Practici ale Securităţii care se perpetuează și astăzi. Pentru cei care nu înțeleg de ce politia politica nu e doar „un ordin”, executat naivitate de unii sau de altii. E un sistem care a acaparat cu totul Tara noastra si care garantează tuturor colaboratorilor săi impunitatea (lipsa răspunderii juridice) pentru ticalosiile executate la ordinele ei, precizeaza pe pagina sa de socializare judecatorul Mihaela Ciocea  cu referire la dezvaluirile lui Silviu Dancu.

“Că tot văd că v-ați cam supărat unii pe mine pentru statusul cu Cioloș, de ieri, revin oleacă. Vreau să spun că vă înțeleg. Chiar vă înțeleg. Și zău dacă vă spun în vreun fel să nu votați cu el. Ba să votați dacă asta vreți, dacă asta credeți că e cel mai bine. E dreptul vostru. Și nimeni nu are de ce să vă ia acest drept, iar mie nici prin cap nu-mi trece să o fac.

Până la urmă, chiar e cam nasol. E un aer sufocant în politica de pe la noi. Iar voi, abia de v-ați instalat în ideea că – în sfârșit – aveți cu cine vota, când – hop – vin eu cu bruiajul. Nu e deloc comod. E chiar neplăcut. ȘTIU asta.

Doar că, dragilor, confortul vostru nu e deloc, dar deloc, treaba mea. Așa cum nici confortul meu nu e deloc, dar deloc, treaba voastră. Nu ne mângâiem pe creștete, aici, punem pe masă ce știm, ce auzim, ce credem. Dezbatem. Învârtim probleme. Subiecte. Informații. Ce facem cu ele? E treaba fiecăruia dintre noi. Eu, sincer, am convingerea că fiecare va face ce crede că este mai bine. Da, chiar pornesc de la premiza asta. Și mai cred că ideea de ”bine” poate suna diferit în cazul fiecăruia, dar eu aplaud asta ca pe o dovadă a pluralismului și a libertății.

Așa că am să prezint aici și din alt unghi ceea ce-am zis ieri. Ar suna cam așa:

Ne aflăm la jumătatea anilor 80. Anii 80 au fost cei mai duri ani ai dictaturii ceaușiste. Subliniez ”ceaușiste” pentru că la nivel de regim comunist, au existat și alte perioade groaznice: a existat și naționalizarea prin forță, pauker-iană și a fost și chestia aia înfiorătoare, eufemistic numită ”experimentul Pitești” (între 1949 și 1952). A existat și ”Canalul”, un lagăr de exterminare prin muncă forțată, în care peste 80% dintre cei obligați să muncească acolo erau deținuți politic – asta cam în aceeași perioadă cu ”experimentul Pitești” (doar că pe o durată ceva mai lungă). Și ar mai fi și alte chestii sinistre, în care a fost siluită o întreagă națiune, în care a fost ras cât mai temeinic orice putea însemna un cuvânt sau chiar un gând împotrivă. În comunism, un moment de relativă relaxare a fost doar între jumătatea anilor 60 și 70.
Dar, revenim la Ceaușescu: La modul incontestabil, anii 80 au fost cei mai siniștri. Mai ales în comparație cu ce se întâmpla deja la nivel de URSS și cu statele comuniste din jur. Nici măcar nostalgicii nu îndrăznesc să pună prea mult roz peste griul acelor ani. Vorbim despre o Românie sărăcită în așa hal, încât ceea ce azi numim ”sărăcie” e – prin comparație – un belșug, de-a dreptul. Vorbim despre o Românie atât de izolată, încât era o uriașă închisoare (în interiorul căreia se aflau alte închisori). Carnea pe masă? Era adesea rezultatul unei întregi rețele de pile și de relații, de ”corupție” dacă vă place atât de mult termenul. Pentru că în epocă, granița dintre corupție și supraviețuire nu mai era deloc clară.

Vorbim despre ani (ani!) cu mâncare raționalizată, pe cartelă, ca în război, cu apartamente înghețate și fără curent. Vorbim despre inexistența dreptului de a protesta, de a vorbi, de a gândi și de a acționa politic. Vorbim despre imposibilitatea de a călători liber. Vorbim despre distrugerea în proporție uriașă (și într-un proces ireversibil!) a centrului Capitalei țării, pentru a fi croit după imaginarul unei dictaturi de tip asiatic. Vorbim despre cea mai aprigă cenzură, despre cele mai evidente abuzuri împotriva libertății de exprimare (de mult devenită un soi de idee abstractă). Vorbim despre vremea în care fratele, soțul, soția, sora, vecinul, colegul de bancă sau de birou, prietenul cel mai bun, poștașul sau vânzătoarea de la alimentara pustie putea fi dacă nu securist, cel puțin un colaborator al Securității. Exista un singur ”partid” și un singur conducător ”iubit”. Și exista rețeaua vastă, densă, complexă, malefic de eficientă a sistemului de control, de coerciție și de reprimare (Securitatea fiind în linia întâi, Miliția fiind partea ”văzută” a sistemului).

