Actualitate
Germania S-a IMPLICAT în alegerea președintelui Iohannis mai mult decât s-a implicat Rusia în alegerea lui Trump
Fostul ministru și europarlamentar PSD Adrian Severin, aflat în Penitenciarul Rahova, în urma unei condamnări definitive la 4 ani de închisoare cu executare, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, susține, într-o postare pe blog, că Germania s-a implicat în alegerea președintelui Iohannis mai mult decât s-a implicat Rusia în alegerea președintelui Donald Trump.
“Nu știu cât de mult s-a amestecat Rusia în alegerea Președintelui Donald Trump. Probabil mai puțin decât S.U.A. în alegerea Președintelui Boris Elțin. Și cu siguranță mai puțin decât Germania în alegerea Președintelui Iohannis. Cert este însă că binecuvântarea Summit-ului celor trei mări, de la Varșovia, a fost dată de Președintele S.U.A. – ”invitat de onoare” – în cel mai autentic interes american.
Formula ”invitației” mi-a amintit de încercarea fostului ministru de externe grec, Theodoros Pangalos, de a crea un alt intermarium, și anume unul balcanic, cuprins între Marea Neagră, Marea Egee și Marea Ioniană, sub patronajul Rusiei; inițiativă zădărnicită atunci de o Românie cu vrednice ambiții de lider regional și opțiuni politice euro-atlantice. Inițiativa Pangalos, atent coordonată cu Moscova dar nu și cu Bucureștiul, a fost oficializată în vara lui 1997 (un Summit al șefilor de state și guverne din țările Europei de Sud-Est fusese convocat pentru toamnă în insula Creta), în timp ce, la începutul aceluiași an, România lansase la Varșovia, cu ocazia întâlnirii oficiale dintre președinții polonez și român, planul trilateralei România-Ucraina-Polonia, concretizată câteva luni mai târziu și extinsă prin includerea Republicii Moldova ( prima întâlnire a celor patru șefi de state cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, a avut loc în același an la Ismail).
Tot în 1997 și tot din inițiativă românească a fost creată trilaterala România – Bulgaria – Turcia, care, după expresia Secretarului de Stat american Madeleine Albright, urma să funcționeze ”spate în spate” cu trilaterala, deja născută (din impuls grecesc) România – Bulgaria – Grecia. România devenea astfel piesa de articulare a unor structuri de cooperare regională care uneau Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee, mergând pe urmele unei idei interbelice lansată de mareșalul Pilsudsky, Președintele de atunci al Poloniei. În acest cadru se preconizau, printre altele, realizarea unui coridor de transport (o autostradă) care ar fi pornit de la Gdansk, pe malul Mării Baltice și s-ar fi terminat la Alexandropolis, pe malul Mării Egee, crearea unei rețele integrate de distribuție a energiei, profitând de existența conexiunilor deja existente de pe timpul CAER, și punerea la punct a unui sistem de consultări politice, incluzând domeniul apărării și securității. De menționat este faptul că la data la care acest proiect geo-strategic începea să prindă viață, pe tronsonul nordic (Marea Baltică – Marea Neagră) niciunul dintre participanți nu era membru UE sau NATO, iar pe tronsonul sudic (Marea Neagră – Marea Egee) numai Grecia și Turcia erau membri NATO, și numai Grecia membru al UE.
Observatorii timpului au putut sesiza, în măsura în care aveau acuitatea și onestitatea necesare, pe de o parte, entuziasmul S.U.A. față de aceste aranjamente, iar pe de altă parte, rezerva Rusiei și răceala Germaniei. Într-adevăr, un intermarium pe direcția nord – sud, sprijinit de S.U.A., era una, iar o uniune balcanică tutelată de Rusia, era alta.
