Connect with us

Exclusiv

Iata cine este „salvatorul” echipei Petrolul Ploiesti: masonul arab, Mohammad Murad de la Phoenicia, securistul de dinainte de 89, cel care avea legaturi cu teroristi

Publicat

pe

Omul de afaceri Mohammad Murad (55 de ani), care are o avere de peste 150 de milioane de euro, a fost în ultimele săptămâni în tratative pentru preluarea pachetului majoritar de acțiuni de la Dinamo, însă se pare că s-a răzgândit și ar fi în negocieri cu echipa Petrolul Ploiești, potrivit digisport.ro.
Mohammad Murad a intrat în viața politică în martie 2022, fiind numit președinte executiv al Partidului Ecologist Român.
Mohammad Murad, miliardarul libanez care s-a vrut primarul Constantei, ulterior al Mangaliei, dar n-a fost pe placul prea multora, retragandu-se din cursa pentru primaria Constantei cand a fost publicat un articol in Libertatea de Opinie cu privire la trecutul sau.

Milionarul Mohammad Murad a fost prins în flagrant, de oamenii legii, în timp ce împărțea bani din portbagaj, in campania pentru alegerile din Mangalia. El a fost reținut de Poliție, pentru mită electorală, conform universul.net.

Rolul agenților arabi în România înainte și după decembrie 1989
Versiunea prezentată oficial românilor despre așa-zisa „Revoluție” din 1989 afirmă că în desfășurarea acelor evenimente dramatice nu au acționat niciun fel de teroriști, iar cei peste 1000 de morți și 3000 de răniți au fost doar rezultatul confuziilor și al unor diversiuni. Există însă o largă serie de mărturii și documente (de exemplu aici sau aici) care atestă că dincolo de uriașa manipulare care, fără îndoială, a fost operată în acea perioadă, au existat în mod cert și persoane care au tras în mod deliberat în populație și despre care se poate afirma cu deplină justificare că au fost teroriști. Mai exact, printre acești teroriști au fost numeroși agenți arabi care fuseseră special antrenați în acest scop.
Astfel de mărturii au fost făcute, de exemplu, de Liviu Viorel Crăciun – fost membru al trupelor speciale USLA devenit ministru de interne în 22 decembrie 1989; de Roland Vasilevici – fost ofițer de Direcția 1 a Securității la Timișoara; de căpitanul Soare Ovidiu din fosta Direcție a V-a a Securității; sau de Ion Aurel Rogojan care a fost șeful de cabinet al ultimului director al Securității, generalul Iulian Vlad.
Într-un document cu data de 1 martie 1990, Aurel Rogojan a precizat că Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) a derulat un protocol de colaborare, semnat în 1979, cu unitatea specială Al-Fatah a OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). În conformitate cu acel protocol, mii de tineri arabi au venit în România între 1980-1990 sub acoperirea de „studenți” și au fost pregătiți de ofițerii de Securitate români prin diverse tabere de antrenament și de instruire teroristă din România.
Într-un articol apărut în data de 2 aprilie 1990 în revista americană The New Yorkera fost publicat un raport ce prezenta o investigație cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Autorul investigației, Robert Cullen, dezvăluia că „Nu toți luptătorii Securității (implicați în luptele din decembrie ʼ89, n.n.) erau români. Un membru al Frontului Salvării Naționale mi-a spus că cei care au luptat cel mai mult provin din Siria, Irak, Libia și alte țări cu istorii de implicare în terorism. Ei au venit în România în mod aparent ca studenți, dar au primit, de fapt, pregătire de comando și au fost de acord să servească Securitatea timp de mai mulți ani. Pe măsură ce acești străini au fost capturați (în cadrul luptelor din decembrie 1989, n.n.), iar zvonurile despre originea lor au început să se răspândească, Frontul (Salvării Naționale, n.n.) a negat public că arabii fuseseră implicați în Securitate.”
Într-adevăr, este un fapt cunoscut că în perioada comunistă studenții arabi umpleau facultățile din România. Sub directa îndrumare a lui Ceaușescu, România încheiase contracte de sute de milioane de dolari cu numeroase state arabe, cu beneficii uriașe pentru economia românească. Astfel, pe lângă cele peste două miliarde de dolari lăsați de Ceaușescu în conturi după achitarea integrală a datoriei externe, în martie 1989, România mai avea de încasat circa opt miliarde de dolari de la parteneri externi, majoritatea din Africa și Orientul Mijlociu. La cea care avea să fie ultima sa vizită în Orientul Mijlociu (cu o săptămână înainte de a fi asasinat), Ceaușescu pregătea înființarea unei Bănci prin care România, alături de alți parteneri, să ofere împrumuturi mult mai avantajoase decât FMI țărilor slab dezvoltate.
În ceea ce privește colaborarea pe linie de educație, pentru țările arabe și africane instituțiile de învățământ superior din România erau considerate școli de vârf, iar pe de altă parte acești studenți erau o prețioasă sursă de valută pentru statul român. Conform statisticilor oficiale, în perioada 1980-1990 aproape 500.000 (jumătate de milion!) de arabi au făcut studii în România. Însă – așa cum arătam mai sus – mulți dintre ei aveau doar acoperirea de „studenți”, pentru că în realitate veniseră ca urmare a unui protocol de colaborare a serviciilor secrete.
Unii dintre acești „studenți” erau deja membri ai unor agenții secrete arabe, cum ar fi Al-Fatah, Hezbollah, Al Mathaba, dar aveau conexiuni și cu CIA, KGB sau MOSSAD. După data de 22 decembrie, când Ceaușescu fusese arestat, acești agenți arabi au declanșat – la comanda unor șefi ai serviciilor secrete române și străine – operațiuni specifice de terorism și au ucis sute de cetățeni români cu scopul de a-i alunga din stradă. În prima parte a scenariului, până pe 22 decembrie, populația (masa de manevră) fusese scoasă în stradă pentru a se crea impresia că lovitura de stat ar fi fost chipurile o mișcare populară. După 22 decembrie, când lovitura de stat avusese deja loc și noua conducere pucistă a fost instalată, mulțimea trebuia gonită din stradă pentru ca elanul „revoluționar” să nu se mai amestece în resetarea politică ce era operată în acele zile și în acest scop oamenii trebuiau distrași prin teroare. După ce și această etapă s-a încheiat și cei care organizaseră „Loviluția” și-au stabilizat puterea și autoritatea, hocus-pocus, oficial s-a susținut – și așa a rămas până în prezent – că de fapt nici nu au existat teroriști și că „nu știm cine a tras în noi”.
După 1989 o parte dintre „cârtiţele” securiste arabe au rămas în România şi au devenit agenţi DIE, SRI, DIA, fiind infiltrați în instituţiile statului român, în timp ce alții au devenit prosperi oameni de afaceri. Ei au fost protejați permanent de masonii, evreii și sataniștii care au dat lovitura de stat și care apoi au distrus și exploatat la sânge România. Mulți dintre agenții arabi au primit case, întreprinderi, terenuri, păduri – toate fiind furate de la cetăţenii României prin manevre judiciare înfăptuite cu complicitatea întregii clase politice ce s-a aflat la guvernare în ultimii 27 de ani.
Un exemplu concludent de colaborare de tip mafiot între rețelele de teroriști arabi și instituțiile de forță ale statului român a fost celebra „răpire” din anul 2005 a celor trei jurnaliști români (împreună cu așa-zisul lor „ghid”, Mohammed Munaf) în Irak. Acest foarte mediatizat incident a fost în realitate o înscenare organizată de serviciile de informaţii româneşti SRI şi SIE şi de serviciile secrete americane CIA. Există indicii clare că doi dintre jurnaliști – Marie Jeanne Ion și Sorin Mișcoci – știau dinainte că vor fi răpiți, Marie-Jeanne fiind chiar fiica fostului senator PSD Ion Vasile.
Autoritățile irakiene care au investigat cazul au ajuns rapid la concluzia că operațiunea a fost pusă la punct în România. Această concluzie rezultă din documentele aflate în dosarul Curții de Apel București, care relevă că Hayssam și Munaf au fost simpli pioni, adevăratele manevre fiind operate de înalți oficiali români din jurul fostului președinte al țării, Traian Băsescu, care au colaborat cu o rețea teroristă arabă (vezi detalii aici).