Ei bine, în mijlocul acelui deceniu înfiorător, se trezește Doinea Cornea că e o ființă liberă. Pur și simplu, ei nu i se pare normal. Ba i se pare atroce. Așa că încă de la începutul deceniului înghețat, ea se apucă să vorbească. Să scrie. Să se facă auzită. A riscat? ENORM! Avea o carieră universitară. Avea un soț. Avea copii. Locuia într-o casă cu curte, plină de verdeață, aproape de centrul Clujului. 99,99% dintre românii de atunci n-ar fi riscat nici în ruptul capului să pericliteze o astfel de poziție. Și mulți dintre ei ar fi acceptat lesne să colaboreze cu sistemul pentru a-și păstra starea de bine (atât cât putea fi de ”bine” într-o țară în care totul mergea rău). Nu și Doina Cornea. Nici familie, nici carieră universitară, nici casă cu curte nu i-au fost mai presus de nevoia de a vorbi, de a spune adevărul, de a fi, prin aceasta, liberă.

A scris zeci de texte care au fost citite la Radio Europa Liberă, un post interzis și bruiat de Securitate, care se asculta anevoios, printre impurități și cu volumul la minimum, de un procent mai degrabă mic de români. Erai apt de pușcărie, doar pentru că se afla că ascultai acel post. Inclusiv textele Doinei Cornea. Așa că și-a pierdut locul de muncă. În 1983. A fost anchetată, interogată, amenințată. Bătută. Dar nu s-a dat bătută. A continuat să scrie. I-a scris chiar și lui Ceaușescu, spunându-i în față cine este. Replica era încă o serie de abuzuri. O apăra doar faptul că vocea ei se auzise la nivel internațional, iar sistemul încă se mai prefăcea că vrea să pară democratic. Vorba ceea, România semnase Declarația Universală a Drepturilor Omului. Iar în constituția epocii se prefăcea că cetățenilor li se garantează drepturi. Ambasade și politicieni din Occident o susțineau moral, prin vizite rare (mereu controlate și cu acordul Puterii). Asta nu împiedica sistemul să o persecute fără probleme.

În 1987, muncitorii din Brașov, de la Steagul Roșu, s-au revoltat împotriva sistemului. Solicitările lor? Ne-ar amuza dacă nu ne-ar îngrozi, azi, prin banalitatea lor: „Vrem mâncare și căldură!”,„Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!”, ”Vrem banii noștri!”. „Vrem pâine fără cartelă!” PÂINE FĂRĂ CARTELĂ! Voi realizați dimensiunile falimentului țării??
O parte din studențime li s-a alăturat. Revolta a fost reprimată rapid, iar anchetele au fost dure.

Doina Cornea s-a solidarizat imediat cu protestatarii. Demisă, interogată, anchetată și bătută, cu doar câțiva ani înainte, ea a găsit potrivit să-și ia fiul, Leontin, și să împartă manifeste pro-muncitori și anti-Ceaușescu! În 1987, când și un banc putea însemna arestare și anchetă, ea împărțea manifeste cu mesaj politic! Cu fiul ei! Evident, a fost arestată. Și ea, și fiul ei! Au stat 5 săptămâni în arest unde au primit tratament ”preferențial” (nu, nu semăna deloc cu ce primesc corupții de azi).

După ce-au fost eliberați din arestul propriu-zis, arestul a continuat la domiciliu. Imaginați-vă că sunteți în casă și că nu mai aveți voie să ieșiți. Pur și simplu, nu vi se dă voie. La poartă e milițianul și e securistul de serviciu. Rolul lor? Să vă intimideze, să vă spună că nu aveți voie să ieșiți pe poartă, nici măcar la piață, să vă înjure, insulte și, dacă e nevoie, să vă lovească. Cu pumnii și cu cizmele. Să vă puteți deplasa doar cu ”escortă” în cazurile rare în care vi se permite. Să vi se urmărească orice gest. Imaginați-vă că nu mai aveți vecini. Că nu aveți voie să vorbiți cu ei sau că, dacă o faceți, să nu vi se răspundă. Imaginați-vă că toată strada pe care locuiți e blocată în capete. E fantomă. Că oricine vrea să intre pe ea e legitimat de milițieni și de securiști. Că nu mai puteți primi vizita rudelor sau a prietenilor, fără voia sistemului. Imaginați-vă că nu mai aveți telefon (pentru că e decuplat, deși îl plătiți). Și, în fine, imaginați-vă că toate acestea vi se întâmplă timp de vreo 2 ani. FĂRĂ vreo judecată, fără vreo apărare, fără o decizie judecătorească. Vi se întâmplă pur și simplu pentru că așa vrea sistemul. Și pentru că poate.

