Drama unui judecător al Curții Constituționale arestat de DNA, ascultat și filmat în patul conjugal și găsit în final nevinovat. Drama unui OM.

Un interviu exclusiv obtinut de cei de la Q Magazine:

UN SISTEM OCULT

Ați fost acuzat de DNA pentru vini imaginare, ați fost înjosit public în fața presei și ați fost obligat să părăsiți înalta funcție de judecător al CCR, pentru ca după cinci (?) ani de coșmar să fiți achitat. Probabil că tocmai acești patru ani în care abuzurile așa zisei lupte împotriva corupției au fost scoase la lumină v-au salvat. Altminteri, cu doar câțiva ani în urmă, când judecătorii nu îndrăzneau să respingă rechizitoriile DNA, ați fi fost condamnat. De aici se naște următoarea întrebare: repară achitarea pierderile și suferințele provocate de o acuzare nu doar nedreaptă, ci și abuzivă, șicanatorie? 

Această înscenare a reprezentat pentru familia mea o adevărată dramă. A trebuit să dăm dovadă de încredere, înțelepciune și răbdare. Pentru mine, în plus, se distrugea o carieră de peste 40 de ani printr-o acuzație și absurdă și nedreaptă.

Timp de patru ani am avut parte de toată paleta de abuzuri. Am fost ridicat cu mandat de aducere fără să fi fost citat în prealabil – ceea ce era o procedură obligatorie. Nu mi-a fost adusă la cunoștință acuzația în concret. De altfel, eu nici astăzi, în detaliu, în concret, nu știu în ce constă acuzația. Am fost supus unor măsuri de supraveghere tehnică cu încălcarea principiilor proporționalității și subsidiarității.

A fost utilizat – cum se putea altfel? – și un agent provocator, precum și un denunțător pe care nu l-am văzut în viața mea. Nu a fost respectată decizia CCR privind îndepărtarea din dosar a procesului verbal de transcriere a convorbirilor telefonice făcut de SRI/DIPI. Am fost reținut nelegal 24h și purtat cu cătușe în public, deși atunci eram în custodia statului român, cu încălcarea principiului nevinovăției și a dreptului la imagine. Toate acestea sunt încălcări grave ale unor prevederi din Constituție, din legea penală și procesual penală, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din fericire, în cazul meu, soluția pe fond pronunțată de instanța judecătorească este bună. Nu toți au avut această șansă și probabil că dacă procesul s-ar fi desfășurat mai repede și s-ar fi încheiat înainte ca în spațiul public să apară dovezi cu privire la abuzurile săvârșite de procurorii DNA și de serviciile secrete, cu care au lucrat mână în mână, deznodământul era altul.

Chiar și așa, achitarea mea a intervenit după patru ani de chin, care cred că, din punctul de vedere al consumului nervos, al umilințelor, al ostracizării și al incertitudinilor sunt mai răi decât același număr de ani petrecuți în penitenciar. De aceea pot afirma că încheierea coșmarului a produs prea puțină bucurie mie și familiei mele. După asemenea încercări nu mai ai nici măcar puterea să te bucuri. Apoi, mult din ceea ce s-a irosit în acești ani rămâne definitiv pierdut. Achitarea nu compensează suferințele anterioare ei.

Fostul Președinte al CCR, Augustin Zegrean, într-o declarație publică făcută cu prilejul achitării dvs, aprecia că DNA v-a pus sub acuzare pentru a dovedi că „sistemul este mai puternic decât CCR”. Potrivit dlui Zegrean, disputa dintre „sistem” și CCR, în cadrul căreia ați fost victimă colaterală, a izbucnit ca urmare a declarării ca neconstituționale a unor legi care dădeau puteri excesive serviciilor de informații, conducând la încălcări ale drepturilor fundamentalele ale omului și cetățeanului. Cum ați descrie acest „sistem”? Din cine este format și care au fost pârghiile prin care s-a operat în cazul dvs? Nu cumva ar fi mai corect să vorbim despre un „anti-sistem” care se opune atât sistemului democratic cât și celui bazat pe supremația legii reglementate de Constituția României?