Însuși procurorul român care a anchetat dosarul, Ciprian Nastasiu, fost șef-adjunct al DIICOT (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) a scris o carte despre acest caz, intitulată Prădarea României, în care dezvăluie că Hayssam și Munaf sunt agenți ai unor servicii secrete și că întreaga operațiune era conexă cu o vastă operațiune de trafic de armament care se făcea cu complicitatea lui Băsescu. Nastasiu mai dezvăluie că rețeaua arabă a efectuat sponsorizări masive pentru campaniile electorale ale PSD sau pentru afacerile lui Adrian Năstase și Gabriel Oprea și că fostul ministru al Justiției Rodica Stănoiu a fost implicată în muşamalizarea unui dosar al lui Omar Hayssam.
De asemenea, unul dintre cei trei jurnaliști răpiți, Ovidiu Ohanesian, a scris mai multe articole și două cărți despre răpirea din Irak, în care prezintă numeroase indicii și documente că „Toate duc la dosarul 628, la dosarul «Armamentul». Asta ascund ei în dosarul ăsta cu răpirea din Irak: ruşinea României! Sunt 30-40 de ani de când se face trafic cu armament, adică fapte grave, infracţiuni şi conexiuni cu state care sprijină terorismul internațional”. De aproape 12 ani Ovidiu Ohanesian solicită redeschiderea dosarelor conexe cu răpirea sa, dosare clasificate abuziv, și afirmă că „o suită de instituții, inclusiv judiciare, i-au favorizat pe făptuitori atât în timpul așa-zisei crize generate de răpire, dar mai ales cu câțiva ani înainte, favorizându-le teroriștilor sprijin logistic, financiar, politic și chiar diplomatic, contribuind astfel la susținerea terorismului și a traficului internațional de armament.” (mai multe detalii aici sau aici).
Cu ocazia răpirii ziariştilor români din Irak, SRI a nominalizat o rețea mai vastă de agenţi arabi care au activat şi pe teritoriul României, respectiv pe Hakim Ziab Hussein Al-Samarai (supranumit Abu Sahar, verigă de legătură între răpitorii jurnaliştilor români şi brigăzile Muad Ibn Jabal), Mahmud Khaled Al Omar (frate al lui Omar Hayssam), Abdel Jabbar Abbas, Jasem Al-Salmani, Ibrahim Zasssin Al-Jaburi și Yussef Munaf (fratele lui Mohamed Munaf).
Așa-zisa „eliberare a jurnaliștilor din Irak” a reprezentat obținerea de mare popularitate pentru președintele Băsescu și în același timp a însemnat propulsarea într-o carieră fulminantă a lui Florian Coldea, care a fost desemnat în scurt timp (cu susținerea determinantă a CIA) director operativ al SRI. Toate acestea au avut loc prin intermediul cârdășiei cu mafia arabă a unor foarte influenți politicieni români și a SRI.
Cu privire la activitatea ilicită a rețelei arabe în România înainte și după 1989, informații bine documentate au fost făcute publice în noiembrie 2016 de către istoricul Marius Oprea în cartea sa Mafia arabă în România. De la Ceauşescu la Iliescu (o scurtă prezentare a cărții este disponibilă aici). În calitatea de consilier prezidențial al lui Emil Constantinescu, Marius Oprea a consultat sute de rapoarte despre activitatea mafiei arabe din România. El arată în cartea sa, de exemplu, că până în 1997 două treimi dintre țigările care intrau în țară erau de contrabandă, prin rețeaua mafiei arabe. România a pierdut între 1990 și 1997 aproximativ 1.500 de miliarde de lei anual din neîncasarea taxelor vamale și a accizelor la țigări, cu complicitatea unor oameni politici extrem de influenți, a unor înalți funcționari publici (șefi în Garda Financiară, în Inspectoratul Poliției) și mai ales a șefilor serviciilor secrete. Marius Oprea mai arată că a identificat în arhivele statului un document care atestă că în 1995 un general prim-adjunct al SRI a trimis o adresă (un ordin) către Direcția Generală a Vămilor ca 22 dintre cele mai importante firme arabe efectiv să NU fie controlate la vamă!
Banii obținuți de traficanții arabi au sponsorizat nu doar clasa politică din România, dar și importante structuri teroriste și mafiote pe plan internațional, printre care Al-Qaeda. Foarte multe dintre documentele și rapoartele autorităților cu privire la activitățile firmelor arabe au fost distruse la finalul guvernării PSD din 1996. În prezent banii obținuți „la negru” din afacerile de contrabandă ale rețelelor arabe în cârdășie cu clasa politică au început să fie legalizați cu impertinență chiar sub ochii românilor prin vânzarea către străini (în majoritate arabi) a peste 40% din suprafața agricolă a țării.
Vă prezentăm în continuare mai multe detalii despre cei mai importanți agenți arabi ai diferitelor servicii secrete care au activat pe teritoriul României după 1990. Unii dintre ei au o mare influență și în prezent.
Omar Hayssam este nepotul lui Mahmud Farzat (şeful serviciilor secrete siriene din Europa de Est) și a fost adus de acesta pentru studii în România în 1980. Omar Hayssam este un multiplu agent (sirian, SRI, FSB), iar după decembrie 1989 a avut sarcina – trasată de serviciile ruse KGB – ca sub acoperirea de „om de afaceri” să participe la stabilirea unor raporturi de putere în România, având sprijin politic şi logistic din partea PSD, KGB, SRI-SIE şi CIA. Hayssam a fost principalul sponsor al partidului de guvernământ după 1990 (FSN-PDSR-PSD) și un apropiat al lui Ion Iliescu, pe care l-a însoţit în avion şi în numeroase delegaţii oficiale în străinătate.
A preluat structurile rețelei de contrabandă dezvoltată de sirianul Jamal At, care a fugit din țară după scandalul Țigareta II.
A fost direct implicat – prin serviciile secrete – în operațiuni de trafic de arme. Astfel, împreună cu serviciile secrete române (SRI, SIE, SIA) şi străine (CIA, FSB-KGB, Mossad, MI5) şi cu complicitatea autorităţilor turce de la Istanbul, în anul 2002 a livrat arme separatiștilor kurzi din Turcia şi Irak şi suniților din Irak pentru a-i ataca pe şiiţii lui Saddam Hussein din Irak. În aceeași manieră a furnizat din partea ONU, UE, NATO (şi alţii) arme pentru albanezii din Kosovo, bosniacilor musulmani (şi altora) pentru a ataca armata şi populaţia sârbă condusă de președintele fostei Iugoslavii, Slobodan Miloșevici.
Pentru operațiunea de trafic de arme cu destinația Kosovo, Omar Hayssam a achiziţionat din România o navă cu suma de 100.000 de euro, care a fost asigurată la firma Lloyd`s pentru 500.000 de euro. În acte s-a specificat fictiv că se transportă azotat de amoniu şi piese de schimb pentru tractoare. După ce s-a făcut transbordarea armamentului în altă navă, nava cu care veniseră din România a fost scufundată deliberat de oamenii lui Hayssam în apropierea coastelor Turciei. În această afacere Omar Hayssam a avut parteneri doi cetăţeni arabi şi doi oameni de afaceri români, membri ai PUR. Pe lângă faptul că a câştigat milioane de euro din această afacere, Hayssam a mai încasat şi asigurarea de 500.000 de euro pentru nava scufundată.
Omar Hayssam figurează la Centrul de recrutare al sectorului 4 București cu gradul de maior al armatei române. Are o avere estimată la 90-100 milioane dolari (nr- acum la cca 150), obținuți prin multiplele societăți comerciale pe care le deține în România, cu afaceri în domenii ca imobiliare, industria lemnului, ape minerale, autoturisme.
Mohamed Munaf este un agent irakian, are cetățenie americană și este de asemenea agent CIA. Ca și Omar Hayssam a fost student și informator al securității în România înainte de 1989. Prin anii ’80 familia lui Munaf – beneficiind de sprijinul fostului președinte SUA Richard Nixon – ajunsese să vândă armatei lui Saddam Hussein uniforme şi accesorii fabricate de o secţie specială a APACA (Atelierele de Producţie Armament şi Confecţii ale Armatei) din București.
Munaf are mai multe firme în România, dar s-a ocupat şi cu administrarea firmelor lui Omar Hayssam, poziție din care a acționat pentru protejarea, spălarea și ascunderea fondurilor și bunurilor folosite în acțiuni teroriste de acoliții lui Hayssam.
Jucând rolul de „ghid” al jurnaliștilor români ce au fost în anul 2005 răpiți în Irak, Munaf nu a putut fi adus timp de mai mult de 10 ani în România pentru a fi anchetat deoarece a fost luat sub protecția forțelor speciale americane. La sfârșitul anului 2015 Munaf a fost până la urmă predat de americani autorităților române și în prezent ispășește o condamnare de 10 ani. În cursul anchetelor Munaf a vorbit despre traficul ilegal cu armament și activitățile de crimă organizată desfășurate pe teritoriul României de clanul Hayssam, operațiuni conexe cu dosarele Răpirea din Irak, Armamentul și Țigareta II.
Kamel Kader este agent palestinian, SRI și KGB, fost lider al studenţiilor palestinieni din România, membru al grupărilor teroriste Al Fatah şi Abu Nidal, combatant al Frontului de Vest din Liban și membru al OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei).
