Exclusiv
În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare
Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm! Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile. Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?! Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-1 credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-1 recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo cateva zeci de miliarde de euro şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei! Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n pept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!
Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70! Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti. Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.
Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?
*
— Din câte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?
— Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.
— Este, într-adevăr, un text deosebit.
— Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass media românească.
— După şase ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?
— Am aflat! Nu există!
— Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?
— Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e până să reuşească.
– De ce anume aveţi nevoie?
— Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!
— Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!
— Adică?
— Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…
— Adică să verifici afirmaţiile mele?
— Vă supără?
— Nu! Deloc! Aşa se procedează! Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?
— Am discutat cu o persoană foarte apropiată de dl. Virgil Măgureanu despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iran şi Libia. Nu ştiu dacă de la Măgureanu avea informaţiile, dar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!
— În ce fel?
— Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cât de sărace sunt ţările sărace! Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformând Bucureştiul într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsând principiul profitului pe un plan secundar!…
— Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă!… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut câmpii! Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam noi… Cred că am greşit evitând să mă mai văd cu dl. Măgureanu!… Da, după ce am fost propus să candidez la preşidenţia României din partea PDAR, am considerat că aşa ar fi cel mai bine, să nu mă văd cu dl. Măgureanu. Cred că am greşit.
— De ce?
— Nu mai contează.
— Cum apreciaţi prezenţa d-lui Virgil Măgureanu printre cei care au asistat la mascarada aceea de proces al soţilor Ceauşescu?
— Ca pe o greşeală! De faţă, la vedere, au fost fraierii! S-au lăsat păcăliţi să asiste la o crimă aranjată de alţii, impusă de alţii.
— Credeţi că pe 25 decembrie 1989 d-l Virgil Măgureanu cunoştea povestea cu acea bancă pe care Ceauşescu urma s-a deschidă?
— Întrebarea aceasta cred că am să i-o pun şi eu d-lui Măgureanu cu proxima ocazie.
— Ar fi fost interesant ca răspunsul său la această întrebare să-l fi putut consemna în cartea noastră.
— Nu te necăji! Mai facem o carte!
— Vorbiţi serios?
(Text reprodus după Marele manipulator, Anexa 2)
Sursa: http://www.ioncoja.ro/
Exclusiv
M.A.I. – „Funcționar public cu statut special”: prostul statului, cu normă întreagă și pensie la ofertă
De ce să nu te faci polițist în România: îți iei adio de la drepturi, îți iei țeapă la bani și te alegi cu un „statut special” de sclav cu legitimație.
Statut special: cum să-ți spună statul în față că te ia de prost, cu legea în brațe
Legea zice pompos că polițistul e „funcționar public civil, cu statut special” și că profesia lui are „îndatoriri și riscuri deosebite”. Traducere pe românește:
– Tu îți asumi riscurile, noi îți luăm drepturile.
– Tu te bagi la scandal, noi te băgăm la înghețat salariu, chirie, pensie și nervi.
„Statut special” în România înseamnă așa: tu ești special doar prin cât de mult poți înghiți. Statul îți ia tot ce prinde, apoi îți aruncă pe jos, cu piciorul, niște mici „drepturi compensatorii” desenate frumos în PowerPoint la minister.
Dreptul la grevă: la alții e drept, la polițiști e infracțiune morală
Funcționarul public normal are drept la grevă. Scrie în Codul administrativ. Dacă nu-i convine ceva, pune jos pixul, iese cu pancarta.
Polițistul? Nu, el nu. Lui i se spune:
– N-ai voie, că cine mai apără populația?
Frumos, emoționant. Numai că, dacă tot îi interzici greva în numele „siguranței publice”, normal ar fi să-l și plătești ca pe cineva fără de care se prăbușește civilizația. În realitate, îl plătești ca pe unul pe care-l poți înlocui mâine cu un „call center” și un afiș: „Rugați-vă să nu vi se întâmple nimic.”
Rezultatul:
– Funcționarul are drept la grevă și salariu decent.
– Polițistul n-are drept la grevă și are salariu în care „drepturile” lui circulă doar pe hârtie, ca unicornii.
Drepturile politice: cetățean de mâna a doua, dar cu pistol
Funcționarul public: poate fi membru de partid, poate candida, poate ajunge primar, deputat, ministru.
Polițistul:
– N-ai voie în partid.
– N-ai voie să candidezi.
– N-ai voie să-ți spui părerile politice NICI în public, nici la serviciu.
Adică:
– Ai drept de port armă, dar n-ai drept de port opinie.
– Ai voie să păzești urna de vot, dar să nu-ți treacă prin cap că tu, personal, ai vreun cuvânt de spus în democrație.
„Funcționar public civil, cu statut special” înseamnă de fapt: civil fără drepturi civile.