Proiectul românesc s-a stins treptat, pierzându-și suflul, așa cum observa fostul ambasador polonez în România, Bogumil Luft, în cartea sa ”Românii în goană după happy-end”, odată cu schimbarea conducerii MAE în 1998. (Domnul Luft susține că nici în Polonia nu a fost bine înțeles, cu excepția Președintelui Aleksander Kwasniewski). Paradoxal, România l-a neglijat cu atât mai mult cu cât parteneriatul ei strategic cu S.U.A. se transforma (la început tot din inițiativă românească) în vasalitate. O altă dovadă că America nu se poate sprijini decât pe o Românie care i se opune; adică o Românie verticală.
La începutul secolului XXI, analiști politici americani de prim rang ( a se vedea lucrările lui Stratfor ) au readus în atenția publică nevoia unei cooperări structurate și instituționalizate între statele Europei Centrale și de Est cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, mergând eventual până la Marea Mediterană. Acești analiști avertizau că țările din regiunea respectivă nu se pot baza pe sprijinul unei Americi prea implicate în rezolvarea problemelor globale, decât dacă vor ști să își apere singure interesele, și că atât Europa germană, cât și tandemul germano-rus nu au nici capacitatea, nici interesul, nici voința de a le garanta stabilitatea și progresul, decât dacă ele însele se vor constitui într-un bloc demn de luat în seamă.
În ceea ce mă privește, de ani buni, scriu despre nevoia unei inițiative politice românești menită să creeze o structură de securitate geopolitică fie în cadrul UE, fie in afara acesteia (total sau parțial), de-a lungul frontierei estice, între Marea Baltică și Marea Neagră, cu posibilă ieșire spre Marea Egee. Aceasta devenea cu atât mai urgent cu cât America se depărta de Europa, Europa devenea tot mai germană iar Eurasia (sau ruso-asia) își reafirma vocația de putere imperială. Într-o Europă germană România este condamnată să rămână la periferia politică, ca simplă piață de desfacere iar în perspectiva unui nou Pact Ribbentrop – Molotov ea riscă să fie iarăși strivită de cleștele geo-strategic ruso-german. Evident, toate au fost vorbe în vânt la București.
Iată că acum proiectul intermarium se redeșteaptă sub impulsul politicii neoatlantiste a Președintelui Donald Trump; dar nu la București, ci la Varșovia. Nici așa nu este rău, atâta vreme cât și România se află acolo.
Noutatea principală se referă la mările vizate și spațiul cuprins între ele. Noul intermarium este ușor deplasat spre Vest, în așa fel încât să lase în afară fostele teritorii sovietice (inclusiv Moldova și exclusiv țările baltice) și totodată să coincidă aproximativ cu aria fostului Imperiu Habsburgic. (la care se adaugă Vechiul Regat al României și Bulgaria, probabil, ca substitut al Turciei cu rolul de avanpost atlanticist la Marea Neagră). Marea Egee este înlocuită cu Marea Adriatică, lăsând astfel în afară Turcia neo-otomană, împreună cu partea Balcanilor de Vest locuită de ortodocși și musulmani. Totul sugerează refacerea echilibrului de putere existent în Europa antebelică printr-o combinație a soluțiilor convenite la Congresele de la Viena (1815), Paris (1856) și Berlin (1878), sub monitorizarea și în profitul Washington-ului.
Să fie acesta preambulul unui conflict transatlantic sau al unuia ruso-american ? Câtuși de puțin. Deși lipsită de căldură, reacția Berlinului și Moscovei față de Summit-ul celor trei mări de la Varșovia a fost mai degrabă calmă.
Frontiera estică a acestui intermarium este aproape sigur agreată de Casa Albă și Kremlin. Rusia rămâne practic cu teritoriile fostului imperiu (inclusiv Ucraina), valoarea geostrategică a statelor baltice, nerecuperate, fiind pentru ea aproape zero, atât timp cât păstrează Kaliningradul, și cât proximitatea uriașei piețe rusești are o putere de atracție pentru economia lor mai mare decât piața europeană germanizată. Dacă nu vor fi formal ridicate, sancțiunile economice occidentale aplicate Rusiei după anexarea Crimeii, vor fi cel puțin lăsate să cadă în desuetudine cât de curând. În fine, un bonus: Serbia și Macedonia rămân în afara unor aranjamente de securitate și deci disponibile pentru ”protecția” rusă. Pe o atare bază, cooperarea ruso-americană în Orientul Mijlociu și în Pacific capătă perspective optimiste.