A venit în România în anii ’80 sub acoperirea de student la medicină în Timișoara și a fost racolat rapid ca informator pentru Securitate. În schimbul unor rapoarte despre colegii săi arabi şi români deopotrivă, a fost protejat de securiști să obţină vize şi paşapoarte pentru intrarea în România a mii de cetăţeni palestinieni (100 de dolari bucata) prin colonelul Oreleanu, care era şef la Direcţia paşapoarte Timiş.
După 1989 a primit din partea FSN-PDSR certificat de „luptător în Revoluție”. A intrat în rețeaua de contrabandă a sirianului Zaher Iskandarani, protejată de securiști și PSD și a ajuns în 1994 patron a 14 firme din Timişoara şi București. Cu banii obținuți a finanţat în 1992 campania electorală a PDSR cu suma uriașă (mai ales la acea vreme) de un milion de dolari. Mai mult, i s-a oferit funcţia de consilier prezidențial al lui Ion Iliescu, funcţia de consilier al secretarului general al Guvernului României (adică al lui Viorel Hrebenciuc, în a cărui casă a locuit o perioadă) și a făcut parte din Comisia de Protocol pentru Relaţii Externe a Guvernului. Generalul (r) Ion Pitulescu, fost șef al Politiei române între 1995 și 1997, declara pentru EvZ că „Toți mafioții arabi – Zaher Iskandarani, Omar Hayssam și ceilalti – erau foarte apropiati de PDSR și țineau legătura cu Viorel Hrebenciuc prin intermediul lui Kamel Kader”.
Fiind un reprezentant al minorităţii palestiniene în România, Kader a obținut un credit în valoare de 995.000 de dolari de la Bancorex, pe care însă nu l-a mai returnat. Intra la Guvern pe intrarea oficială, înarmat cu pistol, fără a se supune vreunui control. Avea acces la telexul şi faxul Guvernului şi la documente secrete. Așa se face că a sustras din incinta Guvernului 42 de acte confidenţiale, ceea ce a dus la declasificarea lor pentru ca Viorel Hrebenciuc să nu ajungă în pușcărie. Trebuie precizat că telegramele dispărute de la Secretariatul General al Guvernului (din biroul lui Viorel Hrebenciuc) au fost primite de la diverse ambasade, iar sistemul de comunicare cifrată a acestora nu ţine de MAE, ci există un serviciu special al cifrului, care este în subordinea serviciilor secrete SIE și care era cunoscut de către Rusia, America şi aliaţii lor și care a fost deconspirat astfel și arabilor. Situația a necesitat schimbarea cifrului de stat al României, ceea ce a costat o sumă uriașă.
În urma acestor abuzuri Kader a fost până la urmă scos pe linie moartă şi în 1994 a plecat în Palestina şi a fost numit șef al serviciului de informaţii al liderului palestinian Yasser Arafat.
Zaher Iskandarani agent sirian, SRI și FSB, om de legătură al serviciilor de informaţii siriene şi sovietice-ruse, implicat în afaceri de trafic cu ţigări şi arme, inclusiv în afacerea Țigareta I, Iskandarani a primit de la însuși Ion Iliescu certificat de „luptător în Revoluţia din decembrie 1989”. Este văr cu Kamel Kader şi l-a introdus pe Kader în mediul prezidențial de la Palatul Cotroceni, lângă Ion Iliescu, prin Viorel Hrebenciuc.
Zaher Iskandarani şi Kamel Kader au sponsorizat Forumul internațional Crans-Montana (întâlniri între oamenii de afaceri și politicieni din diverse state), la care au participat Ion Iliescu şi întreaga clasă politică.
Iskandarani a fost închis pentru uciderea unui cetăţean sirian la Timişoara împreună cu alţi cetăţeni de origine arabă, dar a fost scos din puşcărie şi din ţară de colonelul Truțulescu pentru suma de un milion de dolari.
În cadrul anchetei Ţigareta I demarată în 1994, la o descindere a Poliției din 17 mai 2005 la unul dintre sediile lui Zaher Iskandarani din Timişoara s-au descoperit sigilii false româneşti, bulgăreşti şi maghiare, o ştampilă a MAE, matriţe ale mărcilor contrafăcute de ţigări, timbre cu serii duble, cartoane tipărite cu mărcile de ţigări contrafăcute, sigilii şi ștanţe vamale, CD-uri conţinând modele, design-uri şi elemente de siguranţă ale mărcilor de ţigarete care urmau să fie falsificate. Locotenenții lui au încercat să distrugă probele incriminatoare și au exercitat presiuni asupra unor martori importanţi. În perioada arestării sale, Iskandarani țipa cât îl ţinea gura că este un abuz al autorităţilor şi că va face dezvăluiri importante la adresa autorităţilor. Amenințările sale au avut efect și, pentru a nu mai face „valuri”, iată că pe data de 2 iunie 2005 Iskandarani a fost eliberat.
Vedem așadar că deși Iskandarani atentează la siguranţa naţională utilizând date şi acte false în afaceri de contrabandă, el nu este cercetat penal de Justiţia română şi nu îi calculează nimeni prejudiciul adus statului român. În schimb, pe cei de la Școala de Yoga MISA așa-zisa Justiție îi vânează în continuare, le fabrică acte şi dovezi false, aşa cum numai fosta Securitate, devenită SRI, ştie să le fabrice. Justiţia română este pusă în slujba acestor mafioţi şi criminali internaţionali și pentru a le îndeplini scopurile recurge adeseori la vânarea şi distrugerea cetăţenilor români.
Fathi Taher, cetățean iordanian, este considerat a fi cel mai bogat arab din România și unul dintre cei mai bogați 100 de oameni din lume. A făcut afaceri pe spatele românilor, venind în România încă din 1970. Cu o avere greu de estimat (sute de milioane de dolari), a fost un răsfățat al tuturor regimurilor de după 1989, fiind susținut și protejat de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc și mulți alți politicieni. Deține în România grupul Excelent Kandia, Hotelul Marriott din București, fabrica de combustibili pentru avioane Petrom Aviation, firma de asigurări AGI România devenită Omniasig, compania Griro care produce utilaje pentru industria chimică, petrochimică și nucleară. Mai deține Școala Româno-Americană din Pipera și, mai nou, uzina Electroputere Craiova.
Mai multe surse (de exemplu aici) arată că încă de la venirea sa în România, Taher era un agent al OEP, dar în anii ’80 a lucrat în favoarea Mossad-ului.
Omar Mohamad este fratele lui Omar Hayssam și a fost și el agent sirian, SRI, KGB, CIA. În martie 1998 el a oferit un împrumut de consumaţie, pe un an de zile, în valoare de 1.420.000 dolari, acţionarului majoritar Thodor Stanis de la firma SC Rio Soft Drinks SA din Timişoara, şi fiindcă termenul nu a fost respectat şi Stanis nu a returnat împrumutul, în aprilie 1999 Omar Mohamad a devenit principalul acţionar al firmei. Acţionară la SC Rio Soft Drinks SA era şi Carmen Rădulescu, soţia fostului şef al Serviciului Economic Timiş, colonelul (r) Pavel Rădulescu, care era agent SRI-KGB. Mohamad a cumpărat acţiunile de la aproape toţi acţionarii minoritari şi a mutat sediul social al firmei la Bucureşti. La filiala din Timişoara a fost numit director Mihai Petrechioiu, şeful Serviciului Economic Timiş. La sediul din Bucureşti precum şi la o firmă a fratelui său, Omar Hayssam, Bucovina Mineral Water, au fost numiţi colonelul Croitoru şi colonelul Mustață, care erau şefi în Direcţia Economică a Inspectoratului General al Poliţiei Bucureşti.Pe baza acestor „pile” afacerile i-au fost substanțial favorizate (ilegal), iar ca răsplată pentru sprijinul primit, Omar Mohamad a finanţat din belșug PSD.
Khaled Deiab Abdallaa Matar a fost un agent al mai multor servicii secrete străine (palestiniene, FSB, CIA), dar a activat și în România cu grad de colonel în Securitate, având în subordine ofiţeri români. Matar a fost o vreme și şeful agenturii O.E.P. din România. După 1989 a primit certificat de luptător în Revoluţia română din 1989 și a intrat în politică. A finanţat PUNR și a devenit deputat în Parlamentul României, ca membru al PUNR.
În anul 1992 Khaled Deiab Abdallaa Matar, împreună cu agentul palestinian-SRI-FSB Abdel Mohmed Hadi Rahman (care ulterior și-a schimbat numele în Hadi Jaradat și și-a luat cetăţenia română) şi împreună cu câţiva profesori de la Universitatea Babeș-Bolay din Cluj, a înființat o universitate particulară la Baia Mare, numită „Universtitatea Româno-Arabă”. Această universitate a fost mutată ulterior la Cluj şi în 1995 i-a fost schimbat numele în „Universitatea Bogdan-Vodă”, avându-l ca președinte pe Abdel Mohmed Hadi Rahman, alias Hadi Jaradat. UBV a ajuns în decembrie 2004 să aibă o datorie la statul român de aproape 12 miliarde lei, iar Flaviu Fărcaş de la Direcţia de Finanţe Cluj declara că a avut o discuţie pe această temă cu membri din conducerea UBV şi aceştia au afirmat că refuză să plătească.
