vs. „Dați-ne și hârtia că nu aveți ce să ne dați”

Sindicatul Diamantul demontează, în cererea către instanță, această perdea de fum:

– Solicitările nu privesc „interpretări”, ci documente și fapte: petiții, adrese, note, fișe de post, existența sau nu a unei cercetări disciplinare, acte de desemnare, program de lucru. Ori există, ori nu există: nu sunt opinii, sunt hârtii.

– IGPR a răspuns la punctul 8, deci admite implicit că informații factuale pot fi comunicate. Numai că exact acolo unde devine sensibil (dovezi pentru acuzațiile grave, temei legal, eventuală cercetare disciplinară, cine era, de fapt, purtător de cuvânt), brusc totul devine „interpretare”.

– Art. 7 alin. (2) din Legea 544 obligă la un refuz motivat, în termen, doar pe excepțiile clare din art. 12 (secrete de stat, date personale etc.). IGPR nu invocă nicio excepție, nu susține că documentele nu există sau că ar fi clasificate. Doar se ascunde după „noi nu dăm interpretări”.

Diamantul spune limpede: dacă nu aveți nicio petiție, niciun proces-verbal, niciun e-mail prin care să fi cerut noi șefi pe funcții – scrieți pe hârtie că nu aveți. Dacă nu există fișe de post sau dispoziții de desemnare, scrieți că lipsesc. Refuzul de a confirma chiar și inexistența documentelor e, în sine, o încălcare a legii.

Drăgan – purtător de cuvânt oficial sau purtător de ranchiună personală?

Situația devine și mai interesantă când intrăm în zona „ce a vrut să spună autorul”.

IGPR invocă, în răspunsul dat sindicatului, art. 30 din O.M.A.I. nr. 201/2016, care spune că persoana desemnată „prezintă punctul de vedere oficial al instituției, potrivit mandatului încredințat” și că persoanelor desemnate „le este interzis să emită păreri personale”.

Adică, pe românește:
– fie Drăgan a vorbit oficial pentru IGPR – caz în care IGPR își asumă cu totul acuzațiile la adresa sindicatelor și a lui Vitalie Josanu;
– fie Drăgan a băgat pe țeavă, de la pupitrul oficial, frustrări și conflicte personale – caz în care chiar ordinul invocat de IGPR spune că a încălcat regulile.

Sindicatul arată și un detaliu esențial, consemnat chiar în transcrierea oficială a conferinței (sursa: site-ul MAI, anexat cauzei): Drăgan recunoaște la un moment dat că face o paranteză care „nu se referă neapărat la subiectul conferinței de presă de astăzi”, ci la chestiuni „chiar personale”, și admite că „profită de această conferință de presă” ca să-i ceară lui Josanu să aducă probe într-un conflict între ei, vechi de ani de zile.

Legea 360/2002 privind Statutul polițistului, art. 2, spune clar: polițistul exercită autoritatea publică doar în legătură cu atribuțiile de serviciu, nu pentru reglări de conturi personale.

De aici și întrebarea-cheie a Sindicatului Diamantul, redesenată în pamflet, dar perfect juridică în cerere:
„A vorbit Georgian Drăgan pentru IGPR sau pentru Georgian Drăgan? A fost comunicat oficial sau discurs de orgoliu public, ținut cu girofarul aprins în fundal?”

IGPR refuză să răspundă.

Purtător de cuvânt de ocazie: când șeful de cabinet iese în față, iar purtătorul oficial dispare în decor

O altă linie de atac a Sindicatului Diamantul: funcția lui Georgian Drăgan.

Conform datelor publice, el este director de cabinet al inspectorului general, nu purtător de cuvânt al IGPR. Pe site-ul Poliției Române apar alte persoane drept purtători de cuvânt oficiali.

Cu toate acestea, la conferința sensibilă din 22 mai 2026, în care se reacționa la reportajul Recorder „Poliție aservită”, la pupitru nu apare purtătorul de cuvânt, ci directorul de cabinet.

Diamantul cere de la IGPR exact ceea ce orice instituție normală ar trebui să poată scoate în 10 minute din registratură:
– a existat o dispoziție a inspectorului general prin care Drăgan a fost pus, punctual, să fie purtător de cuvânt (pct. 7 și 11)?
– ce scrie, exact, în fișa postului lui Drăgan (pct. 9)?
– cine sunt, cu acte în regulă, purtătorii de cuvânt ai IGPR și ce atribuții au (pct. 10)?