În ceea ce o privește, Germania înțelege, desigur, că ”blocul celor trei mări” se interpune în calea unei antante ruso-germane (inacceptabilă pentru S.U.A.) de care ar fi depins profilarea Europei germane ca putere globală, dar, la ora actuală, Berlinul este mai preocupat de realizarea Europei politice (Statele Unite ale Europei Mici) în cadrul UE cu mai multe viteze. Prin urmare, atât timp cât ”statele dintre mări” rămân piața pe care exporturile germane nu se întâlnesc cu concurența americană ( ceea ce nu este nici în interesul Americii), cât nu se revoltă împotriva apariției unui ”nucleu dur” european și cât își rezolvă problemele de securitate cu banii S.U.A., Berlinul se poate acomoda cu realitatea geopolitică edificată în Mittteleuropa de neoatlanticismul american sau, mai bine-spus, trumpist.
Dacă această analiză este corectă, deocamdată România cade iarăși, oarecum, în picioare, dovedind, după cum observa P.P.Carp, că are atât de mult noroc încât nu îi mai trebuie și o politică bună. (Facem abstracție, desigur, de faptul că prin aranjamentul descris, prăpastia de destin dintre România, Basarabia și Bucovina de Nord se cască din nou). Chiar și așa, mai rămân două probleme de remarcat.
Pe de o parte, se pune întrebarea: cât de durabilă este o comunitate de națiuni cu tradiții de rivalitate atât de solide precum cele ( parcă prea multe ) care intră în triunghiul geograficește destul de contorsionat al celor trei mări amintite ? Cât timp vor fi capabile și doritoare S.U.A. să le țină împreună, făcându-le insensibile la cântecele de sirenă național-populiste intonate la Moscova și la Berlin ?
Pe de altă parte, securitatea geopolitică face posibilă bunăstarea, adică securitatea socio-economică, dar nu o și garantează. Or, securitate fără bunăstare (ca, de altfel, și fără libertate) este zadarnică; tot așa cum bunăstarea fără securitate (și fără libertate) este neviabilă. Pentru a le avea pe toate este nevoie de o politică românească autentică. Altminteri vom supraviețui dar nu vom …… viețui. Căci de la supraviețuire la subviețuire nu este decât un pas.
P.S. În perioada scursă între redactarea acestui text și trimiterea lui spre publicare (aproximativ 10 zile), am primit informația că pe culoarele reuniunii de la Varșovia au circulat și niște hărți. Pe una dintre ele frontiera estică a teritoriului dintre cele trei mări trece pe undeva pe la Oradea (sic !!!). Măi să fie ……! Deja ? Din nou ?”.
Actualitate
Noua arhitectură a apărării SUA: De la scutul „Golden Dome” la revoluția sistemelor autonome
Modernizarea arsenalului defensiv american trece printr-o fază de transformare profundă, în care noile tehnologii digitale și tacticile de război cibernetic sunt integrate rapid în structurile de comandă. Eforturile actuale vizează atât securizarea infrastructurilor critice existente, cât și crearea unei noi forțe dedicate războiului autonom, cu scopul de a menține superioritatea pe câmpul de luptă al viitorului.
Scutul „Golden Dome” își securizează perimetrul cibernetic
Forța operativă JTF-Gold, creată de Comandamentul de Nord al SUA (NORTHCOM), a primit misiuni critice extinse pentru a gestiona complexitatea apărării aeriene și antirachetă „Golden Dome”. Recent, această structură a fost însărcinată cu dezvoltarea unor capabilități robuste de apărare cibernetică. Această nouă direcție strategică este concepută exclusiv pentru a proteja activele „Golden Dome” împotriva atacurilor inamice, eliminând orice componentă ofensivă din spectrul acțiunilor sale.