Khaled Deiab Abdallaa Matar și-a deschis în 1997 firma Khaled Import-export 97 SRL, care avea ca obiect de activitate obţinerea de vize şi locuri de muncă în SUA. În realitate Matar facilita ieşirea cetăţenilor arabi din România şi intrarea lor în SUA cu acte false (invitaţii, diplome de studii, contracte de muncă, atestate de cunoaşterea limbii engleze). Această activitate era în secret susţinută şi protejată de Consulatul SUA din România, de CIA, FSB, SIE şi SRI.
Victor Michelle Issa este cetăţean libanez, absolvent al studiilor superioare economice la prestigioasa Universitate California din Los Angeles. A înființat în România un lanț întreg de firme și societăți comerciale fictive, fiind precursorul folosirii „firmelor fantomă” în acoperirea fraudelor vamale. A construit o întreagă rețea bazată pe operațiuni ilegale, care au avut ca ultim scop scoaterea unor sume mari de valută din România, prin operațiuni specifice de spălare de bani. Issa a introdus pe cale maritimă și rutieră în România peste 100 milioane de pachete de țigări. Printr-un exces de zel, organele vamale l-au trimis în 1993 în judecată, cu interdicția de a ieși din țară. După doar câteva luni de la demararea procesului, prin intervenția președintelui Iliescu și a ministrului PSD Dăescu, Victor Issa a fost însă „scăpat” peste graniță, recuperându-și și țigările confiscate. A ajuns la Kiev, unde și-a continuat activitatea de trafic de ţigări, cu sprijinul KGB. Se estimează că a scos ilegal peste granița României peste 35 de milioane de dolari, pe care i-a transferat în Liban prin intermediul unor bănci din Germania și Elveția.
Istoricul Marius Oprea a relatatcă a găsit stupefiat în arhiva la Cotroceni felicitări foarte cordiale trimise de la Moscova de către Victor Issa lui Ion Iliescu. Se pare că până și ceasul Rollex cu care s-a fotografiat la mână Ion Iliescu pentru campania electorală din 1996 era primit tot de la Victor Issa.
Frații Nassar (Elias şi Mike) sunt agenţi libanezi Al Mathaba și traficanţi de arme, ţigări şi produse de contrabandă cu mărfuri din Orientul Apropiat spre Europa. Au venit în România în anul 1991 prin intermediul Consulatului român de la Beirut și au fost puși în legătură cu SRI și cu autorități militare române care urmăreau să achiziționeze armament. Mai exact, contactul s-a făcut prin Mohamed Shrech (alias Abu Rami), consilier al Ambasadei Palestinei la Bucureşti, care era și agent SRI. Frații Nassar veniseră cu un mare transport de țigări de contrabandă, care au fost depozitate cu supravegherea SRI în depozite ale armatei de pe Calea Plevnei din București și de la aeroportul Clinceni. De acolo țigările au fost vândute prin firme ale unor arabi din România (foști studenți) iar banii au fost vărsați în conturile Romtehnica. În schimb Romtehnica livra artilerie ușoară în Liban.
Această afacere, care a implicat cantități imense de țigări și arme, a fost în 1992 deconspirată și a primit denumirea de „Țigareta I – Țigări contra arme”. Elias Nassar a fost arestat, dar după trei săptămâni a fost eliberat cu acordul șefului SRI de atunci, Virgil Măgureanu, întrucât fratele său Mike Nassar a oferit cinci milioane de dolari „pentru cauțiune”. Din cele cinci milioane de dolari Măgureanu a declarat oficial doar trei milioane, și este interesant că la vremea respectivă în Codul penal român nici nu exista prevederea de „eliberare pe cauțiune”. Cu siguranță dosarul Țigareta I a avut implicații la nivel de ministru al Apărării și prim-ministru, dar ca de obicei în România, ancheta s-a stins prin mușamalizare. Frații Nassar au plecat la Moscova, unde au continuat activitatea de contrabandă cu ţigări şi arme (cumpărate din România), fiind protejaţi de KGB-ul sovietic.
Frații Ghadban (Thaer, Wael și Samer) au fost agenți palestinieni și CIA, cooptați și de SRI cu grad de ofițeri. Au fost membri ai Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei şi ai grupării teroriste Al Fatah. Samer Ghadban era utilizat și ca translator din partea SRI pentru ofiţerii grupării teroriste Al Fatah veniți în România înainte de 1989.
Frații Ghadban au fost aduşi ca specialiști în armament în România în 1990, în urma demersurilor făcute de un traficant de arme libanez la ambasada română de la Beirut. În România, fraţii Ghadban au intrat în legătură cu fraţii Elias şi Mike Nassar, care i-au pus în contact cu organele de informaţii ale armatei de la Romtehnica și au intrat în afacerea „Țigări contra arme”. Țigările erau aduse în România cu acoperirea generalilor Gheorghe Florică și Popa Florentin de la M.Ap.N. şi al colonelului Bogza de la aeroportul Clinceni, toți aceștia fiind agenţi SRI care le facilitau trecerea prin vamă a ţigărilor prin eludarea platei taxelor legale. Ţigările se vindeau în România prin firmele: Palesta, Genah, Bela Iordania, Samer, Samira, Silvia, Elma, Azico, Amege, Karelia şi altele. Cu banii proveniţi din vânzarea ţigărilor se cumpărau arme în numele traficantului libanez. Operaţiunile de export de armament şi muniţie au fost aprobate şi monitorizate de structuri informative străine, printre care CIA, Mossad, fără plata taxelor vamale legale.
Wael Ghadban a fost în 1992 acuzat în dosarul Țigareta I, dar întrucât fusese pus în urmărire în stare de libertate a reușit să o șteargă din țară. După anul 2000 fapta s-a prescris și s-a întors în România, unde și-a continuat afacerile. În prezent conduce un mare holding din România, Top Brands Distributions, al cărei jurist este Ioana Băsescu (fiica lui Traian Băsescu).
SRI-ul și PSD-ul au avut interesul să mușamalizeze afacerile de contrabandă internaţională cu arme şi ţigări pentru că investigațiile aprofundate ar duce la deconspirarea multor agenţi SRI, KGB, CIA şi arabi care au participat la lovitura de stat din decembrie 1989 din România.
Frații Murad (Mohammad și Ahmed) au venit în România la începutul anilor ’90 ca agenți libanezi Al Mathaba, Hezbollah și KGB și au fost recrutați și în SRI. Au făcut afaceri de trafic de ţigări şi cafea şi din specula obținută au deschis lanţul de magazine-restaurant ce poartă numele Spring Time. Mai dețin fabrica de conserve Mandy, firma de construcții Triumf și lanțul de hoteluri Perla și Majestic din Mamaia. Mohammad, care a fost cotat în urmă cu câțiva ani ca fiind „cel mai tare investitor străin de pe litoral”, era un apropiat al fostului ministru al turismului din guvernarea PSD, Dan Matei Agathon, care obișnuia să-l prezinte în anumite cercuri ca fiind „fratele său”. La inaugurarea „imperiului” de pe litoral al lui Mohammad Murad a fost invitat și Ion Ilescu. După unele estimări fraţii Murad au produs României o pagubă de 19 milioane de dolari.
Frații Samer (Mehlem și Amer) au fost agenți libanezi Al Mathaba, SRI, KGB, colaboratori cu SRI, iar în România s-au ocupat cu traficul de ţigări. Au fost coordonaţi de fraţii Murad și au devenit patronii discotecii Why Not.
Frații Youssef (Michel și Elias) au fost și ei agenți libanezi ai Al Mathaba și KGB, cooptați și în SRI. În România s-au ocupat cu traficul de țigări împreună cu Emil Badran (fost ambasador al Libanului la Bucureşti) şi Mohamed Shrech (consilier al ambasadei palestiniene la Bucureşti). Toți aceștia au introdus ţigări în România prin firma Bela Iordanian a fraţilor Nassar şi Gadban.
Salah Kobrossly a fost agent libanez Al Mathaba, dar și informator SRI. S-a ocupat cu traficul de ţigări livrând ţigările Marlboro şi LM în România. Împreună cu cipriotul Balliety şi libanezul Victor Issa au produs o pagubă de 47 milioane de dolari statului român.
Observăm așadar că cetăţenii României sunt vânaţi şi daţi afară din locuinţe de mafia care s-a instaurat după decembrie 1989 pentru faptul că nu au bani să-şi plătească întreţinerea, lumina şi ratele la locuinţe, în timp ce mafia de agenţi arabi, români şi internaţionali, corporațiile și aşa-zişii „investitori”, sunt scutiţi de taxe şi impozite. Mai mult decât atât, prin manevre financiare și falsuri în acte le sunt rambursate și TVA-urile în valoare de sute de milioane de dolari, bani care sunt furați tot de la poporul român. (Cristina T.).

