În momentul în care am ales să fiu reprezentant sindical, acum mai bine de 13 ani, îmi doream să fiu parte a schimbării, voiam să fiu parte a modernizării instituției, mă bucuram de fiecare coleg pe care puteam să îl ajut cu un sfat, cu o îndrumare și căruia puteam să îi dau speranța că mâine va fi mai bine. Încă din școala de poliție am suportat consecințele faptului că am spus lucrurilor pe nume, că am luat atitudine față de modul în care erau tratați colegii mei. Și credeți-mă, nu e ușor la 19 ani să ți se spună că nu vei absolvi școala de poliție cu această atitudine de „insubordonare”.

De la acel moment și până în prezent, am suportat multe consecințe, de la cercetări disciplinare, la incompatibilități cu „dedicație” sau alte fapte despre care promit că voi relata la momentul potrivit într-un alt material. De această dată însă, aș vrea sa vorbesc despre ultimul demers al celor care conduc MAI-ul de a mă reduce la tăcere. În vara anului trecut, acum aproape 1 an, am primit un plic de la Judecătoria Sectorului 2 destinat personal, dar remis la sediul Sindicatului EUROPOL. După deschiderea plicului, aveam în față câteva zeci de foi și un cd, precizeaza Cosmin Andreica, președintele Sindicatului EUROPOL.

Era vorba despre o cerere de chemare în judecată în numele lui Vasilescu Liviu, fostul șef al Poliției Române, actual director general al Direcției Generale Anticorupție. Obiectul dosarului era reprezentat de:

–       Obligarea subsemnatului la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale;

–       Publicarea Sentinței în mass media și pe rețelele de socializare;

–       Plata cheltuielilor de judecată.

Și toate acestea pentru faptul că cel ce a fost șef al Poliției Române, ar fi suferit „consecințe negative…pe plan psihic în special” ca urmare a criticilor pe care le-am adus începând cu luna august 2020, pentru modul dezastruos în care a fost gestionată înmormântarea interlopului „Emi Pian”. De asemenea, că i-aș fi prejudiciat demnitatea și reputația profesională, în condițiile în care Vasilescu a denigrat toți polițiștii din România afirmând că „a fost ultimul profesionist din Poliția Română” care putea gestiona întâlnirea cu familia lui „Emi Pian”, noaptea, în biserică.

Vorbim așadar despre o acțiune în răspundere civilă delictuală intentată la 2 ani de la incident, prin care șeful unei structuri de forță, Direcția Generală Anticorupție, primește undă verde să acționeze împotriva unui reprezentant al unei organizații sindicale pentru a-l reduce la tăcere. Această situație fără precedent în zona sindicală, mai ales din perspectiva protagonistului, avea mai multe scopuri, unele la vedere, altele subliminale.

În luna iunie a anului 2022, de când a fost depusă cererea de chemare în judecată, nu am vorbit despre ea, nici măcar colegilor mei, sindicaliști. Pentru că am înțeles că scopul acestui demers, de a fi adus în fața instanței pentru faptul că am avut tupeul să îmi apăr demnitatea colegilor și să critic conducerea Poliției Române și a MAI, era unul de exemplaritate.  Orice alt polițist, orice alt sindicalist trebuia să știe că dacă își va exercita dreptul la liberă exprimare, dacă va îndrăzni la rândul său să-și critice șefii sau conducerea politică a ministerului, va fi executat. Astfel, nu îmi permiteam să fac publică această acțiune în lipsa unei soluții, pentru că risca să descurajeze alți reprezentanți sindicali să își mai exercite corespunzător funcția, sau pe alți polițiști să se mai exprime liber, chiar dacă e vorba despre critici la adresa ministrului sau a oricărui șef din Poliția Română și nu numai.

Îmi asum când spun că cererea de chemare în judecată, chiar dacă a fost depusă în nume personal de Liviu Vasilescu, a fost agreată, tolerată și susținută la cel mai înalt nivel. Se dorea o reacție fermă, un pumn în gura celor care reprezintă o vulnerabilitate pentru factorul politic, iar acela era ministrul de interne. Da, admit că am criticat vehement toată mizeria reprezentată de pandemie. M-am opus tuturor măsurilor heirupiste, lipsite de fundament legal și umanitate.

Printre probele administrate și martorii propuși de Liviu Vasilescu se regăsește șoferul lui – actualmente pensionar, Marcel Vela – fostul ministru de interne și actual senator PNL, Iulian Surugiu – fost lider SNAP și actual președinte de partid, Dumitru Coarnă – fost lider SNPPC, actualmente parlamentar, dar și Aurelian Ciocârlan – fost director general adjunct al DGPMB, actualmente pensionar. Nu cred că mai suportă vreun comentariu lista aceasta de top, a unor oameni politici care au fost opțiunile lui Vasilescu să depună mărturie în favoarea sa. E relevant să precizez aceste nume tocmai pentru a înțelege de ce „suport” a beneficiat Vasilescu în demersul său de a mă intimida. Însă despre declarațiile martorilor audiați de instanță și despre inadvertențele în relatarea evenimentelor, revin într-un alt material.

