Probabil că cel mai complicat demers teoretic în economie, filosofie, psihologie și drept este definirea banilor. Paradoxul lucrurilor mirene și banale, omniprezente, așa cum sunt și banii, este iluzia profunzimii explicative. Credem că știm totul despre lucrurile obișnuite, fără a avea, de fapt, nici măcar cea mai vaga idee despre ceea ce sunt în realitate și cum funcționează.

A înfățișa tuturor această iluzie nu înseamnă a spune că mai toată lumea este ignorantă, ci a atrage atenția asupra pericolului deciziilor iraționale care ne pot falimenta. Pentru marea noastră majoritate, banii sunt ceea ce toată lumea știe că sunt banii. În lumea contemporană, strivită de goana după bani, copleșită de atât de multele forme sub care se pot (de)materializa banii și bulversată de atât de multe, controversate și contradictorii teorii economice relative la bani, pare a fi mai simplu de stabilit ce nu sunt banii.

În științele cognitive se consideră că valoarea depinde de comunitatea umană într-un mod fundamental. Banii, ca etalon valoric, sunt ei înșiși dependenți de comunitate, de ceea ce cred oamenii despre valoare. În fapt, singura justificare a valorii banilor contemporani este încrederea neștirbită a celorlalți oameni că banii pe care cineva îi propune la schimb cu mărfuri și servicii sunt lucruri care reprezintă și înmagazinează valoare. În lipsa încrederii celorlalți în acest etalon valoric, cel ce îi deține și vrea să îi ofere la schimb pentru mărfuri și servicii nu îi mai poate utiliza în acest scop.

Dacă societatea ar fi cuprinsă de o stare generală de amnezie relativă la functionalitățile lor, banii ar dispărea instantaneu. Banii își extrag valoarea din credința comună că banii reprezintă o valoare. O abordare funcțională, concentrată pe scopurile și utilitatea banilor, ar putea fi mai facilă și chiar mai lămuritoare decât încercarea de a le da o definiție. Se poate spune chiar că banii nu au natură, ci doar funcții. Banii sunt doar lucruri care funcționează ca bani. Și mai frust spus: banii sunt ceea ce fac banii…

Într-adevăr, banii nu sunt valori în sine și, cu atât mai puțin, nu sunt scopuri în sine, ci sunt mijloace, instrumente. Funcționalitățile lor sunt, desigur, foarte speciale și esențiale pentru societatea umană: măsoară valoarea (sunt etaloane ale valorii), facilitează schimbul (sunt instrumente de schimb) și păstrează ori acumulează averile (instrumente de economisire sau de tezaurizare).

Rolul juridic al banilor este acela de mijloc de stingere a datoriilor pecuniare prin plată (solutio). Banii emiși de banca centrală și aflați în circulație sunt înzestrați în virtutea legii cu o astfel de putere, căci trebuie acceptați la plată la valoarea lor nominală, motiv pentru care se mai numesc și bani „tari” – a se vedea art. 16 din Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Banii, în acceptiunea lor de mijloc de plata emis de banca centrală, nu sunt purtători de dobânzi.

Banii „tari” nu costă bani. Dobânzile nu sunt prețuri ale banilor, ci prețuri ale timpului. Rolul economic al banilor este acela de a conferi deţinătorului putere de cumpărare. Dincolo de chestiunea funcționalității banilor, se poate încerca chiar și o definiție a banilor în natura lor, chiar cu riscul unor inexactități.

La origini, oamenii care făceau schimb de bunuri își arătau încrederea lor în străinii cu care făceau schimbul, credința că acei străini cu care intrau într-o relație de schimb (și pe care nu îi cunoșteau) le remiteau ceea ce se așteptau sau sperau să le remită. A avea încredere în cel cu care faci comerț înseamnă a te aștepta ca acela să fie corect, cinstit, să fie acolo unde a promis, să își respecte promisiunea etc. Când oamenii au înțeles să înlocuiască trocul cu banii, au ales unele materiale, considerate capabile sa înmagazineze valoare.