Exclusiv

Mascații închid lumina la Giurgiu: „Mandatul” lui Fulga, evacuat cu escortă morală

Publicat

pe

De

După ani de scandaluri, morți la apel, evadări ca-n filme proaste și o „afacere de familie” demnă de manualul de anticorupție – la rubrica „așa nu” – povestea lui Marius Lucian Fulga la Penitenciarul Giurgiu pare să se fi încheiat, în sfârșit, cu un „adio” lacrimogen pe grupul de WhatsApp al unității. Dar întrebarea nu este cum a plecat Fulga, ci cum de a fost ținut în brațe atâta timp. Și, mai ales, de ce un întreg sistem a acceptat ca Penitenciarul Giurgiu să devină o combinație între SRL de familie, sală de forță pe steroizi și cimitir statistic pentru deținuți.

Incisiv de Prahova a documentat, în repetate rânduri, acest carusel grotesc de incompetență și complicități – de la morți suspecte și evadări, până la „afaceri dentare” de familie. Demiterea de acum nu este un fulger pe cer senin, ci doar confirmarea oficială a unui eșec managerial prelungit, girat ani de zile de Administrația Națională a Penitenciarelor și de Ministerul Justiției.

Giurgiu, mormântul miniștrilor: patru revocări, zero lecții

Penitenciarul Giurgiu a fost prezentat, ani la rând, ca un model de siguranță maximă. În realitate – așa cum a relatat Incisiv de Prahova – a devenit un caz-școală de „așa se face praf o instituție”.

Sub bagheta lui Marius Lucian Fulga, justiția a fost trimisă la colț, iar regulamentele au ajuns hârtie igienică administrativă. Omul a fost revocat de mai multe ori, de miniștri diferiți, pentru „grave nereguli”. Apoi, miraculos, readus în funcție, de fiecare dată mai lustruit în funcție decât înainte.

În dreptul lui Fulga s-au adunat, în timp, acuzații și scandaluri pe care, într-un stat normal, nici măcar nu le-ai pune în aceeași propoziție cu termenul „director de penitenciar”:

  • puneri în libertate eronate, urmate de operațiuni de recapturare costisitoare – detalii relatate în investigațiile Incisiv de Prahova;
  • evadări în serie de la Giurgiu, inclusiv deținuți „foarte periculoși” strecurați printre foi de externare medicală;
  • un deces în timpul unui control inopinat al Corpului de Control al ministrului Justiției Cătălin Predoiu – coincidență administrativă, desigur;
  • sancțiuni disciplinare pentru acte de corupție, constând în primirea de bunuri de la familia unui deținut;
  • un dosar penal „rezolvat” la nivel de sancțiune administrativă, după cum a semnalat presa, în loc să fie dus până la capăt în instanță.

Și, peste toate, eterna întrebare: cum ajunge un astfel de personaj să fie „împuternicit” iar și iar, fără concurs, în fruntea unei unități de maximă siguranță?

Clanul Fulga: de la celulă la biroul directorului, tur-retur

Dacă tot vorbim despre „resurse umane”, cazul Fulga seamănă mai degrabă cu o dramă de familie decât cu o organigramă serioasă.

Potrivit informațiilor apărute în presă, inclusiv în Incisiv de Prahova, fratele lui Marius Fulga, poreclit „Struțu”, și cumnata sa se află în detenție la Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova pentru trafic de persoane și alte fapte penale. O coincidență de destin: rude după sânge, despărțite doar de tipul de legitimație – unii cu card de acces, alții cu cartela de deținut.

Nici soția nu lipsește din tablou. Ofițer educator la Penitenciarul Giurgiu, aceasta este cercetată penal, conform relatărilor din presă, pentru fals în înscrisuri, uz de fals și înșelăciune, într-un dosar privind deconturi medicale fictive pentru lucrări stomatologice inexistente. Decontul acestor „lucrări” ar fi fost aprobat chiar de directorul Fulga, în calitate de șef al unității – motiv pentru care și el a ajuns vizat într-un dosar de abuz în serviciu.

Când fratele și cumnata sunt la Craiova pentru trafic de persoane, soția e în dosar cu deconturi „cosmetizate”, iar tu, director, ești asociat cu abuz în serviciu și scandaluri succesive, nu mai vorbim de „imagine instituțională”. Vorbim de un caz-școală al prăbușirii credibilității unei întregi structuri.

Dosarele se spală la ANP: „împăcări” cu pixul și ședințe la UPU

Pamfletarul ar râde, dar juriștii se înfioară. Incisiv de Prahova a dezvăluit cum, pentru a-și salva soția și, implicit, propria poziție, Marius Fulga ar fi încercat în repetate rânduri să-și împingă subalternii în zona penală.

Concret, comisarul Dinu Dănuț, director adjunct pe pază, ar fi fost presat să semneze în locul directorului un acord de împăcare între părți, în dosarul privind deconturile medicale. Actul ar fi fost oricum ilegal, împăcarea nefiind posibilă în lipsa recuperării prejudiciului și a acordului real al părților.

Omul, nevrând să devină complice, a ales soluția disperată: „boală administrativă”. A lipsit de la ședințele cheie invocând stări de rău și ajungând la UPU Giurgiu exact când se pregătea „spălătoria” de dosar. Când cadrele de conducere intră în Urgențe ca să nu intre în ilegalitate, sistemul nu mai e bolnav. E în colaps moral.

Pe alt palier, Fulga ar fi reușit să obțină semnătura directorului Direcției Management Resurse Umane din ANP pe un astfel de acord, în ciuda unei adrese clare a directorului general al ANP care interzicea explicit semnarea oricărui document legat de dosar. Acolo unde litera legii spune „nu se poate”, pixul „relațiilor” a scris „ba se poate”.

Giurgiu – unde morții răspund la apel și steroizii intră pe poartă

În timp ce conducerea jongla cu acorduri, rude și intervenții, în penitenciar se murea. La propriu.

Incisiv de Prahova a relatat despre cazuri de deținuți găsiți morți în celule, în condiții suspecte. În martie 2022, un deținut a fost descoperit decedat, existând suspiciuni că ar fi fost victima unei agresiuni, pe fondul unei violențe tot mai greu de controlat în interiorul unității. Cel mai recent, pe 2 ianuarie 2026, un deținut de 55 de ani, condamnat pentru conducere sub influența alcoolului, a fost găsit fără suflare la apelul de dimineață. Oficial, „fără urme de violență”. Neoficial, după atâtea episoade obscure, încrederea în comunicatele standard a ajuns la zero.

La capitolul „siguranță”, Giurgiu a bifat și evadări care au făcut deliciul presei. Un deținut considerat periculos a reușit să fugă de sub escortă, din spital (Floreasca sau Bagdasar Arseni – detaliul exact e insignifiant într-un tablou general de haos).

Pe partea de integritate a personalului, Incisiv de Prahova a prezentat cazul unui angajat prins cu aproape 400 de comprimate de dianabol, substanță dopantă, încercând să le introducă în penitenciar. Când unitatea începe să semene cu un amestec între sală de forță, farmacie la negru și cimitir statistic, oricât „comunicat oficial” ai emite, realitatea urlă mai tare.

Mascații, ultimul capitol: cine plătește nota de plată?

Elementul de noutate: mandatul lui Marius Lucian Fulga la conducerea Penitenciarului Giurgiu s-a încheiat. Plecarea lui este privită de mulți angajați nu ca o reformă, ci ca o constatare tardivă a unui eșec managerial pe care ei îl suportă de ani de zile.