În toate timpurile și în toate țările, când serviciile de informații scapă controlului civil, iar în parchete inspecția judiciară este inhibată sau chiar anihilată, acestea au tendința să devină din ce în ce mai abuzive.

Este ceea ce s-a întâmplat la noi, după 2013, când a început să se vadă vârful aisbergului unui modus operandi, inițiat, gândit și aplicat din dorința unor oameni din SRI, parchete și instanțe judecătorești de a controla instituțiile statului și societatea în ansamblul ei. În acea perioadă, treptat, s-a instalat frica în mai toate segmentele societății (mediul politic, administrativ, economic, dar și în mass-media și în justiție).

Rămăsese o singură instituție fundamentală fără „cartonaș galben” și anume Curtea Constituțională. „Ocazia” punerii la punct a CCR s-a găsit în procesul de examinare a constituționalității celor trei legi cunoscute sub numele de Big Brother.

Concret, în cazul meu, la o săptămână după constatarea ca neconstituțională a primei legi, DNA-ul a cerut și obținut mandate de supraveghere tehnică împotriva mea. Supravegherea a constat în urmărirea mea prin GPS, interceptarea convorbirilor telefonice și a comunicațiilor, înregistrarea audio-video și fotografierea mea. După ce am declarat cea de-a doua lege Big Brother neconstituțională, s-a întețit supravegherea mea 24h din 24, pentru patru luni, inclusiv prin montarea de aparatură audio-video și de fotografiere în toate încăperile locuinței mele din București. Această supraveghere a fost invazivă în viața privată și nu a fost cu nimic justificată.

Din toate înregistrările realizate timp de 4 luni în apartamentul meu, nu a fost depus la dosar niciun document, astfel încât este evident că măsura a fost un cras abuz și a costat statul român sute de mii de euro inutil.

„Coincidența” a culminat când, în 21 ianuarie 2015, am declarat ca neconstituțională cea de-a treia lege Big Brother. A doua zi, pe 22 ianuarie 2015, am fost ridicat cu mandat de la hotel și condus la sediul DNA, unde aștepta armata de ziariști, care, evident, știau deja de ce sunt acuzat.

În aceeași perioadă, George Maior, director SRI, a făcut numeroase declarații publice în care a amenințat, într-o manieră inacceptabilă, judecătorii CCR. În această situație, plenul CCR a dat un comunicat, adoptat în unanimitate, în care a constatat că reținerea mea s-a produs pe fondul amenințărilor în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor constituționale prevăzute în legea fundamentală. Ulterior, președintele de atunci al CCR, Augustin Zegrean, a confirmat atât amenințările la adresa judecătorilor Curții, cât și starea de teamă că și ceilalți judecători pot fi ridicați pe rând.

Da, într-adevăr avem de a face cu un anti-sistem ocult care folosește pârghiile statului de drept pentru a-și impune prioritățile împotriva statului democratic care acționează transparent și beneficiază de legitimitatea populară. Autoritatea judecătorească, sau cel puțin o parte a ei, și serviciile secrete, sau cel puțin o parte a lor, și-au unit forțele pentru a paraliza acțiunea statului democrat, respectiv a instituțiilor acestuia reglementate de Constituție.

ACHITAREA MEA ERA DE NECONCEPUT ÎN URMĂ CU CÂȚIVA ANI

Vorbind despre sisteme, putem observa că în momentul punerii dvs sub acuzare cu tot spectacolul cătușelor, la DNA funcționa o unitate pentru cercetarea actelor de corupție ale magistraților, înființată prin Ordin al procurorului șef. Procurorii care v-au cercetat și au întocmit rechizitoriul cu care ați fost trimis în judecată erau aceiași care îi puteau urmări și trimite în judecată pe judecătorii care trebuiau să vă judece pe dvs și să se pronunțe asupra rechizitoriului redactat de DNA în ceea ce vă privește. Ca fost judecător al CCR și, în această calitate, apărător al drepturilor fundamentale ale omului, puteți spune că în acel sistem ați avut garanția că judecătorii chemați să vă judece erau independenți în raport cu procurorii care vă acuzaseră? Asigura acel sistem justiției independența și justițiabililor procesul echitabil?