De câte ori am avut ocazia, în media, am catalogat ilegale „ordonanțele militare” care au fost emise cu atâta sete de dictatură de către politicienii vremii. Și am fost nevoit să îmi apăr colegii explicând societății că sunt intimidați, hărțuiți și forțați să îndeplinească atribuții pe care aceștia nu le aveau în fișa postului, precum cele legate de hăituirea „carantinaților/izolaților” prin verificări la domiciliu. Admit că am criticat dur faptul că mii de români și-au îngropat apropiații în saci negri de plastic, sub condiția unei singure persoane la căpătâiul mormântului, iar interlopul defunct „Emi Pian” era plâns zilnic, in living-ul vilei sale, de sute de persoane, sub pasiva supraveghere a autorităților.

Cererea de chemare în judecată a lui Vasilescu mi-a lăsat impresia unei acțiuni realizate în disperare de cauză, pentru a-și recâștiga demnitatea și probitatea profesională pierdută o dată cu momentul în care publicul larg a aflat despre întâlnirea sa cu familia defunctului interlop „Emi Pian”, în miez de noapte, într-o biserică, cu scopul de a negocia modul în care sa aibă loc înmormântarea a doua zi. Totuși, să crezi că memoria societății poate fi ștearsă printr-o astfel de acțiune, când criticile de la acel moment au venit eminamente de la toate nivelurile, este un act de disperare și de inconștiență.

Scopul subliminal al acțiunii în instanță a fost acela de a da un exemplu tuturor celorlalți polițiști care vor îndrăzni să ridice capul din pământ și să se exprime. Imaginați-vă impactul unei soluții de admitere a acestei acțiuni. Dacă reprezentantul unui sindicat ar fi fost „pedepsit”, inclusiv pecuniar, prin obligarea la plata celor 20.000 euro, MAI ar fi reușit să pună batista pe țambal și ar fi fluturat această hotărâre ori de câte ori ar fi apărut un polițist care avea ceva de spus critic la adresa conducerii.

De altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, Vasilescu își prezintă CV-ul, distincțiile și diplomele, susține că și-a clădit o carieră „impresionantă” (care s-a terminat o dată cu întâlnirea cu familia unei grupări infracționale, noaptea, în biserică), și încheie prin a spune că un „agent de poliție[…]nu are experiența necesară să se pronunțe” asupra a ceea ce s-a întâmplat, dar în același timp că un „chestor principal de poliție, echivalent al gradului de general-maior cu două stele” era singurul în măsură să se întâlnească noaptea în biserică, cu familia interlopului defunct, pentru a negocia detaliile modului în care să se deruleze înmormântarea. De altfel, această discreditare a corpului agenților de poliție se regăsește și în cuprinsul CV-ului unde i-a fost rușine să menționeze faptul că a intrat în sistem ca și subofițer (sergent) de poliție. Dar, cum a fost mare nevoie de „ingineri” în anii 90 în Poliția Română, a fost și el „transformat” în ofițer.

Ce m-a surprins în tot acest demers a fost faptul că Vasilescu nu s-a ferit să folosească, fără niciun fel de scrupule, de stări de fapt care dacă ar fi reale, ar fi incompatibile cu avizul psihologic pentru funcția de conducere exercitată. Astfel, Vasilescu susține că a suferit „traume psihice, insomnii, stări de stres” pe perioada celor 2 ani, toate aceste afecțiuni incompatibile cu avizul psihologic necesar pentru exercitarea funcției pe care o ocupă. Nu am cum să nu mă întreb cum se comportă atunci când trebuie să ia decizii sub presiune sau în contextul unor situații limita, pe parcursul cărora ar trebui să dovedească stăpânire de sine, pragmatism, obiectivism și gândire analitică. De altfel, inclusiv Ordinul MAI 23/2015 privind activitatea de psihologie în MAI confirmă aceste susțineri.

Soluția din acest dosar,  de respingere a acțiunii, este un câștig al fiecărui lider sindical, al fiecărui polițist sau personal al MAI care la un moment dat a avut curajul să se opună abuzurilor, să nu accepte compromisuri de la principii sau care a refuzat vreodată să accepte ordine/dispoziții care se situau în zona „prostituției profesionale”.

Cu toate presiunile exercitate asupra mea, cu toate intimidările ale cărui subiect am fost, cu riscul de a purta mai departe o țintă pe spate, câtă vreme voi avea mandatul din partea voastră de a-mi reprezenta colegii, voi face același lucru pe care l-am făcut și în prezent. Voi spune lucrurilor pe nume și voi critica managementul unor oameni puși în funcții importante care nu ar trebui să conducă altceva decât mașina personală. Scopul unei organizații sindicale este de a scoate mizeria de sub preș, de a găsi soluții pentru problemele existente și de a determina factorii de decizie să acționeze în consecință, dezvaluie Cosmin Andreica, președintele Sindicatului EUROPOL. (Cristina T.).