Viața economică: toți pot să mai câștige un ban, polițistul poate să mai apuce o țeapă
Funcționarul public:
– Poate avea al doilea loc de muncă în privat, poate câștiga bani legal în domenii fără legătură cu funcția lui. Nu are voie doar în anumite structuri de stat și firme de stat.
Polițistul:
– Nu doar că are aceleași interdicții, dar în plus NU are voie să facă comerț, nici direct, nici prin interpuși.
– NU are voie să participe la conducerea unei societăți comerciale.
– Singura excepție: poți fi acționar tăcut. Adică bagi bani (dacă ai), dar să nu te prindă statul că știi ce faci cu ei.
Concluzie:
– Dacă ești polițist, ești bun doar ca să fii plătitor de taxe și muncitor la negru pentru propriul stat. N-ai voie să fii și prea inteligent în economie, nu cumva să-ți treacă prin cap să devii independent.
Ce primește „prostul statului” în schimb: salariu sub lupă, drepturi sub lacăt
Legea promite: „drepturi compensatorii” pentru condițiile speciale și riscuri.
Realitatea: „drepturi” înghețate, amputate, clasificate, reduse la „hai, mă, taci din gură, că e bine că ai serviciu”.
Sporul de pericol: există doar la muzeu, în vitrină
Se numește „spor de pericol deosebit”. Sună eroic. Din 2010, pentru foarte mulți, nu mai există decât pe hârtie. Pericolul e real, sporul e teoretic.
Pe scurt:
– Riscurile cresc, sporul scade la 0.
– Gloanțele nu s-au declasificat, dar sporul da – în sensul că a dispărut din fluturaș.
Salariu calculat după rețete secrete: statul contabil-jongler
Metodele după care M.A.I. calculează salariile? Ascunse într-un ordin CLASIFICAT: OMAI nr. S/7/2018. Sindicatele cer declasificare? Ministerul le răspunde afectat, prin adrese oficiale: „nu se poate”.
Traducere:
– Tu, polițist, ai voie să investighezi evazioniști, dar nu ai voie să știi cum ți se calculează propriul salariu.
– Fiecare fluturaș e o loterie de stat: azi atât, mâine vedem ce visează șeful de la Financiar.
„Statut special” în varianta M.A.I.: nu doar prost plătit, ci și ținut în întuneric, cu tot cu LED-urile de la autospecială.
Chirie pentru polițist: nici măcar un container nu meriți
Polițistul primește o compensație de chirie calculată la nivelul salariului DIN DECEMBRIE 2009. Adică din vremea când smartphone-ul era lux, nu prost obligatoriu.
– Un agent de poliție: 600–700 de lei compensație (658 lei la o chirie de 1.000).
– În București, chiar și un container maritim de 15 m² pentru depozitare costă de la 750 lei/lună. Și oricum nu ai voie să LOCUIEȘTI acolo.
Magistrații?
– Plafon de până la 600 de euro.
Polițistul?
– Plafon de „mai taci, mă, că-ți dăm container imaginar”.
Practic, mesajul statului e clar:
– Tu, polițist, meriți mai puțin decât un spațiu rece de depozitare.
– Ești bun să protejezi magistrații, dar nu meriți să trăiești în aceleași condiții de bază.
Permanența: sclavon call-center, 24/24, moca
Până la final de 2017, permanența de la domiciliu se plătea cu +40%. Aveai program, stăteai în stand-by, luai ceva bani în plus.
Din 2018:
– Gata cu plata, nu mai avem „cadru”.
– Dar graficele de permanență au rămas, frumos, în excelurile lor, ascunse și ele în OMAI-uri clasificate.
Exemplu beton:
– Agent-șef de poliție Alin Rusu, la Poliția de Frontieră Siret.
– Zile întregi de permanență × 24 de ore, adică de la 08:00 la 08:00 a doua zi.
– Trebuie să răspundă la telefon oricând, să vină la sediu oricând, DUPĂ programul normal.
– Și totul pentru… nimic. Zero lei.
Când a refuzat permanența neplătită și nu a răspuns la unele apeluri din afara programului?
– 5 cercetări disciplinare.
– 5 sancțiuni.
– Ultima: trecerea într-o funcție inferioară.
Adică:
– Statul îți cere să fii disponibil non-stop gratis.
– Dacă refuzi să fii sclav voluntar, statul te retrogradează oficial.
Pensia „de recunoștință”: recunoștință indexată negativ
Pensiile militare de stat (inclusiv ale polițiștilor) sunt, teoretic, semn de „recunoștință a statului”. Practic, sunt semn de „mai tăiem de aici, că nu se mai plânge nimeni”.
– 2018: fără indexare.
– 2021, 2025, 2026: înghețări prin ordonanțe de urgență.
Raport 2017–2026:
– Pensiile militare ajung la indice 130.
– Prețurile ajung la 167.
Rezultat: rezervistul pierde ~22% din valoarea reală a pensiei.