Prefer să răspund acestei întrebări citând dintr-o declarație a Primului Ministru român, Viorica Dăncilă, care sintetizează perfect situația la care vă referiți. Aceasta spunea:

„În ultimii 4 ani, peste 3.000 de magistrați au fost cercetați de DNA. Practic, jumătate dintre magistrații din România au avut, ani de zile, dosare, prin care, probabil, au fost influențați să dea soluții stabilite în afara sălii de judecată. Nu o spun doar eu, o spun cu multă îngrijorare asociațiile de magistrați din România. Prin astfel de dosare contrafăcute au fost înlăturați din funcție un judecător al Curții Constituționale, un vicepreședinte al Consiliului Superior al Magistraturii, patru judecători ai Înaltei Curți, mai mulți judecători de instanțe superioare, un procuror general, un șef de parchet superior. În final, toți au fost achitați sau dosarele au fost clasate. Dar ei au fost înlăturați!”

Viorica Dăncilă, premierul României

Judecătorul CCR la care se referă Premierul României sunt eu. Cifrele sunt oficiale și necontestate. Așa cum spune doamna Dăncilă, și asociațiile magistraților și-au exprimat îngrijoarea în legătură cu această situație.

Cât timp judecătorii puteau fi urmăriți penal de procurorii ale căror rechizitorii le judecau, aceștia nu aveau cum fi independenți. După cum nu puteau fi liberi să își desfășoare anchetele nici procurorii care nu voiau să răspundă ordinelor politice transmise prin șefii DNA. Or, atunci când procurorii nu sunt autonomi, iar judecătorii nu sunt independenți, justițiabilii nu au nici o garanție că vor beneficia de un proces echitabil. Și majoritatea nici nu a beneficiat.

Judecata și achitarea dvs s-au produs în alt sistem și anume cel în care prin lege s-a creat o Secție a parchetului specializată în investigarea infracțiunilor săvârșite de magistrați. Aceasta excludea posibilitatea ca procurorii care au abuzat în cazul dvs să fie aceiași cu cei apți să îi urmărească penal pe judecătorii dvs. De asemenea, abuzurile săvârșite de magistrați în cazul dvs erau susceptibile a fi cercetate de procurori care nu aveau nici o implicare în instrumentarea lui, fiind deci neutri, obiectivi și autonomi. Credeți că și acestui sistem i se datorează achitarea dvs de către judecători care nu mai aveau a se teme de posibilele abuzuri ale acuzatorilor dvs?

Comportamentul deviant al unor oameni din structurile de forță, ca și abuzurile din unele instituții judiciare pot fi denumite oricum. Cert este că au existat (oare mai există?) oameni care dirijau aceste instituții și care au creat o rețea (în care și parte din mass-media a jucat un rol foarte important) aptă a face ca drumul de la stabilirea țintei până la execuție să fie parcurs fără șovăire cu încălcarea grosolană sau ignorarea legii.

Sarcina respectării drepturilor care conturează un proces echitabil revine instanțelor naționale. Deși, uneori, lipsa de profesionalism a multor procurori, ca și a unor judecători, este evidentă, totuși, cauzele principale ale încălcării dreptului la un proces echitabil este reprezentată de frica instaurată în sistem și de oportunismul cinic al multora.

Crearea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție are darul de a risipi această frică și de a descuraja acest oportunism prin despărțirea magistraților care au atribuția de a combate corupția, infracționalitatea în general, de cei care au atribuția de a combate abuzurile comise în lupta împotriva corupției, respectiv a infracționalității în ansamblul său.

Se evită astfel conflictul de interese în care se pot găsi procurorii care își pun sub acuzare propriii judecători. Pe măsură ce această separare de competențe și această diviziune a muncii magistraților a avansat, iar aceste conflicte de interese au dispărut, șansele unui proces echitabil au crescut. Acestui progres i se datorează, neîndoielnic, și achitarea mea, aproape de neconceput cu câțiva ani în urmă, când în cazurile cu personalități publice importante, precum eram eu ca judecător la CCR, judecătorii nu îndrăzneau să contrazică poziția procurorilor DNA, de teamă să nu ajungă ei înșiși în cătarea puștii acestora. 

