La TCE Ploiești, sindicatul lui Suditu semnează „de acord” cu Organigrama lui Nae, coordonatorii sunt scoși la liman, iar Dinu Răzvan zis „Salam” sare din fața aparatelor de păcănele direct în funcția de adjunct la Siguranța Circulației. Ore suplimentare cu sutele, neverificate, dar bine plătite. Restul? Afară, că „așa zice organigrama”.

Sindicatul lui Suditu: „Noi cu cine votăm?” – Cu Nae!

În timp ce angajații simpli se întreabă dacă mai au loc de muncă mâine, sindicatul lui Suditu își face treaba… dar nu pentru ei, ci pentru „șefii cu pedigree”.
Există un document trimis către Consiliul de Administrație, semnat fix de sindicatul lui Suditu, prin care acesta:

• este de acord cu Organigrama lui Nae (așa-numita „Organigrama cu chiloți”),
• se luptă și obține salvarea coordonatorilor, în special a lui Dinu Răzvan zis „Salam”.

Adică, în traducere liberă:
„Jos cu prostimea, sus coordonatorii! Trăiască organigrama, trăiască Nae, trăiască sinecurile!”

Sindicatul care, teoretic, trebuia să fie ultimul bastion de apărare al oamenilor simpli, se transformă în anexă la pixul lui Nae Comisionaru’ și al găștii de la vârf, aceeași care a orchestrat și restul „capodoperelor administrative” de la TCE Ploiești.

Dinu Răzvan „Salam” – de la păcănele la „Siguranța Circulației”

Piesa de rezistență în documentul lui Suditu: salvarea lui Dinu Răzvan, cunoscut în curte drept „Salam”.
Acest Salam nu e de la mezelărie, e de la „păcănele”:

• promovat de Nae până în funcția de adjunct Serviciu Siguranța Circulației – Control Legitimații de Călătorie,
• cu reputație „strălucitoare”: toată lumea știa că își face programul nu în teren, nu în birou, ci la aparatele de jocuri de noroc.

Și, ca în orice telenovelă administrativă de provincie:

• același Dinu Răzvan apare și în raportul CFG cu sute de ore suplimentare,
• ore neverificate și nejustificate, dar probabil foarte bine decontate.

Omu’ avea timp de toate:

• și la păcănele,
• și adjunct la Siguranța Circulației,
• și erou al orelor suplimentare fantomă.

Ce să mai, un „multitasking” de manual, model TCE Ploiești.

Raportul CFG și „sfinții” orelor suplimentare

Raportul CFG (același care deranjează pe toată lumea din „castă”) nu prezintă doar cifre, ci radiografia unui sistem bolnav:

• sute de ore suplimentare trecute pe numele lui Salam,
• lipsă totală de verificări reale,
• justificări de fațadă, exact cât să încapă în pixul cuiva.

Când vine vorba de oameni care chiar își fac treaba, TCE descoperă brusc litera legii, organigrame, „necesitate de reducere”, disciplină, tot tacâmul.
Când vine vorba de băieții „de casă” cu păcănele, se descoperă mereu înțelegere, portițe, suplimentare, promovări.

Unde e documentul?

Pentru cei interesați de dovezi, nu doar de povești:

• adresa respectivă, prin care sindicatul lui Suditu e de acord cu organigrama lui Nae și se bate pentru salvarea coordonatorilor (în special Salam),
  poate fi găsită in institutie;
• exact de acolo a fost „pescuită” și de ziarul de investigații Incisiv de Prahova.

Nu vorbim de bârfe de autobază. Vorbim de hârtii oficiale, parafate, trimise la CA, asumate de un sindicat care își vinde steagul exact celor împotriva cărora ar trebui să lupte.

Modelul TCE: protejații se salvează, muncitorii plătesc

Pe scurt, rețeta deja clasică la TCE Ploiești:

• Personaje ridicate în funcții de Nae – protejate cu sfințenie, salvate prin documente manevrate de sindicatul lui Suditu;
• Cei care și-au îndeplinit sarcinile de serviciu – lăsați fără loc de muncă, vânați prin organigrame „optimizate”, făcuți „excedentari” peste noapte.

Pe de o parte:

• Nae Comisionaru’ – artizanul „Organigramei cu chiloți”,
• protejații săi – Salam și ceilalți coordonatori salvați prin documente sindicale,
• conducerea (Dobrescu, Slăniceanu) și sindicatul – într-un dans comun, perfect sincronizat: „un pas înainte pentru șefi, doi pași înapoi pentru muncitori”.

Pe de altă parte:

• cei care au îndrăznit să-și facă datoria,
• cei care au deranjat cu întrebări,
• cei care nu au stat la „combinatii” cu ore suplimentare fictive și rapoarte cosmetizate – toți sunt buni de sacrificat.