În paralel, un nou scandal lovește unitatea: mai mulți angajați ai structurii de intervenție sunt cercetați pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu. Pentru oamenii din interior, întrebarea este clară: de ce răspund doar cei de jos, în timp ce arhitecții climatului toxic au fost protejați ani la rând?

Lipsă de personal, volum uriaș de muncă, ore suplimentare, stres cronic, riscuri profesionale gestionate defectuos – toate acestea nu pot fi separate de deciziile conducerii. Orice manager minimal decent știe că răspunderea nu înseamnă doar semnături pe programe, ci asumarea efectelor acelor decizii asupra oamenilor din subordine.

ANP, între orb și complice: cum se reciclează un director cu probleme

Demiterea actuală nu este primul episod în care numele lui Fulga dispare de pe ușa biroului de director. Au existat și alte revocări, alte „pauze”, alte rocade de culise.

Inevitabil apare întrebarea: care sunt criteriile reale după care Administrația Națională a Penitenciarelor selectează, evaluează și menține managerii în funcții de conducere?

Când un director:

  • este revocat de mai multe ori;
  • este asociat public cu dosare disciplinare și penale;
  • are familia direct implicată în scandaluri judiciare;
  • conduce o unitate unde au loc decese suspecte, evadări, scandaluri de corupție și trafic de substanțe;

… și totuși este reîmputernicit din nou și din nou, problema nu mai este „cazul Fulga”. Problema este sistemul care îl reangajează în vârf.

Aici nu mai vorbim de o eroare de resurse umane. Vorbim de un mecanism de protecție reciprocă, în care managerul cu schelete în dulap devine, paradoxal, mai ușor de controlat.

Mesajul de adio: lacrimi pe grup, tăcere în fișele de post

„Bună ziua. Dragi colegi țin să va mulțumesc pentru activitatea desfășurată pe perioada cât am îndeplinit atribuțiile de director al unității.
Sunteți oameni minunați, oameni care știu să facă lucrurile cât mai bine, oameni cu care mă mândresc. Din păcate în aceste zile unitatea s-a confruntat cu un incident f grav, pe care nu și l-a dorit nimeni. Ca urmare a acestei situații, am solicitat încetarea împuternicirii în funcția de director al unității. Urmează ca în viitor să avem un nou director care va ști să facă unitatea să funcționeze la alte standarde sub îndrumarea conducerii eșalonului superior.
Le mulțumesc tuturor pentru activitatea desfășurată în această perioadă. În această unitate sunt oameni deosebiți. În această unitate, mulți oameni țin la această unitate și pun mult suflet în activitatea desfășurată. Vă doresc tuturor multă sănătate și mult succes în continuare în tot ceea ce vă propuneți să realizați. Cu deosebit respect, Marius Fulga”.

Este mesajul de adio al lui Marius Lucian Fulga pe grupul penitenciarului. Un text plin de cuvinte calde, de elogii la adresa personalului și de regret față de „incidentul foarte grav” care, iată, „l-a obligat” să ceară încetarea împuternicirii.

Nicio vorbă însă despre:

  • dosarele disciplinare și penale relatate de presă;
  • evadările și morții de la Giurgiu;
  • presiunile asupra subordonaților;
  • climatul de frică și uzură profesională;
  • „afacerile” de familie care au compromis moral instituția.

Un mesaj de adio impecabil ca formă, gol ca asumare. Exact tipul de discurs care a îngropat credibilitatea sistemului penitenciar: politicos, corect gramatical, complet divorțat de realitate.

După Fulga, potop sau reformă?

Demiterea lui Marius Lucian Fulga nu trebuie tratată ca schimbarea unui nume în organigramă, ci ca proba scrisă a falimentului unui model de management.

Angajații Penitenciarului Giurgiu – cei care trag ture suplimentare, intră în secții cu risc, gestionează conflicte și se întorc acasă cu stres și oboseală cronică – au dreptul la ceva mai mult decât lozinci și „mulțumesc pentru activitate”. Au dreptul la:

  • criterii clare și stricte de numire a directorilor;
  • evaluări reale, nu formale;
  • protecție în fața abuzurilor de sus;
  • un climat de lucru în care integritatea nu e opțională.

Incisiv de Prahova a descris, pas cu pas, cum Penitenciarul Giurgiu a devenit oglinda strâmbă a unui sistem întreg: combinație toxică de incompetență, complicitate politică și lipsă totală de asumare.

Dacă după acest episod ANP și Ministerul Justiției se mulțumesc să numească „un alt Fulga” cu alt nume, spectacolul grotesc va continua. Morții vor răspunde în continuare la apel prin „fără urme de violență”, evadările vor fi „incidente izolate”, iar mesajele de adio vor curge lacrimogen pe grupuri interne.

EPILOG:
Mascații pot închide, pentru o zi, ușa unui birou de director. Dar doar o lustrare reală a criteriilor de numire și menținere în funcție poate închide, cu adevărat, fabrica de scandaluri numită „management penitenciar la români”.

Până atunci, cortina rămâne întredeschisă. Pentru că, în România, chiar și când pare că s-a terminat spectacolul, de obicei urmează… bis-ul. (Cerasela N.).

Citeste in continuare

Exclusiv

REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”

Publicat

pe

De

Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică

România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o republică a cărților de vizită fără nume, unde miliarde de euro se decid la „diverse” pe ordinea de zi a unor ședințe secrete, sub pretextul comod și elastic al „securității naționale”.

Cazul în care gigantul tehnologic chinez Huawei a dat în judecată statul român – solicitând anularea Deciziei Prim‑ministrului nr. 81/2024 și a Hotărârii CSAT nr. 35/2024, prin care i s-a respins autorizarea pentru 5G – a smuls cortina de pe una dintre cele mai toxice aberații legislative din ultimii ani: Legea nr. 163/2021. Aceasta, prezentată public drept gardian al „infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național” și al „condițiilor implementării rețelelor 5G”, este, în fapt, manualul prin care structurile de securitate națională își bagă bocancul direct în piața economică liberă.

Textul complet al minunii legislative poate fi admirat, în deplină splendoare birocratică, în Monitorul Oficial, prin intermediul portalului legislativ al statului român:
https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/279515

CSAT – noul regulator de piață: „Nu-ți spun de ce, dar ești periculos”

Mecanismul e simplu și brutal: CSAT emite un aviz – negativ, desigur – pe baza unor criterii atât de vagi și geostrategice încât nici măcar nu mai contează realitatea tehnică. Nu trebuie demonstrat nimic public, nu trebuie făcut niciun audit tehnic transparent, nu trebuie explicat cum, când și de ce este un furnizor periculos. E suficient să fie „dintr-un stat care nu ne place la știri”.

În baza Legii 163/2021, aceste avize secrete devin, practic, acte de condamnare economică. Companii reale, cu investiții reale, cu echipamente reale, sunt decapitate prin hârtii clasificate, inaccesibile, transformate în ghilotine administrative puse în mișcare de Guvern, cu Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024 ca exemplu de manual.

Întrebarea elementară rămâne: cum poate o companie să se apere de acuzații pe care nu are voie să le citească, să le verifice sau să le combată?

Curtea de Apel București oprește banda rulantă: „Până aici!”

Sistemul juridic de la București, în ciuda reflexului tradițional de „executare cu explicațiile la dosar”, a intrat într-un blocaj interesant. Curtea de Apel București a făcut un gest rarisim: a admis cererea Huawei și a trimis Legea 163/2021, în întregime, în fața Curții Constituționale a României (CCR), ridicând o excepție de neconstituționalitate care zguduie din temelii întreaga construcție legislativ-securistică a „5G-ului românesc”.

Ca să fie circul complet, instanța a pus cauza și pe pauză, până când Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) va lămuri, prin cauza-pilot C‑354/24 – Elisa Eesti AS, cum se împacă „securitatea națională” cu dreptul european, atunci când politicienii încearcă să pună lacăt pe piața telecom sub acoperire militarizată.

La termenul din 1 iulie 2026, Curtea de Apel București a decis suspendarea judecății. Soluția consemnată în stilul inimitabil al limbii de lemn judiciare spune, de fapt, un lucru foarte clar: instanța nu mai este dispusă să semneze în alb deciziile secrete ale CSAT:

„În baza art. 413 alin.1 indice 1 CPC suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea de către CJUE a cauzei C‑354/24 Elisa Eesti. Prorogă aprecierea asupra oportunităţii suspendării cauzei în temeiul disp art 413 al 1 CPC generată de sesizarea CCR, până la reluarea judecăţii cauzei. Prorogă examinarea cererii privind suplimentarea probatoriului, inclusiv asupra aspectelor referitoare la tardivitatea formulării cererii de suplimentare a probatoriului în şedinţa din data de 03.06.2026, până la reluarea judecăţii. Cu recurs pe toată durata suspendării. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 01.07.2026.”