Se poate spune, deci, că SIIJ a întărit independența justiției/judecătorilor sau a slăbit-o? A mărit sau a redus șansa unui proces echitabil?

Fără îndoială că SIIJ a consolidat independența judecătorilor. Astfel s-au mărit șansele unui proces echitabil, precum și, pe termen mediu, șansele de a se reface încrederea populației în justiție. În prezent această încredere tinde spre zero, fapt care reprezintă una dintre cele mai grave amenințări la adresa statului de drept. Deciziile CEDO spun și ele același fapt.

Cum vă explicați atunci insistențele unor magistrați de rang înalt ca SIIJ să fie desființată? De ce le este acestora teamă de SIIJ?

Unii magistrați, și mă refer în special la procurorii DNA, s-au bucurat de o mare putere consecutiv împrejurării că în timp ce ei îi puteau inculpa pe colegii de la alte instanțe care nu le împărtășeau opiniile, nimeni, în afara procurorilor aceleiași instanțe, nu îi putea inculpa pe ei pentru eventualele infracțiuni pe care le săvârșeau. Și, după cum se știe, corb la corb nu scoate ochii. Apariția SIIJ le răpește această putere și ei sunt, desigur, nemulțumiți.

Pe de altă parte, procurorii DNA, și unii dintre judecătorii cu care au lucrat într-un parteneriat ilegal împotriva inculpaților, au săvârșit un număr impresionant de abuzuri odioase. Acestea sunt de acum notorii.

Câtă vreme punerea lor sub urmărire și inculparea lor rămânea la mâna propriilor complici, reali sau potențiali, aveau garanția impunității. O adevărată imunitate de facto. Această imunitate dispare odată cu înființarea SIIJ și cei vizați sunt desigur înspăimântați.

De aceea asistăm la o adevărată rebeliune a reprezentanților acestor două categorii de magistrați la nivelul CSM. Aceștia pur și simplu refuză explicit să mai participe la ședințele CSM pe ordinea de zi a cărora se află chestiuni ținând de organizarea și funcționarea SIIJ, încercând să blocheze luarea deciziilor prin boicotarea cvorumului.

Mă întreb ce ar fi dacă un judecător ar refuza să participe la lucrările completului de judecată din care face parte, pe motiv că nu vrea să se pronunțe în anumite dosare repartizate lui? Sau un procuror ar refuza să participe la ședința de judecată în care pe rol se află o anumită cauză? Iată cum rezistența interesată și vinovată împotriva SIIJ crează precendente periculoase și haos în lumea justiției.

Toni Greblă, actualmente Secretar General al Guvernului, alături de echipa de lucru a premierului Viorica Dăncilă

COMISIA DE LA VENEȚIA RISCĂ SĂ ÎȘI PIARDĂ CREDIBILITATEA

Cum vă explicați rezervele și chiar criticile Comisiei de la Veneția și ale GRECO vis a vis de înființarea și funcționarea SIIJ? Credeți că aceste foruri nu au reușit să înțeleagă până acum problemele și organizarea justiției în România sau cunosc situația, dar sunt implicate într-un joc politic?

Lucrurile nu sunt deloc complicat de înțeles. Mai ales dacă ne gândim că instituțiile la care vă referiți au la dispoziție experți de înaltă calitate. Singura explicație pentru a nu se înțelege ceea ce este ușor de înțeles, este aceea că nu există interesul de a înțelege. Alta nu există. Or, dacă o poziție se stabilește în funcție de interese, iar nu de fapte, reguli, principii și raționamente juridice, înseamă că ne aflăm pe terenul politicului unde primează jocul intereselor și raportul de putere, și unde dreptul forței covârșește forța dreptului. Mă gândesc în special la Comisia de la Veneția care se bucura de un mare prestigiu și o mare credibilitate. Intrând în jocuri politice este pe cale să și le piardă. Or, credibilitatea se câștigă greu și se pierde ușor. Era mare nevoie de această Comisie și ea a făcut mari servicii în direcția explicării statului de drept și al construcției democrației prin intermediul legii, făcând legătura dintre supremația legii și funcționarea sistemului democratic. Oportunismul ei politic din ultima vreme ne va lipsi pentru o perioadă lungă de aportul său pozitiv.