Sindicatul sugerează o problemă de fond: dacă o persoană din cabinetul șefului iese în public pe o atribuție care nu-i aparține, se poate ajunge la o „imixtiune în activitatea altui polițist”, exact situația descrisă la art. 57 lit. i) din Legea nr. 360/2002 (imixtiune în atribuțiile altuia).

În termeni de pamflet:
„Cine era, legal, vocea Poliției Române în acea zi: purtătorul de cuvânt sau purtătorul de interese?”

IGPR, din nou, nu răspunde.

Când susținutul de Drăgan răspunde… pentru Drăgan: conflictul de interese în toată splendoarea lui

Răspunsul nr. 407.220/15.06.2026 nu vine de la inspectorul general, nici de la o structură neutră, ci de la Centrul de Informare și Relații Publice – structură condusă chiar de Georgian Drăgan.

Deci:
– o cerere prin care se contestă comportamentul public al lui Drăgan;
– o întrebare dacă există o cercetare disciplinară împotriva lui Drăgan;
– o solicitare să se precizeze dacă declarațiile lui Drăgan sunt oficiale sau personale;

…sunt soluționate de structura aflată în subordinea directă a lui Drăgan.

Ordonanța Guvernului nr. 27/2002, art. 11, spune negru pe alb: dacă o petiție vizează activitatea unei persoane, acea persoană (sau subordonații ei) nu pot soluționa petiția. Asta nu e recomandare morală, e interdicție legală.

Sindicatul Diamantul o spune fără menajamente: exact structura condusă de ofițerul criticat decide dacă instituția trebuie să explice ce a făcut acel ofițer.

În pamflet: „Întreabă lupul dacă a păzit bine stâna. Răspuns oficial: nu putem interpreta.”

De ce insistă Diamantul? Pentru că nu cer un favor, ci un drept

Dincolo de ironie, în cerere e o construcție juridică limpede:

– Orice persoană (fizică sau juridică) are dreptul, prin art. 6 din Legea 544/2001, să ceară informații de interes public. Nu trebuie să-și justifice interesul.
– Conținutul cererii vizează strict activitatea unei autorități publice (IGPR) și a reprezentantului ei oficial, în legătură cu o conferință publică. Asta e, prin definiție, „informație de interes public”.
– Sindicatul Diamantul nu e doar „beneficiar ocazional” al legii, ci un actor constant în dezbaterea publică privind MAI, cu o pagină publică de comunicare de peste 44.000 de urmăritori și milioane de vizualizări lunare (date prezentate în cerere). Adică exact tipul de entitate la care se referă CEDO în cazurile Társaság a Szabadságjogokért c. Ungaria și Magyar Helsinki Bizottság c. Ungaria: „câine de pază” al societății, cu rol legitim în controlul public al instituțiilor.

În plus, interesele sunt directe și personale:
– afirmația lui Drăgan, oficială sau nu, lovește direct în reputația sindicatului și a liderilor săi: Vitalie Josanu (președinte) și Emil Păscuț (fondator și președinte de onoare), ambii vizați;
– documentele cerute sunt necesare pentru ca sindicatul să decidă dacă formulează acțiuni de răspundere împotriva IGPR și a funcționarilor implicați în „calomnierea” organizației;
– refuzul IGPR blochează nu doar accesul la informații, ci și accesul la justiție.

Când IGPR se ascunde după site-ul propriu, CEDO îi bate pe umăr

În sprijinul poziției sale, Sindicatul Diamantul invocă și jurisprudența CEDO, în special cauza Roșiianu c. România (24 iunie 2014), unde Curtea spune clar: faptul că o autoritate publică a pus o informație pe site nu o scutește de obligația de a o comunica solicitantului.

Complexitatea, volumul sau „nu știm cum să vă răspundem” nu justifică refuzul, cel mult o întârziere.

În pamflet: „Nu poți răspunde unui cetățean cu ‘caută singur pe site, dacă mai găsești’. Statul nu e grup de Facebook, e obligat să dea răspuns scris, clar și complet.”

Concluzia pamfletară: cine face managementul? Cine își gestionează cuvintele?

IGPR, prin Georgian Drăgan, proclamă solemn că „management-ul Poliției Române este făcut de către conducerea Poliției Române, nu de către sindicate”.