Aceste lucruri erau considerate prețioase, dar nu neapărat ca valoare în sine, ci prin prisma proprietăților lor perene și relativ stabile în timp. Aurul, spre exemplu, apare ca fiind peren, nedegradabil în timp și benign (nu se consumă prin utilizare, nu se oxidează, nu este coroziv, nu afectează corpul uman prin atingere sau contaminare), putand conferi siguranța că aceste proprietăți și mai ales capacitatea de inmagazinare a valorii se vor menține în timp, ceea ce le va permite oricând sa obțina de la alți oameni bunurile, serviciile, valorile, etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantități oarecare de aur.

Banii moderni, contemporani, sunt însă complet desprinsi de valoarea de intrebuintare a unor lucruri, fundamentându-și functionalitatile doar pe încrederea în instituția băncii centrale și pe lege (pentru banii fiduciari), respectiv, în băncile comerciale și în cutumă (pentru banii – datorie) sau pe sistemul digital emitent (pentru bani electronici sau cryptomonede). Într-adevar, banii au însemnat dintotdeauna și vor însemna mereu încredere, materializată într-un fel sau altul în anumite lucruri sau îndreptată spre anumiți oameni ori instituții.

Etimologic, încrederea înseamnă, conform DEX, sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva, faptul de „a se încrede în cineva”, a se bizui pe, a conta pe, a se sprijini pe cineva, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Încrederea are și sensul de credință, dar semnifică și nădejde, speranță sau chiar siguranță. În orice caz, încrederea este opusul incertitudinii subiective, al îndoielii sau al suspiciunii. Faptul de a se încrede este determinat de un sentiment de convingere, de siguranță, de o lipsă de îndoială. Încrederea este o forma de emoție, un sentiment.

Dacă banii înseamnă încredere, iar încrederea este un tip de sentiment, adică o emoție, înseamnă că banii sunt sentimente și emoții. Ceea ce oamenii prețuiesc nu sunt banii, bunurile, aurul, pietrele prețioase, etc., ci încrederea, sentimentele și emoțiile asociate acesteia, care îi fac să coopereze sau să concureze. Nu banii au valoare. Are valoare emoția pe care o încorporează. În știința dreptului nici măcar nu există definiții ale banilor, deși banii sunt ubicui în teoria generală a obligațiilor și în materia contractelor speciale, precum și în insolvență și în fiscalitate.

Este paradoxal că, deși Codul civil și multe dintre legile speciale fac referințe multiple și perene la bani, nu avem la dispoziție nicio definiție normativa a banilor, după cum nu avem la dispoziție o definiție a creditului. O astfel de definiție normativă a banilor încă este considerată inutilă, întrucât conceptul de bani (a părut că) este unul intuitiv, de-la-sine-înțeles. Ca și în teoria economică sau în limbajul comun, în dreptul civil banii sunt, practic, „tot ceea ce toată lume știe că sunt banii”.

Paradoxul poate fi oarecum trecut cu vederea, dar mai grav este că, pe de o parte, actualul Cod civil prevede că banii particularului, odată puși în depozit la o bancă, devin proprietatea băncii (art. 2191 alin.1 Cciv), iar reglementările care se preconizează or limita sau chiar interzice plățile în numerar fizic, cu consecința că ceea ce încă denumim bani vor deveni o sursă de control, de limitare a libertății și proprietății și de contingentare a avuției.

O soluție de avarie la aceste realități normative și planuri de control totalitar al populației prin controlul circulației banilor o pot constitui monedele locale sau regionale. Așa cum am arătat încă din anul 2019, într-un curs universitar de drept contracte și obligații comerciale, monedele locale și monedele unor comunități regionale sunt, de regulă, rezultatul eșecului sistemului monetar oficial sau al rejectării unei monede în care o comunitate nu (mai) are încredere.