CSM a trimis recent Comisiei de la Veneția o scrisoare prin care a răspuns preocupărilor acesteia cu privire la numirea procurorilor de rang înalt, la relațiile dintre Ministrul Justiției și Ministerul Public, la înființarea SIIJ și altele asemenea. Practic, această scrisoare desființează criticile din raportul Comisiei privind România și demonstrează chiar că unele din recomandările făcute acolo contravin propriilor sale principii formulate în documente de poziție generală. Cum vi se pare acest demers al CSM din punctul de vedere al fondului, dar și al oportunității? Venind chiar din partea forului suprem al autorității judecătorești credeți că el va fi mai convingător decât demersurile explicative ale Guvernului, totdeauna suspectat de partizanat politic?

Am citit scrisoarea CSM și subscriu la toate cele cuprinse în ea. Demersul mi se pare extrem de oportun tocmai ținând seama de situația critică în care se găsesc relațiile Guvernului și Parlamentului român cu Comisia de la Veneția. Sper că acum această Comisie va fi mai atentă la glasul forului suprem al autorității judecătorești înseși, care, desigur, nu poate fi suspectat că dorește limitarea independenței justiției.

Comisia a cerut mereu Guvernului să se consulte cu alte instituții interesate în ceea ce privește legile justiției. Iată că acum vine principala instituție din această categorie și îi spune Comisiei că greșește. Tot asta au spus și Asociația Procurorilor, Consiliul Național al Judecătorilor și Consiliul Național al Magistraților.

Cred că este vremea ca, în ceea ce privește îngrijorările legate de politica Guvernului român în domeniul justiției, membrii Comisiei de la Veneția să identifice cu obiectivitate adevăratele pericole care amenință justiția română și care vin tocmai din partea acelora pe care ei îi susțin în prezent.

DACĂ AM RENUNȚA LA SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI, AM RENUNȚA LA ÎNSĂȘI EXISTENȚA STATULUI

CCR a constatat că legea prin care s-a înființat SIIJ este conformă cu prevederile Constituției. Aceeași concluzie a fost formulată și cu privire la alte legi privind organizarea justiției. În aceste condiții, ÎCCJ a sesizat CJUE cerându-i să spună dacă este ținută să observe deciziile CCR chiar și atunci când ele ar contraveni recomandărilor Comisiei de la Veneția sau ale Comisiei europene. Cu alte cuvinte, ÎCCJ a solicitat CJUE să îi recunoască dreptul de a nu aplica deciziile CCR și, pe cale de consecință, de a trece peste Constituția României. Aceasta în condițiile în care un stat este membru al Consiliului Europei sau al UE tocmai pentru că și numai întrucât Constituția sa o permite; și numai pentru că la dobândirea calității de membru, Constituția sa a fost apreciată ca fiind compatibilă cu principiile și normele organizațiilor respective. Cum comentați demersul ÎCCJ? Credeți că este de competența CJUE sau a Consiliului Europei să dea dispense de la respectarea Constituției României și a deciziilor CCR, ori să formuleze recomandări contrare acestora?

Singurul for care poate interpreta cu titlu obligatoriu Constituția României este CCR. Tot CCR este cea care are monopolul verificării constituționalității legilor românești. Reglementările UE sunt obligatorii pentru România numai în măsura în care ele sunt conforme cu Constituția României. Angajamentul României de a le respecta este valabil tocmai pentru că el a fost permis de Constituție. Dacă nu ar fi fost permis, el ar fi fost nul absolut, iar această nulitate nu poate fi acoperită printr-o decizie a CJUE.