Sindicatul Diamantul, prin acțiunea la Tribunalul București, întreabă la fel de solemn:
– Cine face managementul cuvintelor rostite de la pupitrul oficial?
– Cine răspunde când un ofițer, director de cabinet, „profită” de conferința de presă pentru a regla conturi personale cu sindicatele?
– Cine decide că nu trebuie să mai știm nimic despre asta, în afară de: „nu dăm interpretări”?

În limbaj de pamflet, dar cu miez juridic:
„Dacă IGPR nu are ce să ascundă, să depună la dosar toate documentele. Dacă nu există niciun document care să susțină acuzațiile lui Drăgan, să scrie negru pe alb că acuzațiile au fost făcute din burtă, de la pupitrul instituției. Dacă există, să le arate. Până atunci, ‘poliție aservită’ riscă să nu mai fie doar titlul Recorder, ci autodescrierea unei instituții care fuge de propriile declarații.”

Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, prin președintele Vitalie Josanu, nu cere decât atât: respectarea art. 31 din Constituție, a Legii 544/2001, a OG 27/2002, a Legii 360/2002, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și… a bunului-simț.

Adică exact ce ar trebui să apere, în mod normal, chiar Poliția Română. (Sava N.).

Licitație de 184 de milioane, zero cumpărători. Șoc și groază la… cine nu știa?

Prima licitație pentru vânzarea Șantierului Naval Mangalia (fost Damen Mangalia), aflat în faliment, s-a încheiat glorios: cu ZERO investitori înscriși.

Deși autoritățile ne-au vândut povestea cu Mangalia drept „element-cheie” în programul european SAFE – adică siguranță, securitate, viitor – în practică, șantierul a reușit performanța să fie atât de „atractiv” încât nu s-a obosit nimeni măcar să depună o ofertă.

Nici măcar mult-lăudatul grup german Rheinmetall, pomenit obsesiv de oficiali ca viitor salvator al șantierului, cu proiect de construcție a patru nave militare, n-a catadicsit să se înscrie la licitație.

Termenul-limită de înscriere – sâmbătă, 27 iunie, ora 13.00 – a trecut liniștit, fără să tulbure inboxul lichidatorului CITR. Surse citate de News.ro au confirmat: nicio ofertă primită.

Preț de piață, interes de lichidare: cum să nu vinzi nimic la 184 de milioane

O explicație cât se poate de „logică” pentru lipsa totală de interes: creditorii majoritari, controlați de grupul Damen, au decis în urmă cu o lună ca vânzarea să se facă plecând de la valoarea de piață de 184 de milioane de euro, nu de la cea de lichidare, de 84 de milioane de euro.

Adică România falimentară vinde ca România de lux. Șantierul e în lichidare, dar prețul e de boutique.

Ca bonus, rețeta de succes mai include și o condiție: vor fi cel puțin ȘASE licitații, toate la același preț de 184 de milioane. Dacă nimeni nu a venit la prima, sigur se vor înghesui la a doua, a treia, a șasea…

Lichidatorul: „Eu doar strig prețul”. Piața: „Noi doar nu venim”

Paul Dieter Cîrlănaru, directorul general al CITR, lichidatorul care administrează șantierul, explică simplu:
„Operaţiunea este una de vânzare în lichidare. Creditorii au stabilit un preţ de pornire şi eu la preţul ăla fac licitaţia.”

Traducere: eu mă duc în piață cu marfa, dar proprietarii mi-au spus s-o vând ca pe aur de 24K. Dacă nu cumpără nimeni, ghinion, mai batem odată din ciocănel.

Mai există și un „mic” detaliu tehnic:
– Șantierul se transferă „liber de orice sarcini”, iar cine-l preia poate face ce vrea cu el.
– DAR: noul proprietar trebuie obligatoriu să aibă o înțelegere cu statul român, pentru că statul deține terenul de dedesubt.

Cu alte cuvinte, plătești 184 de milioane, apoi stai frumos la coadă la stat să vezi dacă-ți dă voie să calci pe pământul de sub ce-ai cumpărat.

Și ca distracția să fie completă, cine vrea să participe la licitație trebuie să depună o garanție de 10% din prețul de pornire, fără TVA: adică 18 milioane de euro, cash frumos blocat, ca să poți doar să ridici mâna la licitație.