De la accidentul falsificat la „feuda” Hipodrom și până la Salam

Totul se leagă într-un tablou grotesc:

• Raportul nr. 1729/05.11.2025 și accidentul falsificat al lui Popescu Narcis, cu implicarea lui Oancea;
• rolul dubios al conducerii (Dobrescu, Slăniceanu), care nu vede, nu aude, dar semnează;
• „feuda” de la Hipodrom, unde interesele personale cântă mai tare decât interesul public;
• sindicate transformate în anexe ale directorilor;
• Nae Comisionaru’, care își propulsează oamenii-cheie și-i salvează prin tot felul de combinații la nivel de CA;
• iar acum, documentul semnat de Suditu, prin care se consfințește oficial salvarea lui Salam și a coordonatorilor, în timp ce alții își pierd pâinea.

Nu mai vorbim de derapaje izolate, ci de un sistem în care:

• accidentul falsificat,
• organigrama croită pe blat,
• orele suplimentare fantomă,
• feudă, protejați, sindicatul „de acord cu șefu’”

sunt părți ale aceleiași povești.

Concluzie: Organigrama cu chiloți, dar fără rușine

Când tragi linie:

• „Organigrama cu chiloți” nu mai e o simplă glumă internă, este harta rușinoasă a clientelei și pilelor din TCE Ploiești;
• sindicatul lui Suditu nu doar că nu apără salariații, ci devine avocatul protejaților lui Nae;
• Dinu Răzvan „Salam” devine simbolul sistemului:
  • promovat la Siguranța Circulației deși era cunoscut mai bine la păcănele decât în teren,
  • umflat cu sute de ore suplimentare neverificate,
  • salvat prin documente trimise la CA, în timp ce alții sunt trimiși la plimbare.

Iar dacă cineva mai are dubii, să caute adresa, exact cum a făcut și presa de investigație.
Hârtiile vorbesc mai tare decât discursurile lacrimogene de sindicat și comunicatele parfumate de conducere.

Până atunci, la TCE Ploiești se aplică o singură regulă:
Cine e cu Nae, trăiește. Cine e cu munca, pleacă. (Cerasela N.).

Diamantul lovește: de la Tribunalul București, direct la Curtea Constituțională

O nouă excepție de neconstituționalitate pleacă din sala Tribunalului București spre Curtea Constituțională, cu destinația: „Ministerul care reglementează prin hârtii fantomă”. Potrivit Sindicatului Diamantul, miza este explozivă: cine are, de fapt, voie să taie și să spânzure drepturi salariale – ministrul, Parlamentul sau o structură anonimă, botezată „financiară centrală”, care dă ordine prin „puncte de vedere” pe care nu le-a votat nimeni și nu le-a văzut aproape nimeni?

În centrul scandalului se află art. 86 alin. (7) din Anexa VI la Legea-cadru 153/2017, acolo unde o singură sintagmă, „reglementării”, a fost transformată, cu multă imaginație birocratică, în armă de restrâns drepturi salariale de către Direcția Generală Financiară (DGF) a ministerului.

„Reglementare” pe sub masă: când Direcția Financiară se crede Parlament și Guvern la pachet

Excepția ridicată la Tribunalul București vizează exact această „magie semantică”: art. 86 alin. (7) este atacat în măsura în care permite interpretarea că structura financiară centrală a ministerului – DGF – poate „reglementa” drepturi salariale prin:

• puncte de vedere,
• interpretări „obligatorii”,
• hârtii interne care nu văd niciodată lumina Monitorului Oficial.

Adică, în loc ca drepturile salariale să fie stabilite prin legi, ordonanțe, ordine de ministru publicate și asumate, ele sunt, de fapt, redesenate în birouri de finanțiști cu pixul în mână și parafa pe colțul paginii. Să legiferezi prin „punct de vedere” e noul sport național: zero transparență, zero dezbatere, impact maxim.

Sindicatul Diamantul arată că o asemenea practică lovește direct în:

• art. 1 alin. (4) din Constituție – separația puterilor în stat,
• art. 1 alin. (5) – legalitate și securitatea raporturilor juridice,
  la pachet cu o colecție de drepturi călcate în picioare:
• art. 16 (egalitate în drepturi),
• art. 21 (acces la justiție),
• art. 24 (dreptul la apărare),
• art. 31 (dreptul la informație),
• art. 41 (dreptul la muncă și protecție socială),
• art. 78 (intrarea în vigoare a actelor normative, adică nu prin „adresa nr. X depusă la registratură”).

Viciul 1: Ministrul există doar pe hârtie, „structura” taie și spânzură

Primul viciu invocat: o competență personală a ministrului este pasată, ca o minge fierbinte, către o „structură” care nici măcar nu e subiect de drept.

Conform art. 20 din Legea 500/2002, ordonatorul principal de credite este ministrul, în persoană, cu nume, prenume, semnătură și răspundere. El trebuie să-și asume deciziile, să emită ordine, să semneze.

În practică, însă, arată Sindicatul Diamantul, scenariul arată așa:

• ministrul stă în vitrină,
• Direcția Generală Financiară decide prin „puncte de vedere”,
• iar angajații află că drepturile lor salariale sunt „reglementate” nu prin lege, ci prin interpretări interne, niciodată publicate oficial.