Mesajul este limpede:
– Cât timp te avem la muncă, te stoarcem.
– Când ieși la pensie, îți spunem că e „recunoștință”, dar în realitate îți mâncăm o cincime din putere de cumpărare.
Dacă ritmul continuă, pensia polițistului o să ajungă mic frumos, de comparat la aceeași categorie cu indemnizația unui asistat social… doar că asistatul n-a avut 30 de ani de nopți pierdute și riscuri.
Contribuția de 25%: jecmăneală oficială cu chitanță
Din salariul polițistului se ia lunar:
– 25% contribuție la bugetul de stat, din venitul brut.
În 2025, la mediană:
– ~2.634 lei/lună pentru un agent.
– ~3.748 lei/lună pentru un ofițer.
Total strâns la nivel de sistem, împreună cu alte contribuții: peste 7,7 miliarde de lei.
Și acum partea grotescă:
– PENSIA militară de stat e considerată „necontributivă”, acordată din „recunoștință”.
– Sporul pe care Legea nr. 223/2015 îl promite pentru aceste contribuții ajunge, practic, la ZERO în plată, pentru că pensia calculată depășește plafonul legal.
Adică:
– Tu plătești un sfert din salariu la stat toată viața.
– Când ieși la pensie, statul se face că nu știe nimic de banii ăia.
– „Necontributivă”, frate, așa scrie la carte: mare recunoștință, zero recunoaștere.
Socoteala finală: din „statut special” în „prostul statului”
Dacă pui totul pe hârtie, iese ceva așa:
Polițistul CE DĂ:
- Dreptul la grevă.
- Dreptul la apartenență politică.
- Dreptul la candidatură la alegeri.
- Dreptul de a-și exprima public opiniile politice.
- Dreptul la activitate economică normală (comerț, conducere firmă).
- Dreptul la timp liber real (permanență neplătită).
- 25% din venitul brut, lună de lună, ca „contribuție”.
Polițistul CE PRIMEȘTE:
- Salariu cu sporuri fantomă.
- Norme de salarizare clasificate, ca să nu poată înțelege nimic.
- Compensație de chirie cu care nu-și închiriază nici măcar un container, d-apoi o locuință.
- Permanență de la domiciliu neplătită, cu riscul de a fi sancționat dacă nu e sclav 24/24.
- Pensie militară înghețată și mâncată în termeni reali cu peste 20%.
- Spor de contribuție la pensie care în decizii se vede frumos: zero lei.
Concluzie de pamflet:
Cât timp „statutul special” înseamnă doar să ai mai puține drepturi decât un funcționar de birou și mai multe obligații decât o plantă de pază, întrebarea „De ce să nu te faci polițist?” nici nu mai e întrebare.
Răspunsul corect, în actualul regim:
– Te faci polițist dacă vrei să fii:
- contribuabil premium,
- cetățean de mâna a doua,
- angajat cu drepturi amputate,
- rezervist cu pensie cosmetizată,
- și, peste toate, „prostul statului” cu ștampilă oficială și pistol la curea.
Semnat, în spirit:
S.P.R. „Diamantul” – sindicatul care are tupeul să-ți arate cât de tare își bate joc statul de tine . (Cristina T.).
Pamflet inspirat din analiza S.P.R. „Diamantul”
Exclusiv
Juriștii cameleon de la IGPR: polițiști la leafă, contabili la minte, avocați împotriva propriului salariu
Avocatul „Diavolului”? Nu, Avocatul împotriva propriului portofel
Îți poți imagina un avocat care intră în sală, își drege vocea și zice solemn: „Onorată instanță, vă rog să constatați că eu, personal, NU merit banii pe care legea spune că ar trebui să-i iau”?
La circ ar fi comedie. La IGPR e doar o întâmpinare oficială, cu număr de înregistrare și semnătură electronică.
În octombrie 2026, la Tribunalul Tulcea, juriștii Inspectoratului General al Poliției Române, oameni cu grade de poliție, leafă de polițist și statut „special”, au pus pe hârtie următoarea minune:
„niciun polițist din Poliția Română, independent de instituția ori structura din care face parte nu are vocație la dreptul în discuție”.
Adică, pe românește:
„Onorată instanță, noi, polițiștii, suntem fraieri și vrem să rămânem așa. Și colegii noștri, și noi, și toți ceilalți. Vă rugăm să consfințiți.”
Miza: 12,5% în plus la salariu. Poziția IGPR: „Mulțumim, nu ne trebuie”
Articolul 23 din Anexa VI la Legea-cadru 153/2017 spune că personalul încadrat în structurile centrale din apărare, ordine publică și siguranță națională ia 12,5% majorare la salariul de funcție.
- Membrii SPR „Diamantul”, polițiști la I.G.P.R., cer ce le dă legea.