Sindicatul Navalistul: „Era previzibil. Doar la ei în cap nu era previzibil”

Laurențiu Gobeajă, liderul sindicatului „Navalistul”, a spus ceea ce știa orice om cu calculatorul la îndemână: la condițiile impuse, șansa să vină cineva la licitație e microscopică.

„Era previzibil că, în condiţiile impuse, probabilitatea înscrierii la licitaţie este foarte redusă, iar menţinerea a cel puţin şase licitaţii succesive la acelaşi preţ de 184 milioane euro nu va produce alte rezultate”, transmite Gobeajă.

Cu alte cuvinte, nu licităm, repetăm. Nu vindem, mai încercăm. Șase episoade din același serial, cu aceeași audiență: zero.

271 de oameni în preaviz, specialiști risipiți la export

În timp ce autoritățile visează la licitații seriale, oamenii reali își numără zilele de muncă rămase.

Pe 18 iunie, ultimii 271 de angajați au intrat în perioada de preaviz, care expiră pe 16 iulie. Din acel moment, sunt liberi de contract. Adică liberi să plece unde or vedea cu ochii și cu calificările lor.

Gobeajă explică limpede de ce tergiversarea e sinucigașă pentru viitorul șantierului:
– foștii angajați, recent concediați, își caută deja alte locuri de muncă;
– dacă situația se prelungește șase luni sau mai mult, va fi aproape imposibil să mai strângi la loc personal specializat;
– navaliștii cu experiență sunt rari, se duc la firme concurente și nu stau la nesfârșit să vadă dacă se îndură cineva să salveze șantierul.

„Sperăm că se vor găsi soluţiile necesare deblocării acestei situaţii cât mai repede, înainte ca majoritatea navaliştilor să plece. Mulţi au plecat deja, însă ar fi dispuşi să se întoarcă, dacă va exista stabilitate şi vor fi suficient de motivaţi”, spune liderul sindical.

Altfel spus: dacă mai amânați mult, când veți reuși, eventual, să vindeți fierul, nu va mai avea cine să construiască navele.

Strategia creditorilor: faliment cu parfum de lux și licitații în buclă

Pe 26 mai, la scurt timp după declararea falimentului, Adunarea Creditorilor a aprobat noua „strategie de vânzare” a șantierului Mangalia:
– cel puțin șase licitații;
– toate pleacă de la valoarea de piață de 184 de milioane de euro;
– se ignoră practic valoarea de lichidare de 84 de milioane, adică prețul realist pentru un activ aflat în colaps.

E ca și cum vinzi o casă dărâmată la preț de vilă cu piscină și te prefaci surprins când nu se înghesuie nimeni.

Rheinmetall, SAFE și miliardul care plutește în aer

În tot acest timp, reprezentanții Guvernului României au fluturat alt „morcov” în fața șantierului și a opiniei publice:
– un contract de 920 de milioane de euro pentru Rheinmetall, pentru construcția a patru nave militare;
– în pachet ar urma să fie inclusă și preluarea șantierului din Mangalia.

Totul este legat de Programul SAFE, din care ar trebui finanțat întregul proiect. Iar termenul de execuție anunțat este „extrem de strâns”: 2030.

Adică, în limbaj de pamflet:
– azi nu vine nimeni la licitație;
– mâine poate mai încercăm odată, la același preț;
– peste șase licitații, poate găsim un investitor;
– între timp, specialiștii au plecat, șantierul se goleşte, dar pe hârtie noi ne angajăm să livrăm patru nave militare până în 2030.

SAFE, dar nu pentru șantier. SAFE, dar nu pentru navaliști. SAFE, poate, doar pentru cine jonglează cu contractele.

Concluzie: România vinde un șantier fără oameni, la preț de lux, cu promisiuni militare pe caiet

Situația de la Mangalia arată așa:

• șantier în faliment;
• licitații programate la preț maximal, fără adaptare la realitate;
• zero investitori la prima strigare;
• cel puțin șase runde identice promise;
• 271 de oameni în preaviz, specialiști care deja pleacă;
• un contract militar de 920 de milioane de euro aruncat în spațiul public, cu termen-limită 2030, dar fără cumpărător efectiv al șantierului.

În timp ce navaliștii își caută de muncă în altă parte, România continuă marele sport național: să dea spectacole de strategie, planuri și programe „SAFE”, dar să piardă, bucată cu bucată, chiar infrastructura și oamenii fără de care niciun plan nu poate fi pus în practică. (Irinel I.).