Documentul oficial poate fi consultat, în toată gloria lui tehnică, pe portalul instanțelor:
https://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000433823&id_inst=2

Dublul front: Constituția vs. CSAT, Europa vs. „Strict Secret”

Legea 163/2021 se află acum sub un dublu microscop – unul național, la CCR, și unul european, la Luxemburg.

1. CCR: Constituția, decor sau instrument real?

Prin sesizarea CCR, Curtea de Apel București a recunoscut, implicit, că ceva este profund putred în structura Legii 5G. Îndoielile nu sunt „tehnice”, ci de esență:

  • CSAT primește puterea de a emite avize negative pe baza unor „criterii” care nu trec nici testul clarității legii, nici pe cel al controlului judiciar: factori „geostrategici”, suspiciuni difuze, evaluări care nu au nevoie să fie susținute de expertize tehnice transparente.
  • Deciziile bazate pe aceste avize secrete afectează direct drepturi și libertăți fundamentale: libertatea economică, dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil, principiul proporționalității. Cu alte cuvinte, Constituția este invitată politicos să ia loc în spate, în timp ce CSAT conduce mașina.

Miza la CCR este uriașă: se va decide dacă România mai are un stat de drept funcțional sau doar un decor constituțional, folosit pentru poze festive în timp ce deciziile reale se iau în birouri fără ferestre.

2. Secretizarea probelor: Justiție „în orb” la ordin

În fața instanței, statul român nu s-a obosit cu argumente tehnice: a fluturat, în schimb, stegulețul roșu al „secretului de stat”. Hotărârile CSAT sunt clasificate, deci nu se discută, nu se verifică, nu se contrazic. Guvernul a urmat linia, mecanic, prin Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024, transformând un act politico-militar opac într-o condamnare administrativă fără motivare tehnică publică.

Rezultatul: compania afectată nu are acces la acuzațiile care o privesc în mod direct. Statul se judecă cu tine invocând documente pe care nu ai voie să le cunoști. Iar această farsă procedurală este vândută drept „stat de drept” și „protecția interesului național”.

Luxemburgul taie macaroana: securitate națională, da; cec în alb, nu

În timp ce autoritățile române par convinse că sintagma „securitate națională” funcționează ca un detergent universal pentru orice abuz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin cauza C‑354/24 – Elisa Eesti AS, vine cu o analiză rece și devastatoare pentru asemenea practici.

În concluziile sale, Avocata Generală Tamara Ćapeta – document public disponibil aici, în limba română:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document/C/2024/C-0354-24-00000000RP-01-P-01/CONCL/317929-RO-1-html
și referința de pe portalul de jurisprudență:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D354%252F24%2522&publishedId=C-354%2F24 – trasează câteva linii roșii clare:

  • Securitatea națională nu anulează dreptul UE. Articolul 4 alineatul (2) TUE spune clar că securitatea națională rămâne responsabilitatea statului membru. Dar măsurile adoptate trebuie să respecte Directiva (UE) 2018/1972 – Codul European al Comunicațiilor Electronice (CECE). Cu alte cuvinte, nu poți pune ștampila „Strict Secret” pe o decizie și să pretinzi că ești deasupra dreptului european.
  • Nu există interdicții pe bază de „miros” geopolitic. Excluderea unui furnizor de pe piață este o restricție severă a libertății de a presta servicii (art. 12 CECE). Ca să fie acceptabilă, trebuie justificată printr-o analiză de risc concretă și demonstrabilă:
    • Cum influențează statul terț furnizorul?
    • Ce parte din rețea este afectată – nucleul (Core) sau doar segmentul periferic (RAN)?
    • Care este natura și intensitatea riscului? Suspiciunile politico-mediatice, conferințele de presă și comunicatele alarmiste nu țin loc de probă.
  • Proporționalitate și drept de proprietate (art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale). Interdicția nu poate transforma echipamente cumpărate legal în fier vechi peste noapte, doar pentru că așa a decis, pe tăcute, un consiliu de securitate. Statul trebuie:
    • să prevadă perioade de tranziție rezonabile;
    • să minimizeze pierderile disproporționate pentru operatori;
    • să evite, pe cât posibil, declanșarea unor avalanșe de despăgubiri plătite din bani publici.

Cu alte cuvinte, ceea ce în București se vinde ca „strategie de securitate” riscă să fie interpretat la Luxemburg drept simplă improvizație abuzivă, ascunsă sub mantia secretului.

Factura finală: cine plătește delirul securistic?

Dincolo de limbajul tehnic, litigiul dintre Huawei și statul român este un test de maturitate instituțională. Și, ca orice test serios, vine cu costuri concrete:

  • Consumatorii români vor plăti, în facturi, prețul jocurilor de culise:
    • investiții blocate;
    • întârzieri în extinderea rețelelor de mare viteză;
    • tarife mai mari pentru servicii digitale, pentru că piața este ciuntită cu dalta politico-securistică.
  • Bugetul public este plasat într-o loterie rușinoasă:
    • dacă Legea 163/2021 va fi declarată neconstituțională de CCR;
    • dacă deciziile administrative vor fi sancționate la nivel european pentru lipsă de proporționalitate;
    • dacă vor apărea cereri masive de despăgubiri. Toate acestea vor fi plătite, desigur, nu de arhitecții legii sau de semnatarii avizelor secrete, ci de contribuabil.
  • Statul de drept devine o lozincă golită de conținut atunci când deciziile economice strategice sunt luate pe baza unor anexe clasificate ale CSAT, inaccesibile controlului public și aproape intangibile pentru controlul judiciar.

Lecția amară: magistrații nu mai vor să fie notari la decizii secrete

Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea de Apel București și trimiterea Legii 163/2021 pe masa CCR, concomitent cu suspendarea procesului până la decizia CJUE în cauza Elisa Eesti, arată un lucru rarisim în peisajul autohton: o parte a magistraturii române refuză să mai joace rolul de mașină de parafat hotărâri venite „de sus”.

Mesajul este clar: securitatea cibernetică și securitatea națională nu pot fi construite pe:

  • avize secrete inaccesibile celor afectați;
  • criterii geostrategice elastice și nedovedite;
  • decrete de stat major ferite de ochii justiției și ai publicului.

Într-o democrație reală, securitatea se construiește pe:

  • audit tehnic serios;
  • reguli clare și transparente;
  • garanții constituționale respectate, nu ocolite;
  • control judiciar efectiv, nu mimat.

Până când CCR și CJUE vor vorbi, România rămâne suspendată între două lumi:
una a Constituției, a dreptului european și a principiilor,
și alta a deciziilor cu ștampilă „Strict Secret”, unde nici dreptul, nici economia și nici logica nu au voie să pună întrebări. (Cristina T.).

Citeste in continuare

Exclusiv

O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani

Publicat

pe

De

DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”. Oameni care ar trebui să știe să calculeze, să verifice și să explice drepturile salariale au ajuns să fie, în practică, dactilografi ai aplicației Maisal: apasă butoane, scot hârtii, ridică din umeri. Restul – „se decide la centru”.

Centralizare cu orice preț: fluturaș unic pentru toată poliția din România

Sindicatul „Diamantul” semnalează tranșant: structurile de financiar din teritoriu nu au habar să calculeze și să explice singure drepturile salariale. S-a ajuns în punctul în care unitățile de poliție cu personalitate juridică nu au nici măcar dreptul să stabilească un format propriu al fluturașului de salariu.

Totul este făcut de Maisal, aplicația informatică administrată exclusiv de Direcția Generală Financiară (DGF) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Rezultatul: un fluturaș de salariu unic, „model național obligatoriu”, în care polițistul trebuie să creadă pe cuvânt, iar finanțistul local doar îl tipărește și îl distribuie. Explicații? „Așa scoate sistemul”.

Răspuns oficial de la IPJ Dâmbovița: noi doar printăm, nu gândim fluturașul

Toată această absurditate este confirmată negru pe alb de Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița, în adresa nr. 15542 din 21.07.2026, transmisă Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, în atenția președintelui Vitalie Josanu (solicitare formulată prin e-mail la petitii.sprdiamantul@yahoo.com).

Sindicatul „Diamantul” a cerut lămuriri în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Cererea, înregistrată la IPJ Dâmbovița sub nr. 15524 din 20.06.2026, viza modul de prezentare și conținutul fluturașului de salariu, precum și competențele unității în adaptarea lui la nevoile polițiștilor.