- I.G.P.R. și M.A.I. vin la bară și urlă: „NU! NU! NU!”, ca la o criză de nervi bugetară.
Iar cine conduce plutonul de execuție a propriilor colegi? Exact:
- I.G.P.R. – Direcția Juridică
- director, comisar de poliție Marius-Claudiu Iaru
- șef Serviciu Contencios, subcomisar de poliție Ioana-Cătălina Mincă
- consilier juridic, inspector de poliție Dana-Maria Latu
- M.A.I. – Direcția Generală Juridică
- director general adjunct Raluca-Victoria Dinu
- Ministrul afacerilor interne
- prin directorul general al Direcției Generale Juridice, Gabriel Crăciun
Toți acești oameni, plătiți regește ca polițiști-juriști, se aliniază frumos și semnează:
„Niciun polițist din Poliția Română nu are dreptul la majorare.”
Deci nici ei. Pe hârtie. La înfățișare, altă poveste.
Juriștii IGPR: polițiști când e de luat, funcționari anonimi când e de dat
Cei de la Direcția Juridică a IGPR sunt o specie aparte:
- în acte: ofițeri de poliție, cu grade, cu statut special, cu pensie militară la orizont;
- în instanță: se prezintă ca o masă amorfă de „personal MAI”, pentru care legea brusc „nu prea vrea”.
Au tot ce n-are consilierul juridic normal din altă instituție:
- salariu de funcție de polițist,
- vechime și creștere de grad ca la militari,
- pensie specială pe legea 223/2015,
- tot pachetul „special”.
Dar când e vorba ca polițiștii care chiar fac poliție să ia 12,5% în plus ca structură centrală, juriștii noștri se urcă pe baricadele… ministerului. Împotriva polițiștilor. Împotriva propriei calități declarate de „polițist”. Împotriva propriului portofel, teoretic.
Asta nu mai e loialitate instituțională. E masochism salarial organizat.
Cine dirijează orchestra absurdului: statul major al privilegiilor
Întâmpinările nu sunt rodul unui jurist plictisit care a greșit fișierul Word. Totul vine la linie din vârful piramidei:
- Secretar general M.A.I.: chestor-șef Ioana Dorobanțu
Coordonează:- Direcția Generală Juridică (DGJ) – cei care spun că ei merită majorarea,
- Direcția Generală Financiară – cei care calculează banii,
- Direcția Generală Management Resurse Umane – cei care distribuie sclavia pe organigramă.
- Secretar de stat Bogdan Despescu – coordonează Poliția Română, deci și IGPR-ul care se jură că nu e „structură centrală”.
Structurile coordonate de Dorobanțu sunt exact alea care, în lectura apărată în instanță, rămân cu 12,5% în plus. Adică nomenclatura centrală: cine scrie regulile, își și umple portofelul.
Polițiștii din IGPR, inclusiv juriștii care semnează, primesc oficial mesajul:
„VOI NU. Voi sunteți de decor. Voi sunteți centrali doar când trebuie să răspundeți la telefon și să vă luați dosare în cârcă.”
Cine ia 12,5% și cine se uită la ei ca la vitrină
M.A.I. recunoaște negru pe alb, prin adresa nr. 1752286/11.02.2026:
- Primește majorarea:
- personalul din aparatul central al M.A.I., „din 2017 încoace”.
Asta înseamnă că:
- juristul de la DGJ M.A.I. – DA,
- lucrătorul financiar de la Direcția Generală Financiară – DA,
- specialistul HR din DGMRU – DA,
- polițistul/jandarmul de la poarta ministerului – dacă e încadrat la aparatul central – DA,
- omul care mătură pe hol la M.A.I., dacă e personal al aparatului central – DA.
Dar:
- juristul de la Direcția Juridică a IGPR – NU,
- omul de HR de la IGPR – NU,
- ofițerul de la Direcția de Investigații Criminale din IGPR, care investighează infracțiuni deosebit de grave la nivel național – NU,
- ofițerul de la DGA, care anchetează corupția taman în rândul personalului M.A.I. – NU.
Așadar, în lumea M.A.I.:
- cel care numără banii are bonus,
- cel care numără morții, infracțiunile și dosarele grele se poate uita la el din „structura centrală” care, brusc, nu e centrală.
Logica? Zero. Organigramă? Cât cuprinde.
I.G.P.R.: central când scrie legea, periferic când vine vorba de bani
Legea 218/2002 spune clar:
- art. 1 – Poliția Română este instituția specializată a statului;
- art. 7 – Inspectoratul General al Poliției Române este unitatea centrală a Poliției Române, care „conduce, îndrumă și controlează” unitățile subordonate.
În propriile lor întâmpinări, juriștii IGPR admit că IGPR este „unitatea centrală a Poliției Române”.
După două paragrafe, se roagă de judecători să constate că „unitatea centrală” nu e „structură centrală”.