Prin acestea, toate, a trecut Doina Cornea. Iar printre cei care se asigurau că toate aceste abuzuri funcționează împotriva unei persoane care a îndrăznit să vorbească era și tânărul Cioloș. Eu înțelesesem că în uniforma de Miliție. Mi s-a atras atenția că era în cea a Securității. Sincer, nici nu mi se mai pare relevant. Relevant e că el însuși spune că trebuia să o urmărească să nu împartă manifeste! Adică să se exprime. Să fie liberă. Să fie om! El, fiul unuia dintre cei care aveau funcții de conducere în aparatul de represiune.

Voi ieșiți în Piața Victoriei și pretindeți că luptați împotriva ”dictaturii”. Dictatură? Dacă voi înfrunați dictatura, Doina Cornea ce-a înfruntat? Voi, care vă organizați fără probleme pe social media, care puteți urla ”Muie!” celui pe care-l numiți ”dictator”, voi care puteți filma și transmite în direct protestul vostru, voi care vă vedeți la televizor pe o mie de posturi de televiziune, voi care puteți avea blog, vlog, live-uri… voi care vă puteți plictisi oricând și puteți pleca a doua zi, cu primul low cost într-o țară ”ca afară”, unde veți avea și drept de muncă… voi înfruntați dictatura? Voi rezistați? Dacă voi rezistați, Doina Cornea ce-a făcut? Cum numim rezistența ei, dacă ieșirile voastre hip, în grup și de weekend, la vedere, într-una dintre cele mai vizibile piețe ale Capitalei și în fața Executivului se cheamă ”rezistență”?

Haștag Rezist? Da! Există. Și poartă numele Doinei Cornea. Nu vă supărați, dar nu pot pune semnul egal între țâfna voastră alintată (chiar dacă are temei) și riscurile enorme pe care și le-a asumat, cu familia ei, acea femeie admirabilă.

Dar cel mai grav e că, la un moment dat, și în aplauzele voastre, a apărut între voi, Cioloș! Omul care acum 31 de ani executa ordinele de reducere la tăcere a celei care ar trebui să vă fie simbol! Omul care nu cunoștea mare parte dintre problemele întâmpinate de majoritatea populației de atunci, pentru că era privilegiat ca fiu de maior de Miliție. Omul care, urmând tatălui, a ajuns ”la post”, în ”misiune”, la poarta singurei persoane cu adevărat libere din Clujul acelor ani. Pentru a-i îngrădi libertatea. El nu era echivalentul jandarmilor din 10 august. Era cu MULT mai rău și mai mult de atât. Nu, nu voi spune că a lovit-o pe Doina Cornea. Aș minți. Nu am nici o informație în acest sens. Nu voi spune că a scuipat-o, că a insultat-o personal. Aș fi ridicol. Dar voi spune că nici nu era nevoie. Era acolo, sub geamurile ei sau în capul străzii, legitimând oamenii, având grijă ca nimeni să nu o viziteze sau să-i vorbească. Sigur, executa ordine. Ca jandarmii pe care-i urâm azi. Doar că mult mai grav. Și dacă primea ordinul să o lovească? Ce credeți că ar fi făcut tânărul securist, fiu de milițian gradat, pe care-l azi îl apărați că doar ”executa ordine”?

Și iată-l, azi, în Piață! Iată-l speranță a ”haștag Rezist”. Fostul element din aparatul de reprimare a unui om liber ni se propune ca speranță. Și voi l-ați acceptat. Îl țineți în brațe. Îl purtați pe umeri. Așa cum o faceți și cu stilatul Șora, om de încredere în comunismul cela sinistru din perioada experimentului Pitești și a Anei Pauker. Chiar nu vă cutremură nici un fior? Nu vă neliniștește deloc treaba asta? Nu contează trecutul celor pe care-i afișați ca reprezentanți simbolici sau, iată, politici?

”Și cu cine să votăm?” m-ați întrebat, unii dintre voi. Treaba voastră, vă răspund. Eu știu un lucru – și-l știu pentru mine și în numele meu: NU e vorba dacă trebuie să alegem între Cioloș și Dragnea. Este vorba dacă alegem între Cioloș și Doina Cornea, între fostul executant de ordine ale abuzului și cea care merită pe deplin haștagul sub care spuneți că vă adunați. Și votul meu se duce, nemijlocit, spre Doina Cornea. Cioloș? Este doar întruparea stilată a unui Dragnea. Doina Cornea? E cea care nu veți fi voi, niciodată, cât timp ridicați în slăvi un Cioloș și un Șora”. (Paul D.).