Subiectul s-a reaprins săptămâna trecută, stimulat de schimbările de ton în dezbaterile din zona euro.

Desigur, ar fi o eroare să ignorăm îngrijor­ările pe care mari centre de analiză economică şi financiară din vestul Europei – plecând de la pericolul în creştere ca Germania să alunece în recesiune şi să tragă după ea multe alte economii din piaţa unică – le asociază anului 2022. Pentru că sunt deja multe atenţionări de natură să ne pună în gardă. Niciuna însă nu se referă la o nouă criză. Toate converg către o nouă recesiune.

Recesiune în Uniunea Europeană, în acest an? Dacă temerile s-ar adeveri, am avea de-a face, în fapt, cu o agravantă a crizei în curgere. A acestei crize pe care Mario Draghi – premierul în funcţie al Italiei şi fost preşedinte al Băncii Centrale Europene – a comparat-o cu un război. Iar şeful Rezervelor Federale, Jerome H. Powell, a afirmat că este cea mai gravă criză economică de după Al Doilea Război Mondial.

Atenţie, aşadar! O agravantă a crizei nu este totuna cu… criza însăşi. De ce însă, la noi, se vorbeşte despre o nouă criză şi nu despre o nouă recesiune? Poate că sub influenţa recentelor dezbateri de la Frankfurt în jurul strategiei Băncii Centrale Europene, care se confruntă cu inflaţia galopantă, după ce expresia şocantă că „vine criza de deasupra crizei” a făcut valuri în presa internaţională. Deşi expresia nu viza o altă criză, ci un fenomen ce ar putea fi… cât o criză, stagflaţia, ce ameninţă să se suprapună inflaţiei agresive. Şi care ne-ar aminti de anii 1970, când lumea a fost lovită dintr-o dată de recesiune, inflaţie galopantă şi şomaj în creştere. Tot aşa cum o cauză, conexă, ar putea fi şi frecventa confuzie ce se face între criză şi recesiune. Această relaţie logică, între întreg şi parte, deseori nu este înţeleasă corect. Confuziile apar în situaţiile în care crizele, rare şi de regulă cu durate de câţiva ani, pot să antreneze mai multe recesiuni în alternanţă cu etape de revenire economică, lângă nenumărate alte turbulenţe care provoacă dezordini de durată în întreaga lume. Toate evidenţiindu-se ca faze ale uneia şi aceleiaşi crize.

A vorbi însă în aprilie 2022 – când lumea toată e în criză de exact doi ani, o criză severă, ce a început în primăvara lui 2020 şi care este încă departe de a-şi fi încheiat ciclul de viaţă – a vorbi, deci, despre… o criză ce ar fi să vină înseamnă mai mult decât un accident logic. Înseamnă să nu înţelegi prin ce trece planeta noastră în acest moment al istoriei. Şi, mai cu seamă, să nu înţelegi că actuala criză, ce mătură lumea de doi ani, nu numai că nu a ocolit România, ci mult mai mult, nu a slăbit-o din chingi nicio clipă.

În cei doi ani scurşi din martie 2020, când coronavirusul a făcut să se dezlănţuie actuala criză globală, societatea românească „a încasat”, fază după fază, toate pericolele ce i-au fost hărăzite lumii largi să le suporte. Am trecut prin recesiune în 2020, un an cu pierderi de valoare adăugată, de locuri de muncă şi de venituri, pe care l-am încheiat cu o creştere economică negativă. Ne-am confruntat apoi cu criza energetică globală din 2021, vinovată şi la noi, ca peste tot în lume, de o inflaţie grăbită să ajungă repede la rate de două cifre, ca să muşte zdravăn din puterea de cumpărare. O inflaţie a cărei durată s-ar putea lungi dincolo de orizontul anului 2023. Şi am continuat, totodată, să suportăm efectele deficitelor gemene, ale balanţei veniturilor şi cheltuielilor interne şi ale celei a importurilor şi exporturilor, cu care şi alte ţări au de furcă, numai că noi facem excepţie prin solduri negative mai mari decât ale altor ţări.

Am putea avea o nouă recesiune în anul curent? Aici e problema-problemelor! Căci nu sunt puţine vocile, mai ales în zona euro, ce prevăd că Germania, ţara cu economia cea mai puternică din piaţa unică, ar putea să alunece în creştere cu semnul minus. Şi, mai departe, să atragă după ea mai multe economii. Inclusiv pe cea a României. Aceasta ar fi „criza” ce va să vină? A socoti însă că suntem în faţa unei certitudini ar fi cea mai mare eroare. O eroare pe care nu avem niciun drept s-o facem.

Singura certitudine, pe care în momentul de faţă nu avem voie s-o ignorăm, este încetinirea creşterii economice. Am încheiat trimestrul IV, din 2021, cu o creştere negativă. La limită însă: minus 0,01. A rămas în urmă şi primul trimestru din anul curent, fără să cunoaştem rezultatul, pentru că PIB-ul unei ţări, ca să fie cunoscut, presupune milioane de calcule. Vom şti cum stăm abia la jumătatea lunii mai. Îndrăznesc să spun – având în vedere datele industriei, tranzacţiile imobiliare, investiţiile statului şi consumul populaţiei – că rezultatul va fi pozitiv. Nu cu mult peste zero, poate chiar cu foarte puţin, dar pozitiv. Ceea ce va însemna evitarea unei recesiuni chiar de la începutul anului, pentru că două trimestre cu minus, unul lângă altul, asta ar fi dat: recesiune! Mai departe va fi nevoie să înţelegem că o recesiune, cât timp nu a ajuns să fie realitate, nu e mai mult decât o percepţie. Sau, mai aproape de adevăr, o provocare de care deseori o societate are nevoie.

Adrian Vasilescu