E ca și cum ai scrie:
- „Acesta este capul.”
- „Vă rugăm să constatați că acest cap nu este parte din corp.”
Tot ce nu iese la socoteala „aparatului central al M.A.I.” se rezolvă prin gimnastică de text:
- ignorăm legea Poliției Române,
- ne uităm doar în acte de organizare interne,
- reinventăm ce înseamnă „structuri centrale” ca să se potrivească doar la cine trebuie.
Cum citesc alții aceeași lege și nu fac tumbe logice
Ministerul recunoaște singur că aceeași normă se aplică:
- Serviciului Român de Informații,
- Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP),
- altor instituții care „nu sunt ministere”.
Ministerul Justiției, spre deosebire de M.A.I., știe să citească fără să răsucească:
- ANP primește majorarea pentru personalul din aparatul central care organizează, coordonează, îndrumă, evaluează și controlează penitenciarele.
Fix asta face IGPR pentru Poliția Română.
Dar ce e bun pentru penitenciare e prea bun pentru polițiști.
Aceeași lege, aceeași anexă, același articol.
- La penitenciare: „Da, se acordă”.
- La poliție: „Nu, nu se poate, nu sunteți suficient de centrali.”
Istoria articolului 23: legea renunță la „aparat central”, M.A.I. îl ține în viață pe furiș
Până în 2009:
- OG 38/2003 – majorarea era doar pentru „aparatul central al Ministerului de Interne”.
Din 2010:
- Legea-cadru 330/2009 – trece la „structurile centrale ale instituțiilor”;
- Formula asta e păstrată în Legea 284/2010 și în actuala Lege 153/2017.
„Aparatul central” al ministerului a dispărut din lege de 16 ani.
Mai trăiește doar într-un ordin al ministrului, clasificat, nepublicat, pe care polițiștii nu-l pot citi dar trebuie să-l respecte. Exact ordinul pe care S.P.R. „Diamantul” îl atacă în instanță.
Pe scurt:
- în Monitorul Oficial, legiuitorul a lărgit dreptul;
- în sertarul ministerului, prin acte secrete, conducerea îl strânge la loc, doar pentru ai lor.
Cameleonism juridic: consilier juridic? Polițist? Amândouă când e de profitat, nimic când e de împărțit drepturi
Legea 360/2002 zice:
- polițistul e funcționarul public cu statut special care exercită atribuțiile Poliției Române.
Legea 514/2003 zice:
- consilierul juridic face consultanță, reprezentare, avizare acte, nimic polițienesc.
Legea 161/2003 zice:
- funcția publică e incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice sau profesii.
În practică, la M.A.I.:
- același om e și polițist, și consilier juridic „full time”,
- fișa postului (OMAI 1/2014) pentru directorul general al DGJ e 100% juridică, dar încadrat ca ofițer de poliție, grad de chestor general.
Nu face nicio atribuție de poliție, dar:
- ia leafă de ofițer,
- prinde pensie militară,
- se plimbă prin sistem ca „polițist”.
Și cu acest statut câștigat prin asimilare forțată, se așază acum în fața instanței și spune:
„Ofițerul operativ din IGPR și DGA, care chiar face poliție, nu merită cei 12,5%. Noi, aparatul central, DA.”
La capitolul beneficii, juriștii sunt polițiști „full”.
La capitolul solidaritate cu polițiștii, devin brusc funcționari anonimi ai ministerului, gata să le taie drepturile din pix.
Când aceeași normă e și „clară” și „cu probleme de drept serioase”
Juriștii IGPR scriu solemn că intenția legiuitorului e „clară și lipsită de echivoc”.
În același dosar, juriștii ministerului susțin că o sesizare la Înalta Curte pentru lămurirea sintagmei ar fi perfect admisibilă – adică e o chestiune de drept serioasă.
Nu poți avea, în același timp:
- „Totul e limpede, nu-i nevoie de ÎCCJ”
și - „Da, e suficient de complicat cât să întrebăm ÎCCJ”.
Dar la M.A.I. se poate. Logica se adaptează după cum trebuie apărat privilegiul.
Ce urmează și ce le spune „Diamantul” juriștilor IGPR
S.P.R. „Diamantul”:
- a răspuns întâmpinărilor punct cu punct;
- cere ca dosarul să fie judecat unitar de Tribunalul Tulcea, conform Deciziei ÎCCJ nr. 3636/17.09.2026;
- următorul termen: 14 ianuarie 2027.
Mesajul sindicatului către juriștii IGPR este crud, dar corect:
„Dacă vom câștiga, majorarea li se va cuveni și lor, chiar dacă în această toamnă au semnat că nu o merită.”
Adică:
noi luptăm pentru toți polițiștii, inclusiv pentru cei care azi pledează împotriva propriilor bani.
