Licitație de 184 de milioane, zero cumpărători. Șoc și groază la… cine nu știa?

Prima licitație pentru vânzarea Șantierului Naval Mangalia (fost Damen Mangalia), aflat în faliment, s-a încheiat glorios: cu ZERO investitori înscriși.

Deși autoritățile ne-au vândut povestea cu Mangalia drept „element-cheie” în programul european SAFE – adică siguranță, securitate, viitor – în practică, șantierul a reușit performanța să fie atât de „atractiv” încât nu s-a obosit nimeni măcar să depună o ofertă.

Nici măcar mult-lăudatul grup german Rheinmetall, pomenit obsesiv de oficiali ca viitor salvator al șantierului, cu proiect de construcție a patru nave militare, n-a catadicsit să se înscrie la licitație.

Termenul-limită de înscriere – sâmbătă, 27 iunie, ora 13.00 – a trecut liniștit, fără să tulbure inboxul lichidatorului CITR. Surse citate de News.ro au confirmat: nicio ofertă primită.

Preț de piață, interes de lichidare: cum să nu vinzi nimic la 184 de milioane

O explicație cât se poate de „logică” pentru lipsa totală de interes: creditorii majoritari, controlați de grupul Damen, au decis în urmă cu o lună ca vânzarea să se facă plecând de la valoarea de piață de 184 de milioane de euro, nu de la cea de lichidare, de 84 de milioane de euro.

Adică România falimentară vinde ca România de lux. Șantierul e în lichidare, dar prețul e de boutique.

Ca bonus, rețeta de succes mai include și o condiție: vor fi cel puțin ȘASE licitații, toate la același preț de 184 de milioane. Dacă nimeni nu a venit la prima, sigur se vor înghesui la a doua, a treia, a șasea…

Lichidatorul: „Eu doar strig prețul”. Piața: „Noi doar nu venim”

Paul Dieter Cîrlănaru, directorul general al CITR, lichidatorul care administrează șantierul, explică simplu:
„Operaţiunea este una de vânzare în lichidare. Creditorii au stabilit un preţ de pornire şi eu la preţul ăla fac licitaţia.”

Traducere: eu mă duc în piață cu marfa, dar proprietarii mi-au spus s-o vând ca pe aur de 24K. Dacă nu cumpără nimeni, ghinion, mai batem odată din ciocănel.

Mai există și un „mic” detaliu tehnic:
– Șantierul se transferă „liber de orice sarcini”, iar cine-l preia poate face ce vrea cu el.
– DAR: noul proprietar trebuie obligatoriu să aibă o înțelegere cu statul român, pentru că statul deține terenul de dedesubt.

Cu alte cuvinte, plătești 184 de milioane, apoi stai frumos la coadă la stat să vezi dacă-ți dă voie să calci pe pământul de sub ce-ai cumpărat.

Și ca distracția să fie completă, cine vrea să participe la licitație trebuie să depună o garanție de 10% din prețul de pornire, fără TVA: adică 18 milioane de euro, cash frumos blocat, ca să poți doar să ridici mâna la licitație.

Sindicatul Navalistul: „Era previzibil. Doar la ei în cap nu era previzibil”

Laurențiu Gobeajă, liderul sindicatului „Navalistul”, a spus ceea ce știa orice om cu calculatorul la îndemână: la condițiile impuse, șansa să vină cineva la licitație e microscopică.

„Era previzibil că, în condiţiile impuse, probabilitatea înscrierii la licitaţie este foarte redusă, iar menţinerea a cel puţin şase licitaţii succesive la acelaşi preţ de 184 milioane euro nu va produce alte rezultate”, transmite Gobeajă.

Cu alte cuvinte, nu licităm, repetăm. Nu vindem, mai încercăm. Șase episoade din același serial, cu aceeași audiență: zero.

271 de oameni în preaviz, specialiști risipiți la export

În timp ce autoritățile visează la licitații seriale, oamenii reali își numără zilele de muncă rămase.

Pe 18 iunie, ultimii 271 de angajați au intrat în perioada de preaviz, care expiră pe 16 iulie. Din acel moment, sunt liberi de contract. Adică liberi să plece unde or vedea cu ochii și cu calificările lor.

Gobeajă explică limpede de ce tergiversarea e sinucigașă pentru viitorul șantierului:
– foștii angajați, recent concediați, își caută deja alte locuri de muncă;
– dacă situația se prelungește șase luni sau mai mult, va fi aproape imposibil să mai strângi la loc personal specializat;
– navaliștii cu experiență sunt rari, se duc la firme concurente și nu stau la nesfârșit să vadă dacă se îndură cineva să salveze șantierul.

„Sperăm că se vor găsi soluţiile necesare deblocării acestei situaţii cât mai repede, înainte ca majoritatea navaliştilor să plece. Mulţi au plecat deja, însă ar fi dispuşi să se întoarcă, dacă va exista stabilitate şi vor fi suficient de motivaţi”, spune liderul sindical.

Altfel spus: dacă mai amânați mult, când veți reuși, eventual, să vindeți fierul, nu va mai avea cine să construiască navele.