Înființată la începutul acestui an pentru a prelua și optimiza responsabilitățile fostului Comandament Component pentru Apărare Antirachetă Integrată, JTF-Gold se află în plin proces de definire a rolurilor. Cu un personal de aproximativ 100 de membri, unitatea supraveghează deja siturile operaționale, precum cel de la Fort Story, și organizează sesiuni intense de planificare pentru a delimita clar responsabilitățile operaționale între centrele de comandă din Colorado și Florida.
AUTOWARCOM: Pasul către supremația autonomă
În paralel cu întărirea scutului antirachetă, Pentagonul accelerează implementarea unei strategii ambițioase de integrare a sistemelor autonome și robotice. În cadrul recentei conferințe anuale a Asociației Armatei SUA, liderii militari și civili au prezentat planurile pentru înființarea „Autonomous Warfare Command” (AUTOWARCOM). Această nouă structură este concepută să opereze cu autorități extinse, similare celor ale forțelor armate tradiționale, pentru a scala rapid tehnologiile autonome în rândul tuturor forțelor întrunite.
Pentru a facilita această tranziție, Departamentul Apărării a demarat deja „Proiectul Agincourt”, o inițiativă umbrelă menită să coordoneze eforturile tehnologice în domeniu. De asemenea, Grupul de Lucru Autonom de Apărare (DAWG), creat inițial pentru stimularea producției de drone, a fost integrat sub o nouă forță operativă specializată în cadrul Comandamentului pentru Operațiuni Speciale (SOCOM), asigurând astfel continuitatea inovației.
Investiții masive și provocări legislative
Transformarea radicală a capabilităților militare necesită resurse financiare considerabile. Pentagonul a avansat planuri de alocare a aproape 55 de miliarde de dolari pentru eforturile de dezvoltare a sistemelor autonome. Această investiție, descrisă drept una generațională, este văzută ca un element esențial pentru a schimba paradigma tehnologică a departamentului.
Cu toate acestea, succesul acestui proiect depinde critic de aprobarea Congresului SUA. Deși climatul politic complică procesul legislativ, liderii apărării insistă că finanțarea este imperativă pentru a reacționa la schimbările rapide din mediul global de securitate. Într-un context în care inovația trebuie să țină pasul cu necesitățile combatanților, oficialii militari subliniază că investițiile făcute acum vor avea un impact decisiv pentru deceniile care vor urma.
Actualitate
Trei sisteme noi, trei răspunsuri la amenințările de pe câmpul de luptă
Israel Aerospace Industries (IAI) a prezentat la conferința anuală AUSA trei sisteme noi, construite în jurul unor tehnologii existente, dar adaptate la amenințările emergente. Printre acestea se numără un radar mobil montat pe un aerostat, un interceptor antidronă fără încărcătură explozivă și o dronă înarmată cu o mitralieră M250, dezvoltată împreună cu Sig Sauer.
Radarul Point@Air: un aerostat care nu rămâne pe loc
Sistemul Point@Air combină un aerostat — o platformă de tip balon sau dirijabil — cu un radar cu antenă activă cu baleiaj electronic. Potrivit lui Dror Bar, vicepreședinte executiv al IAI și director general al Elta Systems, radarul poate detecta o gamă largă de ținte: de la avioane de vânătoare și drone de mari dimensiuni până la rachete de croazieră și ținte maritime.
Aerostatele sunt folosite de multă vreme pentru supraveghere, însă infrastructura lor statică le poate face vulnerabile la atacuri cu drone. Point@Air este conceput să funcționeze fără infrastructură fixă și să poată fi mutat într-o nouă locație în câteva ore. Platforma are aproximativ 70 de metri lungime.
Mobilitatea ar putea reduce riscul ca adversarii să localizeze aerostatul și să-l atace cu drone kamikaze. Bar a invocat experiența recentă a Israelului, unde Hezbollah a vizat un aerostat de mari dimensiuni din nordul țării. El a descris un scenariu în care sistemul este strâns la lăsarea serii și mutat pe un alt deal, astfel încât să nu mai fie în aceeași poziție dimineața.