Epilog: juriștii care își taie singuri craca, dar rămân bine așezați în fotoliu
Imaginea de ansamblu:
- conducerile juridice și financiare ale M.A.I. și IGPR apără cu dinții o interpretare care ține banii sus și polițiștii jos;
- juriștii „polițiști” se comportă ca gardieni ai privilegiului central, nu ca apărători ai corpului de poliție;
- IGPR, „unitate centrală a Poliției Române”, devine brusc structură periferică când vine vorba de 12,5% la salariu.
Pamfletar vorbind, scena arată așa:
- în timp ce polițistul operativ stă în stradă, înghite praf și dosare,
- în birourile lustruite, juriști cu grade și cu pixuri scumpe semnează:
„Polițistul român nu are dreptul la banii ăștia. Nici noi, teoretic. Practic, să vedem.”
Diferența dintre ei și un avocat adevărat?
Avocatul își apără clientul.
Juriștii IGPR își apără șefii și privilegiile, dând în judecată, la propriu, sensul cuvântului „polițist” și tăind drepturile celor care chiar poartă uniforma pe teren.
Restul îl va decide instanța.
Dar un lucru e deja clar: când juriștii ajung să pledeze împotriva propriului salariu, sistemul nu mai e doar nedrept. E ridicol. (Cristina T.).
Exclusiv
Poliția Capitalei se „reorganizează”: se taie criminalistica, se umflă organigrama și se plimbă scaunele dintr-o cameră în alta
Consiliu de conducere la DGPMB: se mișcă hârtiile, nu și străzile
La sediul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București a avut loc, mai nou, marea ședință de „reorganizare”. S-a întrunit Consiliul de conducere, au fost invitați și sindicatele, s-a invocat, solemn, OMAI nr. 105/2013, s-au deschis laptopurile și s-a trecut la sportul preferat al conducerii: managementul din pix.
Pe scurt, Poliția Capitalei se „reorganizează”, adică se face ce știe cel mai bine sistemul:
- se schimbă denumiri,
- se desființează ce mai funcționa cât de cât,
- se mai inventează niște birouri noi,
- și, foarte important, se dau „asigurări” că nimeni nu pierde coeficientul de funcție. De muncă, da. De funcție, nu.
Ședința, prezidată de chestorul principal Bogdan Berechet, flancat de chestorul Marius Andrei și comisar-șef Florin Bunghiuz, a prezentat „potențiale modificări structurale”. Adică totul e, deocamdată, la faza de „dacă ne aprobă ăia mai mari, facem praf ce mai era pe picioare”.
Criminalistica, lovită mortal: 28 de birouri desființate, dar stați liniștiți, se fac 6 servicii!
Primul mare „succes” al reorganizării:
28 de birouri criminalistice de la secțiile din București urmează să fie desființate.
Nu, nu se întâmplă asta pentru că ar fi prea mulți criminaliști sau pentru că ar fi devenit inutilă munca de la fața locului. Se întâmplă pentru că, în mintea cuiva de sus, totul e mai ușor de controlat când aduni totul în câteva servicii centralizate.
În locul celor 28 de birouri, se vor crea 6 servicii criminalistice, câte unul la fiecare poliție de sector. Pe hârtie, sună „modern”. În realitate, înseamnă că, atunci când ai un caz serios într-un capăt de București, te rogi ca echipajul criminalistic să nu fie, în același timp, blocat la celălalt capăt al orașului.
Chestorul Marius Andrei explică mecanismul miraculos:
- în schimburile I și II, polițiștii criminaliști vor fi „rotați” între secțiile arondate, ca să „cunoască situația operativă”;
- în schimbul III, noaptea și când e mai groasă situația, intervin doar criminaliștii de la serviciile de sector, pe raza oricărei secții „unde evenimentele o impun”.
Traducere:
- ziua, criminalistul e plimbat ca marfa pe circuit – azi la o secție, mâine la alta;
- noaptea, când se întâmplă multe nenorociri, ai o mână de oameni pe tot sectorul, să acopere tot.
Ce nu apare în prezentare, dar știe toată lumea: nu vine nimeni nou, tot cu oamenii actuali se joacă „reorganizarea”. Doar îi amesteci în alt borcan.
Șefii de birou criminalistic: cine prinde scaun, trăiește; cine nu, „pus la dispoziție”
Desființarea birourilor criminalistice ridică o întrebare simplă: ce facem cu șefii de birou? Că, na, funcția de conducere nu dispare niciodată, doar se mută.
Conducerea vine cu „soluții” elegante:
- unii ar putea deveni șefi ai noilor servicii criminalistice de sector;
- ceilalți pot fie:
- să ocupe funcții echivalente, la Biroul de Siguranță Publică și Patrulare din secția lor;
- fie să intre în procedura clasică de „pus la dispoziție” și mutat pe alte funcții, dacă nu vor să fie în continuare șefi de ceva.