Răspunsul IPJ Dâmbovița, document oficial:

  • salarizarea personalului se realizează „centralizat, pentru întreg aparatul propriu al Ministerului Afacerilor Interne, exclusiv cu ajutorul aplicațiilor informatice”, în conformitate cu art. 86 alin. (7) din anexa VII a Legii nr. 153/2017;
  • aplicația Maisal, gestionată de DGF, „generează fluturașii de salarizare într-un format unic, pentru întreg personalul”.

Concluzia IPJ Dâmbovița: inspectoratul nu are competența de a modifica sau elabora un înscris distinct, în format fizic sau electronic, asemănător fluturașului de salariu, adaptat cerințelor salariaților. Mesajul către propriii angajați: „nu noi decidem fluturașul, nu noi îl înțelegem, noi doar vi-l dăm”.

Legea 153/2017, scutul de protecție al DGF: nu e vina noastră, așa zice legea

În aceeași adresă nr. 15542/21.07.2026, IPJ Dâmbovița se baricadează regulamentar în spatele Legii nr. 153/2017:

  • art. 86 alin. (7), anexa VII: salarizarea se face centralizat și exclusiv prin aplicații informatice;
  • art. 86 alin. (1), anexa VII: documentele specifice resurselor umane se elaborează, se avizează și se aprobă la nivelul fiecărei instituții publice.

Interpretarea practică este halucinant de comodă:

  • când polițiștii cer un fluturaș clar, adaptat, li se spune că doar DGF, prin Maisal, poate modifica formatul;
  • când vine vorba de responsabilitate, fiecare unitate dă din colț în colț: „nu avem competență, totul e centralizat, totul e pe aplicație”.

În același timp, în baza titlului II al anexei VI la Legea nr. 153/2017, compartimentele de resurse umane și financiar au, teoretic, obligații clare:

  • întocmesc, verifică și prezintă spre aprobare statele de funcții;
  • calculează și verifică drepturile salariale;
  • consiliază salariații în domeniul salarizării.

Teoretic, adică pe hârtie. Practic, consilierea se rezumă la formula magică: „verificați cu DGF, noi nu putem schimba nimic, Maisal știe mai bine”.

Maisal, oracolul salarial al MAI: dacă a ieșit din aplicație, devine adevăr absolut

Aplicația Maisal, gestionată exclusiv de DGF, capătă statut de zeitate tehnologică în salarizarea polițiștilor:

  • generează fluturașul unic pentru întreg personalul MAI;
  • impune formă, structură și conținut;
  • elimină, practic, rolul de specialist al finanțiștilor din teritoriu, reduși la funcția de „operatori de calculator”, exact cum dezvăluie Sindicatul „Diamantul”.

Polițistul întreabă ce reprezintă o anumită sumă sau o anumită reținere de pe fluturaș.
Finanțistul din unitate, care ar trebui să fie capabil să explice, indică spre imprimantă și apoi spre DGF: „așa a venit din sistem, noi doar am tipărit”.

Sindicatul „Diamantul” scoate la iveală un adevăr crud:

  • structurile financiare nu mai calculează efectiv și nici nu-și mai asumă explicații detaliate;
  • unitățile cu personalitate juridică nu au voie să adapteze nici măcar forma grafică a fluturașului la nevoile polițiștilor;
  • toată puterea de informare și interpretare este capturată în mâinile DGF și ale aplicației Maisal, prezentate ca intangibile.

Concluzie amar-ironică: polițistul întreabă de salariu, sistemul răspunde „vezi la Maisal”

Documentul IPJ Dâmbovița nr. 15542 din 21.07.2026, emis ca răspuns la solicitarea sindicală formulată în baza Legii nr. 544/2001 de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, descrie involuntar un tablou de pamflet:

  • finanțiștii din teritoriu, descriși de sindicat ca fiind reduși la statutul de simpli operatori de calculator, nu-și mai exercită real meseria;
  • DGF controlează formatul, conținutul și „adevărul oficial” al fluturașului prin aplicația Maisal;
  • unitățile de poliție cu personalitate juridică sunt transformate în puncte de distribuție de printuri, fără drept de inițiativă;
  • polițistul de rând rămâne cu un fluturaș tipărit centralizat, greu de înțeles și imposibil de adaptat.

Lanțul „responsabilității” arată așa:

  • polițistul întreabă: „ce înseamnă suma asta?”;
  • financiarul local spune: „nu știm, așa a venit din Maisal”;
  • Maisal tace, dar fluturașul e deja „lege”;
  • DGF privește de sus, acoperită de Legea 153/2017 și de centralizarea absolută.

Textul acesta e scris ca pamflet. Din păcate, ceea ce îl inspiră nu e ficțiune satirică, ci un răspuns oficial al unei instituții a statului român, care confirmă exact ce acuză Sindicatul „Diamantul”: finanțiști reduși la operatori de calculator, polițiști lăsați în ceață, iar adevăratul șef al salarizării – o aplicație informatică numită Maisal, păzită cu strășnicie de Direcția Generală Financiară. (Cristina T.).

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusiv26 de minute ago

Mascații închid lumina la Giurgiu: „Mandatul” lui Fulga, evacuat cu escortă morală

După ani de scandaluri, morți la apel, evadări ca-n filme proaste și o „afacere de familie” demnă de manualul de...

Exclusivo oră ago

REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”

Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o...

Exclusivo oră ago

O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani

DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”....

Exclusivo oră ago

O nouă eră în aplicarea „selectivă” a legii: șeful Poliției Române și pixul care face ravagii la baza sistemului

Șeful e în toane bune, legea e pe modul „opțional” Șeful Poliției Române este în toane excelente zilele acestea, după...

Exclusivo zi ago

Furtuna transatlantică a cenzurii: Cum a ajuns România cârpa de șters a Congresului SUA și a Comisiei Europene

România, primul cobai electoral aruncat sub roțile algoritmilor În decembrie 2024, România a intrat în istoria politică mondială nu printr-o...

Exclusivo zi ago

O nouă rușine în siguranța muncii: polițiști trimiși la lucru în condiții toxice, instituția se ascunde după „cercetare prealabilă”

Când arestul devine risc profesional: „Diamantul” sună alarma la IPJ Sibiu Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” a ajuns să facă...

Exclusivo zi ago

O frână de mână trasă la Palatul Victoria: instanța transformă „marea reformă a salarizării” în spectacol cu martori asistenți

Consultarea publică „la mișto” este oprită cu acte în regulă Consultarea publică pe Legea salarizării a fost suspendată de instanță,...

Exclusivo zi ago

Hipodromul cu iz penal: cum se dopează caii și se diluează regulamentul, sub ochii unei comisii de decor

Culise murdare la trap: regulamentul, călcat în picioare Pe hipodromul din Ploiești nu se mai aleargă doar caii, ci și...

Exclusiv2 zile ago

IPJ CONSTANȚA, MANUAL DE ABUZ INSTITUȚIONAL: NU CONTEAZĂ LEGEA, CONTEAZĂ TURNĂTORUL!

PRIORITATE ZERO LA IPJ CONSTANȚA: VÂNĂTOAREA DE „VINOVAȚI” CARE SPUN ADEVĂRUL La IPJ Constanța, urgența nu poartă uniformă, nu are...

Exclusiv2 zile ago

„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale

Adam Smith, sindicalist post-mortem: ce nu vor să audă politicienii când deschid „Avuția națiunilor” Când polițiștii și militarii cer bani,...

Exclusiv2 zile ago

TIR-istul cu „curaj” de cauciuc: beat criță, fără permis și cu tupeu cât DN 57

Așa arată inconștiența la volan: 40 de tone, alcool și zero creier AȘA CONDUCE UN ȘOFER INCONȘTIENT! – o spun...

Exclusiv2 zile ago

„Specialii” din noroi și experții din pixeli: când militarii cară nămol, vitejii de internet cară comentarii

„Unde s-au evaporat experții de serviciu?” Unde sunt acum „experții” care strigă, cu mâna pe tastatură și curajul în spatele...

Exclusiv3 zile ago

De la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX

Grădinița de cadre – sezonul XXIX: întoarcere la Blejoi, unde cadrele cresc pe tractor Serialul „Grădinița de cadre – IPJ...

Exclusiv3 zile ago

„Prescripția salvează hoția”: cum a ajuns România cimitirul dosarelor cu fonduri europene, pus la zid de CJUE

„Dragi hoți de fonduri europene, nu vă mai bazați pe calendar!” Prescripția dosarelor cu fonduri europene din România a fost...

Exclusiv3 zile ago

MAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor

Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” cere, în baza Legii 544/2001 și a Constituției, să afle cine, de ce și cum...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Taxi Heathrow London

Top Articole Incisiv