IAI vede posibile utilizări ale sistemului atât în misiuni de securitate internă, cât și pentru Comandamentul Central al SUA și alte comandamente militare. Tehnologia de bază este dezvoltată, însă Point@Air se află încă în faza de demonstrație. IAI lucrează cu compania americană TCOM pentru ajustarea dimensiunilor și configurației platformei. TCOM este principalul contractant pentru platformele aerostatice ale Armatei SUA.
HawkGuard: interceptare fără explozibili
IAI a prezentat la AUSA și sistemul HawkGuard, destinat combaterii dronelor. Bar a descris apărarea antidronă drept una dintre cele mai dificile provocări pentru companiile din domeniul apărării, aflate în căutarea unor interceptori cu costuri foarte reduse.
HawkGuard folosește un interceptor inert, echipat cu o plasă în locul unui focos exploziv. Radarul și senzorii optici contribuie la ghidarea interceptorului către țintă, într-un sistem pe care Bar l-a descris drept unul cu buclă închisă. Absența explozibililor ar putea face soluția potrivită pentru zone populate sau pentru protejarea unor obiective sensibile, precum instalațiile care depozitează combustibil ori materiale explozive.
Potrivit lui Bar, sistemul a fost testat pe scară largă împotriva mai multor tipuri de amenințări și este deja utilizat de câțiva clienți. El poate intercepta mai multe categorii de drone, inclusiv aparate care nu folosesc legături de comunicații. Sistemul combină radarul, senzorii electro-optici și tehnologia de comandă și control pentru detectarea, urmărirea și ghidarea interceptorului.
HawkGuard are o rază de acțiune relativ scurtă, însă IAI nu a făcut publică distanța exactă. Compania îl consideră un nivel suplimentar de apărare, nu o soluție independentă. Bar a subliniat că experiența războiului din Ucraina arată că nu există un singur sistem capabil să neutralizeze toate dronele. IAI estimează că HawkGuard ar putea avea potențial și în America de Nord, inclusiv pentru protejarea bazelor militare americane.
Fire Storm 250: dronă echipată cu mitralieră
Al treilea sistem, Fire Storm 250, a fost dezvoltat de IAI împreună cu Sig Sauer. Este o configurație tactică a dronei APUS, echipată cu o stație de armament telecomandată Microlight (RCWS) produsă de Sig Sauer și cu o mitralieră M250.
Companiile au anunțat finalizarea unui test de tragere în care drona a rămas în zbor deasupra unui câmp de luptă simulat și a deschis focul asupra unor ținte. Potrivit comunicatului comun, tragerile au fost efectuate de la distanțe și altitudini diferite, pentru a demonstra flexibilitatea operațională, siguranța integrată și precizia sistemului în condiții variate.
Nu a fost precizată cantitatea de muniție pe care drona o poate transporta. Sistemul folosește un motor cu ardere internă, compatibil cu mai multe tipuri de combustibil și realimentabil în teren cu combustibili disponibili în mod obișnuit. Astfel, el nu depinde de cicluri îndelungate de încărcare a bateriilor sau de infrastructură specializată.
Potrivit companiilor, testul a demonstrat capacitatea dronei de a combina supravegherea aeriană, identificarea țintelor și utilizarea precisă a armamentului într-un scenariu realist. Reprezentanții IAI au prezentat integrarea armelor cu aeronavele fără echipaj drept o direcție cu potențial operațional, iar viitoarele sisteme fără pilot ar urma să îmbine mai eficient senzorii, luarea deciziilor și acțiunea în mediul de luptă.
Sig Sauer a evidențiat, la rândul său, caracterul alimentat cu bandă al mitralierei M250 și avantajele sale în privința razei de acțiune și a greutății față de sisteme mai vechi. Potrivit companiei, reducerea greutății poate aduce beneficii la nivelul echipei de infanterie și poate facilita integrarea armamentului pe drone.