Strategia creditorilor: faliment cu parfum de lux și licitații în buclă

Pe 26 mai, la scurt timp după declararea falimentului, Adunarea Creditorilor a aprobat noua „strategie de vânzare” a șantierului Mangalia:
– cel puțin șase licitații;
– toate pleacă de la valoarea de piață de 184 de milioane de euro;
– se ignoră practic valoarea de lichidare de 84 de milioane, adică prețul realist pentru un activ aflat în colaps.

E ca și cum vinzi o casă dărâmată la preț de vilă cu piscină și te prefaci surprins când nu se înghesuie nimeni.

Rheinmetall, SAFE și miliardul care plutește în aer

În tot acest timp, reprezentanții Guvernului României au fluturat alt „morcov” în fața șantierului și a opiniei publice:
– un contract de 920 de milioane de euro pentru Rheinmetall, pentru construcția a patru nave militare;
– în pachet ar urma să fie inclusă și preluarea șantierului din Mangalia.

Totul este legat de Programul SAFE, din care ar trebui finanțat întregul proiect. Iar termenul de execuție anunțat este „extrem de strâns”: 2030.

Adică, în limbaj de pamflet:
– azi nu vine nimeni la licitație;
– mâine poate mai încercăm odată, la același preț;
– peste șase licitații, poate găsim un investitor;
– între timp, specialiștii au plecat, șantierul se goleşte, dar pe hârtie noi ne angajăm să livrăm patru nave militare până în 2030.

SAFE, dar nu pentru șantier. SAFE, dar nu pentru navaliști. SAFE, poate, doar pentru cine jonglează cu contractele.

Concluzie: România vinde un șantier fără oameni, la preț de lux, cu promisiuni militare pe caiet

Situația de la Mangalia arată așa:

• șantier în faliment;
• licitații programate la preț maximal, fără adaptare la realitate;
• zero investitori la prima strigare;
• cel puțin șase runde identice promise;
• 271 de oameni în preaviz, specialiști care deja pleacă;
• un contract militar de 920 de milioane de euro aruncat în spațiul public, cu termen-limită 2030, dar fără cumpărător efectiv al șantierului.

În timp ce navaliștii își caută de muncă în altă parte, România continuă marele sport național: să dea spectacole de strategie, planuri și programe „SAFE”, dar să piardă, bucată cu bucată, chiar infrastructura și oamenii fără de care niciun plan nu poate fi pus în practică. (Irinel I.).

Focile de partid și liderul care „nu știa” ce face

Cosmin Dorobanțu, liderul sindical al Federației Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor, spune răspicat: George Simion l-a dezamăgit. Nu doar prin vorbe, ci prin fapte – mai exact, prin felul în care a contribuit, indirect, la salvarea lui Ilie Bolojan, menținându-l în zona de putere de la Palatul Victoria.

„Focile AUR”, cum sunt numiți ironic susținătorii care aplaudă la comandă orice gest al liderului, au reacționat emoțional la cuvântul „trădători” rostit de Simion. I-au crezut lacrimile, i-au adoptat furia, dar nu au înțeles esențialul: decizia politică pe care au aplaudat-o a dus, de fapt, la prelungirea suferinței românilor, nu la sfârșitul ei.

Anticipatele – basmul preferat pentru publicul de pe Facebook și TikTok

Potrivit criticii formulate, George Simion vinde din nou povestea cu alegerile anticipate, știind foarte bine că nu le poate declanșa și că nu îl poate obliga pe Nicușor Dan să dizolve Parlamentul. Totuși, continuă să agite subiectul pentru un public care preferă butonul de „like” în locul unei întrebări incomode:
Cine câștigă, de fapt, din decizia lui Simion?

Răspunsul, indicat în analiza lui Cosmin Dorobanțu, este simplu și brutal: nu românii, nu pensionarii, nu persoanele cu handicap, nu mamele, nu veteranii, nu salariații. Câștigă exact omul pe care mulți îl consideră arhitectul măsurilor de austeritate: Ilie Bolojan.

Cum l-a ținut Simion pe Bolojan la Palatul Victoria

Realitatea, așa cum este ea descrisă de Dorobanțu, e una singură:
Prin refuzul de a vota un guvern care l-ar fi trimis acasă pe Ilie Bolojan, George Simion l-a ținut, de facto, la Palatul Victoria. Adică a menținut la „pușculița” banilor statului exact omul acuzat că:

• a mărit taxele;
• a tăiat de la pensionari, de la persoanele cu handicap, de la mame, de la veterani și de la salariați;
• a protejat multinaționalele și firmele de partid;
• a dirijat banii românilor către companii nemțești.

Cu alte cuvinte, în loc să fie împins spre ieșire, Bolojan este ținut în continuare în centrul jocului, sub protecția paradoxală a unui partid care se pretinde anti-sistem.