Ni se spune, cu maximă seriozitate, că nu se urmărește numirea niciunui polițist pe o funcție cu coeficient inferior. Cu alte cuvinte, salariul rămâne, titulatura se schimbă, responsabilitatea se volatilizează. Important e ca tabelele de resurse umane să arate frumos, nu ca strada să fie sigură și probele să fie culese la timp.
Ordine publică, reinventată: se mai face un birou, poate dă bine la prezentare
A doua mare linie de „reformă” lovește structurile de ordine publică. Chestorul Berechet constată că Birourile de Ordine Publică au un volum disproporționat de activitate față de resursa umană și structura actuală. Adică oamenii sunt puțini, munca e multă, dar asta știa toată lumea de ani de zile.
Soluția genială:
- înființarea unor Birouri de Siguranță Publică și Patrulare, care să se ocupe doar de stradă;
- reorganizarea Biroului de Ordine Publică pe trei linii:
- Proximitate;
- Sisteme de Securitate;
- Violență Domestică.
Pe hârtie, pare modern, european, „targetat pe linii de muncă”. În realitate, fără oameni în plus și fără bani, înseamnă același număr de polițiști împărțiți în mai multe bucăți.
Aceeași plăcintă, doar mai multe farfurii.
În comunicatul „de bun simț” ni se spune politicos: „Rămâne de văzut în ce măsură modificările propuse vor contribui la o distribuire mai eficientă a sarcinilor, la echilibrarea volumului de muncă și la îmbunătățirea activității operative, deoarece depind în mod direct de suplimentarea resursei umane.”
Adică traducere: dacă nu vin oameni noi, am reorganizat degeaba. Dar asta nu împiedică pe nimeni să dea drumul la noua organigramă.
Reorganizare pe organigramă, haos pe teren
„Reorganizarea structurilor de poliție nu trebuie analizată exclusiv din perspectiva organigramelor”, ni se spune. Corect. Numai că exact așa este analizată, concepută și vândută: din perspectiva slide-urilor colorate, a săgeților și a casetelor frumos aliniate.
În realitate:
- volumul de muncă rămâne același sau crește;
- resursa umană e aceeași și deja subțire;
- polițiștii sunt mutați dintr-o cutie în alta ca să dea bine la „planificare structurală”.
Criminalistica este centralizată în 6 servicii, de parcă vorbim de un orășel mediu, nu de Capitală. Structurile de ordine publică sunt rupte în linii de muncă, pe principiul „dacă nu putem ajuta oamenii, măcar să-i compartimentăm”.
Orice polițist din teren știe ce urmează:
- aceleași echipaje, mai multe rapoarte,
- mai multe șefiși și șefuți de linii de muncă,
- mai multă hârtie, mai puțină reacție efectivă la evenimente.
Concluzia, fără menajamente: se reorganizează tot, mai puțin ce doare cu adevărat
Sub pretextul „modernizării” și al „optimizării”, Poliția Capitalei asistă la încă o rundă de reformă de vitrină:
- se taie 28 de birouri criminalistice,
- se înființează 6 servicii,
- se inventează birouri de siguranță și patrulare,
- se redesenează „liniile de muncă”.
Ce nu se atinge:
- lipsa de oameni,
- volumul uriaș de sarcini,
- presiunea pe polițiștii din operativ,
- lipsa de resurse reale (logistică, tehnică, salarii care să țină oamenii în sistem).
Pe scurt, încă o „reorganizare” în care hârtiile se așază perfect, iar strada rămâne la fel de periculoasă.
Polițiștii vor primi noi grafice, noi titulaturi și aceeași veche problemă: când sună telefonul la 3 dimineața, nu organigrama vine la intervenție, ci omul din teren, obosit, subdimensionat și lăsat să acopere cu două mâini ce ar trebui să facă o echipă întreagă. (Cerasela N.).
M.A.I. – „Funcționar public cu statut special”: prostul statului, cu normă întreagă și pensie la ofertă
De ce să nu te faci polițist în România: îți iei adio de la drepturi, îți iei țeapă la bani...
Juriștii cameleon de la IGPR: polițiști la leafă, contabili la minte, avocați împotriva propriului salariu
Avocatul „Diavolului”? Nu, Avocatul împotriva propriului portofel Îți poți imagina un avocat care intră în sală, își drege vocea și...
Poliția Capitalei se „reorganizează”: se taie criminalistica, se umflă organigrama și se plimbă scaunele dintr-o cameră în alta
Consiliu de conducere la DGPMB: se mișcă hârtiile, nu și străzile La sediul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București...
Reforma lui Burcu: tăcere, aroganță și PowerPoint la secret. Poliția Penitenciară pusă la perete, fără să i se spună de ce
Când „dialogul social” înseamnă: veniți la ședință, dar veniți proști și pe întuneric SNPP, FSSP și FSANP au făcut ce...