Actualitate
Drone, sisteme antiaeriene și vehicule electrice: imagini din prima zi a expoziției AUSA 2026
Companii internaționale din industria de apărare au adus la Centrul de Convenții Walter E. Washington, din centrul capitalei americane, o gamă variată de vehicule aeriene și terestre pentru ediția din acest an a conferinței Asociației Armatei SUA.
Cel mai mare târg anual de profil din Statele Unite atrage mii de participanți. La ediția din 2026, exponatele includ numeroase drone și tehnologii anti-drone, alături de echipamente militare de mari dimensiuni. Iată câteva dintre momentele surprinse în prima zi a expoziției.
Un câine de asistență întâmpină vizitatorii
Patriot, câine aflat în pregătire pentru a fi repartizat unui veteran rănit după încheierea antrenamentului, îi întâmpină pe participanți în fața standului Shield AI.
Brawlr: lansator reconfigurabil pentru apărare antiaeriană
Sierra Nevada a prezentat sistemul de apărare antiaeriană Brawlr — lansator reconfigurabil de armament, cu mecanism rotativ pe baterii. Expoziția a inclus atât sistemul, cât și o muniție prezentată în detaliu.
Vehicule electrice și muniție de artilerie
Oshkosh a expus un vehicul electric Joint Light Tactical Vehicle. Hanwha Defense USA a prezentat, la rândul său, proiectile de artilerie de 155 mm.
Supraveghere și drone cu decolare verticală
AEO Night Hawk Systems a adus un ansamblu de supraveghere ale cărui senzori urmăreau persoanele aflate în apropiere pe podeaua expoziției.
Deasupra vizitatorilor a fost suspendată și aeronava fără pilot VAPOR, produsă de AeroVironment. Sistemul este un elicopter fără pilot, cu un singur rotor, propulsie complet electrică și decolare și aterizare verticală.
Anvelope pentru Lună și optică pentru arme
Goodyear a expus o anvelopă robustă, cu un design neobișnuit, destinată explorării lunare.
Standul Colt Optics a atras numeroși participanți, care au privit un panou cu zeci de puști de asalt echipate cu sisteme optice specializate.
-
Exclusivacum 4 zile„Cascadorii girofarului”: IPJ Prahova mai face praf o autospecială, iar Biroul Rutier Ploiești își anchetează propriul „erou accidentat”
-
Exclusivacum 2 zileBatman (procurorul Eduard Stasie), creta dispărută și placa de OSB ruptă: cum a ajuns IPJ Prahova să explice cu „drafturi”/FALSURI dispariția probelor chiar din Camera de Corpuri Delicte (I)
-
Exclusivacum o ziI.P.J. Prahova – „Cascadorii girofarului” – episodul „mita uitată până a doua zi”: cum devine Poliția Rutieră Ploiești propriul serial de comedie neagră
-
Exclusivacum 3 zileI.P.J. Prahova – „Boala alzheimer” în uniformă: cum i-a prins Parchetul pe polițiștii din Boldești-Scăeni cu memoria varză și spray-ul la vedere! – Episodul 1 din noua investigație Incisiv de Prahova
-
Exclusivacum 3 zileDosarul antigrindină, partea a XII‑a: Florin Diaconu, APM Prahova și Garda de Mediu Prahova – când paznicii mediului dau cu iodură în aer
-
Exclusivacum 2 zileRepublica Mocirlei Penitenciare: ANP se scufundă, MJ numără broaștele, iar unii își lustruiesc epoletul de „chestor de carton”
-
Exclusivacum 2 zileIPJ Prahova, campion la recursuri pierdute: concediul polițistului nu e pauză de drepturi
-
Exclusivacum 4 zileDosarul Antigrindină – Partea a XI‑a –„ANTI-GRINDINĂ” CU DOSAR PENAL. Când norii sunt proști, îi păcălește… SNACP-ul. Când sunt deștepți, se duce DNA-ul peste ei.