Când aplaudăm suferința și-i spunem „luptă pentru popor”

Cuvintele dure din textul critic – „cretinism, prostie sau manipulare? Alegeți!” – nu sunt doar o descărcare de nervi, ci o descriere a unei situații absurde:
susținătorii AUR aplaudă o decizie care îl lasă pe Bolojan cu mâna pe „pușculița” statului, după care se conving reciproc că duc un război împotriva sistemului care îi ține în sărăcie.

În realitate, subliniază Dorobanțu, sistemul e alimentat și ținut în viață chiar cu sprijinul partidului AUR, atâta vreme cât deciziile sale politice produc exact efectul pe care îl dorește „vechea gardă” – continuitate, nu ruptură.

„George Simion, trezește-te!” – strigătul către liderul care riscă să-și joace electoratul pe degete

Mesajul adresat lui George Simion este frontal:
„George Simion, trezește-te! Mai e timp să repari prostia crâncenă pe care o fac mucoșii politicii românești: Bolojan, Grindeanu, Fritz, Hunor. Arată-le că nu ești așa cum te etichetează ei: PRIMITIVUL GĂLĂGIOS DIN GALERIE!”

În traducere: dacă Simion continuă să se comporte ca un personaj de galerie – mult zgomot, puțină strategie – va rămâne exact în rolul în care îl vor adversarii săi: folosit ca sperietoare vocală pentru popor, dar perfect integrat într-un mecanism care nu schimbă nimic esențial.

Românii, puși să aplaude în timp ce banii dispar

Avertismentul adresat românilor este la fel de necruțător:
„ROMÂNI, când vă veți convinge că ați fost păcăliți, va fi prea târziu. Banii vor fi sifonați deja de uzurpatorii României, iar George Simion vă va spune din nou aceeași poveste cu anticipatele.”

Mecanismul descris este simplu:

• se creează o criză;
• se promite o „soluție radicală” (anticipatele);
• soluția nu vine niciodată, dar furia populară este canalizată în like-uri și share-uri, în loc să fie transformată în presiune reală pentru schimbare.

Rezultatul?
În loc să-i ceară socoteală lui Simion, mulți îl aplaudă din nou pe Facebook și TikTok, în timp ce „uzurpatorii României” își fac treaba în liniște.

Cosmin Dorobanțu, „omul sistemului” care deranjează prin curaj

(Potrivit aprecierilor publice ale Alinei Elena)

În finalul textului, sursa citată – Alina Elena – conturează un portret clar al lui Cosmin Dorobanțu, omul care formulează aceste acuzații. Nu vorbim despre un spectator de pe margine, ci despre un lider sindical din sistemul penitenciar care și-a câștigat reputația prin implicare.

Conform descrierii Alinei Elena, Cosmin Dorobanțu este:

• „omul care a reușit să facă vizibil sistemul penitenciar”;
• cineva care empatizează cu fiecare coleg și nu rămâne indiferent la nedreptăți;
• un profesionist și un patriot care își poartă cu mândrie uniforma și își reprezintă cu demnitate instituția.

Ea subliniază că, într-o lume birocratică, în care mulți se pierd în „strategii, proceduri și vorbe”, Dorobanțu a demonstrat că un sistem puternic înseamnă înainte de toate oameni curajoși, dispuși să fie alături de colegii lor, nu să se ascundă în spatele hârtiilor.

„Emisiunea de aseară m-a făcut să mă simt mândră”, mărturisește Alina Elena, explicând că îl cunoaște de peste 15 ani și că vede în el nu doar un coleg, ci una dintre vocile care apără imaginea sistemului penitenciar în fața opiniei publice. De multe ori, când se vorbește despre acest sistem, oamenii se gândesc direct la Cosmin Dorobanțu, pentru că el îl reprezintă cu profesionalism, responsabilitate și implicare.

„Avem nevoie de mai mulți ca el, mai puțini care joacă teatrul anticipatelor”

Mesajul ei de final este un contrast dureros cu spectacolul politic descris mai sus:
„Avem nevoie de mai mulți oameni ca tine. Oameni care au curajul să spună lucrurilor pe nume, care își susțin colegii și care pun interesul sistemului și al țării mai presus de orice.”

Ea este convinsă că, dacă România ar avea mai mulți oameni cu același nivel de implicare și simț al responsabilității, lucrurile ar arăta mult mai bine.

Respectul și aprecierea exprimate pentru Cosmin Dorobanțu devin, implicit, o acuzație mută la adresa celor care se joacă de-a „vocea poporului” în timp ce, prin decizii politice greșite sau cinice, îi condamnă pe aceiași oameni la sărăcie, confuzie și manipulare.

Epilog: între focile de partid și oamenii care „nu tac”

De o parte, avem „focile” care aplaudă, convinse că participă la lupta anti-sistem, în timp ce sistemul le folosește energia pentru a se perpetua.
De cealaltă parte, oameni din interiorul instituțiilor statului – precum Cosmin Dorobanțu, descris de Alina Elena – care refuză să tacă atunci când văd nedreptăți și manipulări.

Întrebarea finală, pentru fiecare român care dă like la revoluții de Facebook, rămâne:
Vrei să fii focă de partid sau om care cere socoteală? (Cerasela N.),.