BINGOUL GUNOIULUI: CUM DISPAR MILIOANELE, IAR CETĂȚENII RĂMÂN CU SACII ÎN BRAȚE
Bingo–Rosal – datoriile uriașe și „eroii” care țin spatele unei firme îngropate în gunoi și miliarde vechi de lei CURTEA...
Polițist acuzat că „închide ochii” la propriile fapte: deversare suspectă, intervenție contestată și suspiciuni de abuz de funcție în I.P.J. Prahova
Sesizare la 112, dar cu prea puține răspunsuri Un caz din Starchiojd ridică semne de întrebare despre verificarea reclamațiilor cetățenilor...
Specialist de clasă, datornic de serviciu: MAI îți dă sporul, apoi îți trimite nota de plată
În administrația românească, salariul poate deveni o surpriză cu termen de rambursare. Astăzi primești o majorare prin dispoziția unității. Mâine,...
DOMNULE MINISTRU, V-AȚI MUTAT MINISTERUL PE FACEBOOK? Poliția Penitenciară află de pe „news – feed” ce se întâmplă cu propriul sistem
„Mulțumim că aflăm și noi de pe Facebook!” – noua formă de dialog social În România anului 2026, reforma nu...
Serviciul Protecția Mediului al Poliției Locale Ploiești: munți de gunoi, dar eroina Constantinescu Camelia vânează parcări
Ploieștiul înecat în gunoaie, dar „spațiul verde” e dușmanul public nr. 1 Orașul sufocat de gunoaie, Poliția Locală sufocată de…...
MAI spală pe „program scurt” – prin Corpul de Control: intră o plângere, iese „nu se impune”
La Corpul de Control, rufele nu se cercetează. Se limpezesc din condei. Există spălătorii unde se spală haine. Și există,...
M.A.I. – Libertate de circulație, cu notificare obligatorie: excursia e liberă, dar întâi să afle aplicația
Registrul a fost tras pe dreapta. Birocrația a schimbat doar vehiculul. La I.T.P.F. Sighetu Marmației, polițistul de frontieră a primit,...
Apt limitat, răbdare nelimitată? ANP numără bolnavii, dar nu prea spune de ce
Centralizarea misterioasă: protecție medicală sau inventar pentru austeritate? Administrația Națională a Penitenciarelor a cerut unităților să numere polițiștii de penitenciare...
Diagnoză organizațională sau „batista pe țambal”? La IPJ Călărași, testul e pentru climat — nu pentru șefi
După sesizarea SIDEPOL, IGPR anunță verificări și o diagnoză organizațională. Sindicatul se teme că, în loc să lumineze problemele, instituția...
„Ambiții la ea acasă”. Arhitecta-șefă Veronica Rădună îl pune în întârziere pe primarul Polițeanu și anunță plângeri penale dacă hotărârea definitivă nu este executată
Un abuz turnat în beton, o hotărâre definitivă și un primar care preferă platoul „TV” Conflictul de la vârful Urbanismului...
Rachete, minciuni și iodură de argint: fermierii prahoveni CONFIRMĂ dezvăluirile Incisiv de Prahova despre mafia antigrindină!
Mafia antigrindină, prinsă între secetă, rachete și minciună: fermierii îi dau în judecata Cum a ajuns o „minune tehnologică” netestată,...
-
Exclusivacum 5 zileI.P.J. Prahova – În Băicoi, „legea” se cântă la ureche. Grădinița de cadre: „Curva”, lăutarul, Wetterbestul și „Pulea” Rozin
-
Exclusivacum 2 zile
Polițist acuzat că „închide ochii” la propriile fapte: deversare suspectă, intervenție contestată și suspiciuni de abuz de funcție în I.P.J. Prahova
-
Exclusivacum 3 zile
Apt limitat, răbdare nelimitată? ANP numără bolnavii, dar nu prea spune de ce
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova – Cascadorii „girofarului” – sezonul III: BMW-ul zburat, Renaultul kamikaze și Dacia-cazan cu folie de bezmetic de la Politia Baicoi
-
Exclusivacum o zi
Reforma lui Burcu: tăcere, aroganță și PowerPoint la secret. Poliția Penitenciară pusă la perete, fără să i se spună de ce
-
Exclusivacum 5 zilePoliția Locală Ploiești și bariera nemuririi…sau cum să nu ai „nicio competență” pe banii contribuabililor (DOCUMENTE)
-
Featuredacum 4 zileCalificativ la ordin in M.A.I.: cum transformă ministrul «binele» polițiștilor în «nesatisfăcător» cu un simplu pix
-
Exclusivacum 4 zileStrăpungerea de Vest a integrității de Est. Pământul e contaminat, primarul (Primarul Ploieștiului) e curat? (DOCUMENTE)