Pe vârful crizei datoriei externe falimentare, în Grecia oamenii își creaseră propriile sisteme de plată, mai ales în insule și în comunitățile turistice, ca un fel de frondă împotriva euro, văzut ca un instrument al imperialismului european (mai precis, franco-german). Acele monede locale erau, în același timp, bune metode de evitare a constrângătoarelor taxe impuse Greciei de băncile creditoare franco-germane pentru achitarea datoriei externe. Trocul, de regulă, nu se înregistrează contabil, deci nu generează impozit. Mai mult chiar, codul nostru fiscal (și intuiesc că soluția este similară în Grecia) exclude trocul expres de la aplicabilitatea tva.

În Italia, guvernul Conte, instalat în anul 2018, a propus punerea în circulație a unui mare număr de obligațiuni de stat, fără dobândă și fără scadență, cu care deținătorii să poată cumpăra orice bun sau serviciu de la societățile aparținând statului italian, acestea urmând a fi obligate să primească în plată astfel de obligațiuni (sau sub-diviziuni ale acestora) chiar dacă puterea circulatorie a euro pe teritoriul Italiei încă este impusă prin lege.

Practic, aceste obligațiuni fără termen și fără dobândă, neutre ca și banii „tari” (banii emiși de banca centrală), vor putea să joace rolul de bani alternativi pe segmentul economic al întreprinderilor publice italiene. Succesul acestor instrumente de plată și tezaurizare se va putea probă dacă și întreprinderile private vor ajunge să primească la plata, în loc de euro, obligațiuni fără termen și fără dobândă emise de Statul italian. Iar acest lucru va putea însemna sfârșitul euro, întrucât Italia este a treia economie a zonei euro.

În Franța, în baza Legii „Hamon” asupra economiei sociale și solidare, începând din 2017, a fost permisă emiterea de monede locale, complementare monedei euro, destinate să circule în comerțul de proximitate și în rețele de membri aleși (comercianți, artizani, producători tradiționali…), care acceptă plata în astfel de monede pe motiv de încredere, tradiție, ecologie sau chiar de patriotism local. Aceste monede locale au și nume proprii sau acronime, unele dintre ele foarte ingenui: abeille (albină), sol-violette (circulă în Toulouse), stuck (circulă în Strasbourg), gonette (circula in Lyon) etc.

Acesta nu ar fi un sfârșit trist al euro, ci o motivație pentru abandonarea treptată a nocivei și vătămătoarei economii financiarizate, bazate pe banii – datorie si pe creditul cu dobândă, în favoarea unei economii a cooperării și a distributivismului. Reapariția monedelor locale sau regionale nu va însemna nici reîntoarcerea în feudalism. Probabil că va reapărea concurența medievală dintre monede: le vom avea pe cele emise de băncile centrale sau de state, dar vom avea în continuare și banii – datorie (banii care nu există decât pentru că s-a perfectat un contract de credit, iar cineva a devenit debitor…), alături de cryptomonede, de creditul social de timp chinezesc sau de CBDC, precum și monedele locale.

Toate acestea vor fi, după caz, complementare sau antinomice, iar zarafii vor avea din nou de lucru. În genere, însă, abandonarea treptată a economiei bazate pe credit cu dobândă și revenirea la economia cooperării și a distributivismului, în care faptul economic palpabil va redeveni congruent cu expresia sa juridic, ar fi, categoric, benefică. Evident, asemenea evoluții sunt posibile și în România, atât ca reacție adversă la preconizata obligativitate a plăților fără numerar fizic și a viitoarei monede digitale a băncii centrale (CBDC), cât și ca răspuns natural la tendința tot mai accentuată a statului de a construi și aplica (discriminatoriu, doar simplilor particulari, iar nu și marilor actori ai economiei) sisteme fiscale ofensive, punitive și invazive, sub cuvânt că luptă contra evaziunii fiscale.

Gheorghe Piperea