Atunci când România a fost primită în UE, dar și în organizații europene precum Consiliul Europei, cei care au primit-o au verificat dacă între valorile fundamentale care le circumscriu statutul și sistemul de drept, pe de o parte, și Constituția României, pe de alta, există compatibilitate. Astfel, nu se pune problema apariției unui conflict între dreptul UE și dreptul constituțional român. Dacă acesta apare, potrivit tratatelor UE, prevalență are Constituția României. Dacă am renunța la supremația Constituției am renunța la însăși existența statului. Mă întreb dacă asta dorește ÎCCJ?

Dincolo de această întrebare fundamentală, îmi mai pun probleme în legătură cu nivelul competenței profesionale a unor magistrați care se adresează CJUE sau Consiliului Europei cu asemenea întrebări. CJUE nu este o instanță de apel pentru deciziile CCR și nu cred că, în ciuda presiunilor politice, va accepta să se comporte în acest fel. Dacă nu o va face, va face de rușine ÎCCJ. Dacă, prin absurd, ar face-o, se face de rușine pe sine. România nu ar putea aplica o asemenea interpretare.

Consiliul Europei este o organizație interguvernamentală al cărui for de decizie este Comitetul miniștrilor. Comisia de la Veneția este un for consultativ al Consiliului Europei. Considerați că este normal și posibil ca această Comisie să adreseze României recomandări a căror respectare să fie considerată obligatorie și a căror nerespectare să fie sancționată în relațiile internaționale, fără ca acestea să fi parcurs în prealabil procedura de adoptare la nivelul Comitetului de miniștri ai statelor membre? Vi se pare corect în ordinea de drept internațional ca forul consultativ al unei organizații internaționale să intre în raporturi directe cu alți subiecți de drept internațional fără a trece prin instanțele decizionale ale organizației pe lângă care funcționează?

Răspunsul este nu, la ambele întrebări. Într-adevăr, Comisia de la Veneția este un for consultativ. Avizele sale se adresează în primul rând instanțelor organizației pe lângă care funcționează, respectiv Consiliul Europei. Acestea, și mă gândesc la Adunarea parlamentară, dar mai ales la Comitetul de miniștri, își pot însuși sau nu avizele respective. Numai însușirea de către Comitetul de miniștri, care decide prin consens, dă unei opinii sau unei recomandări caracter obligatoriu, cel puțin din punct de vedere politic. De fapt, lucru total ignorat, și Comisia europeană, care a cerut României să ia în considerare opinia Comisiei de la Veneția, precizează că aceasta trebuie făcută în cooperare cu Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, unde România este membru cu drepturi depline. Ceea ce nu s-a întâmplat până acum.

În concluzie, pretenția Comisiei de la Veneția sau a altcuiva de a face din avizele ei, comunicate direct Guvernului român, o obligație a autorităților române este abuzivă și, deci, în afara ordinii de drept internațional. De aceea, nu are nici o valoare juridică și nu poate da naștere vreunui efect juridic.

SECȚIA SPECIALĂ TREBUIE TRANSFORMATĂ ÎN DIRECȚIE

Ce alte măsuri legislative credeți că ar trebui luate de România pentru ca justiția sa să fie cu adevărat independentă, obiectivă și profesionistă, precum și pentru a avea un veritabil stat de drept, în congruență simultană cu principiile democrației și respectul drepturilor omului?

Pentru ca aceste abuzuri grave din justiția română să nu poată fi repetate, precum și pentru a avea un stat de drept autentic în România, multe trebuie schimbate. Trei măsuri, însă, sunt urgente:  întărirea rolului, structurii și independenței Inspecției Judiciare; exercitarea efectivă a controlului Comisiei parlamentare asupra SRI; menținerea și consolidarea Secției speciale de investigare a magistraților, precum și transformarea ei în direcție autonomă, așa cum în prezent sunt deja DNA și DIICOT. Pentru celelalte aspecte, va trebui cu calm și profesionalism, prin consultare, să fie revizuită legislația, astfel încât ea să poată fi aplicată unitar și fără excese.