Cu alte cuvinte, responsabilitatea e a ministrului, dar pixul de execuție și de tăiere a drepturilor e la o structură anonimă. Ministrul e doar decorul, „structura” e regizorul din umbră.

Viciul 2: Preluarea puterii de regulă de către contabili-juriști de ocazie

Al doilea viciu: atribuții de reglementare juridică sunt date unei structuri populate cu personal economic, în timp ce ministerul are, culmea ironiei, o direcție juridică plină de consilieri specializați, autorizați chiar prin Legea 514/2003.

Pe românește:

• juriștii există, sunt plătiți, au statut și atribuții,
• dar finanțiștii sunt cei care „reglementează” prin adrese, interpretând legea după cum dă bine la buget.

E ca și cum, într-un spital, protocolul medical ar fi stabilit nu de medici, ci de contabila șefă, prin „notă internă obligatorie”. Îți taie tratamentul din pix și îți explică apoi, cu aer grav, că „așa a reieșit din analiză”.

Viciul 3: Drept românesc cu fantome – „gestiune” fără gestionar, „reglementare” fără persoană

Al treilea viciu atinge direct arhitectura dreptului românesc: în România, reglementarea aparține întotdeauna unei persoane concrete, nu unei „structuri” fluide.

Chiar aceeași Anexă VI, la art. 90, cere ordin al ordonatorului de credite. Adică un act semnat de cineva asumat, nu un document rătăcit printr-un sertar al DGF.

În plus, Legea 22/1969, privind gestiunea bunurilor materiale, spune clar: nu există „gestiune” fără gestionar-persoană. Analog, nu ar trebui să existe „gestiune” de drepturi salariale fără o persoană care își asumă semnătura, nu o „structură” abstractă care se evaporă când apar problemele.

Dar în realitate, reiese din motivare, avem:

• „gestiune” a drepturilor salariale fără gestionar asumat,
• „reglementare” fără act normativ,
• puncte de vedere care se comportă ca niște ordine de ministru, dar nu poartă nicio răspundere de ministru.

„Punctul de vedere” care decide salarii: DGF face jocurile, instanța trebuie să taie nodul

Legătura cu dosarul concret este dureros de clară. În cauză, pârâții își justifică refuzul tocmai printr-un asemenea document: punctul de vedere DGF nr. 462624/2026.

Acest „punct de vedere” nu e doar o opinie inocentă; el este tratat ca lege internă:

• pe baza lui se resping drepturi,
• pe baza lui se refuză aplicarea unor majorări,
• pe baza lui se ciuntește ceea ce Legea 153/2017 părea să promită.

Instanța, în baza art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, trebuie să verifice legalitatea acestui punct de vedere. Iar aici intervine excepția: dacă textul de lege care permite DGF să „reglementeze” cade ca neconstituțional, tot ce decurge din el – inclusiv punctul de vedere 462624/2026 – devine emis fără competență. Adică simplă hârtie administrativă, fără putere de a tăia drepturi.

Pe scurt: dacă se rupe piciorul legal al DGF, se prăbușește tot scaunul de „interpretări obligatorii”.

Curtea Constituțională, invitată să stingă „incendiul” făcut cu pixul

Prin excepția trimisă de la Tribunalul București, Curtea Constituțională este pusă în fața unei întrebări esențiale pentru toată administrația publică:

Poate o structură tehnică, internă, cu personal economic, să condiționeze, să restrângă sau să rescrie drepturi salariale prin „puncte de vedere” nepublicate în Monitorul Oficial?

Dacă răspunsul este „da”, atunci:

• Constituția devine opțională,
• separația puterilor e decorativă,
• drepturile salariale ale angajaților depind de interpretările contabile ale unei direcții financiare.

Dacă răspunsul este „nu”, atunci ministerele vor trebui să facă ceea ce ar fi trebuit oricum să facă de la început:

• să reglementeze prin acte normative asumate,
• semnate de persoane competente,
• publicate transparent, nu ascunse în sertarele unei direcții.

Salariații între lege și „adrese”: statul cu două fețe

Potrivit Sindicatului Diamantul, această excepție nu e doar o „chichiță procedurală”, ci un test:

• dacă statul își respectă propriile reguli,
• sau dacă, în continuare, lasă „structurile” să decidă din umbră cât face munca oamenilor.

Pe un palier, legea promite, Constituția garantează, principiile sună impecabil.
Pe alt palier, totul e filtrat și amputat prin „adrese”, „interpretări” și „puncte de vedere” care nu apar în nicio colecție oficială de acte normative.

Curtea Constituțională va trebui să decidă dacă România e condusă prin legi sau prin Excel-uri bugetare cu antet de direcție financiară.

Până atunci, salariații rămân prinși între două lumi:

• lumea Curții Constituționale, plină de principii, articole și alineate,
• și lumea Ministerului, unde un „punct de vedere” anonim poate cântări, la leafă, mai mult decât toată Constituția pusă la un loc. (Cristina T.).