Auzim tot mai des că ne lipsesc modelele. Dar oare cât de mult le căutăm? Cât interes acordăm faptelor care au stat în spatele unui premiu sau când aflăm despre cineva că a făcut ceva deosebit pentru semenii lui? Despre plutonierul adjutant Victor Mirică, de la Detaşamentul din Mizil, am aflat pe 13 septembrie, când a obţinut titlul de „pompierul anului“. Am citit câte ceva despre intervenţia care i-a adus acest premiu, dar cel mai mult mi-au atras atenţia mâinile. Cele care „vorbesc“ despre spiritul de sacrificiu al acestor oameni care, de multe ori, uită de ei în dorinţa nebună de a salva vieţi şi bunuri. Victor Mirică este unul dintre ei şi, totodată, un prahovean de poveste şi un reper pentru noi toţi.   

O nouă tură de serviciu, într-o zi de februarie care nu anunţa nimic deosebit. Cu „Doamne-ajută“ la plecarea spre muncă şi cu gândurile împrăştiate şi la treburile casei, dar şi la sarcinile de serviciu, Victor Mirică s-a îndreptat către Detaşamentul de Pompieri din Mizil, unde-şi desfăşoară activitatea de coordonare. Lucrează aici de mai bine de 15 ani. Dar cum meseria de pompier este una a imprevizibilului, în „creierii“ nopţii, pe la 02.30 s-a dat alarma. Cea mai mare fabrică de carne din zonă fusese cuprinsă de un fum dens. Victor a plecat, ca de obicei, cu prima autospecială, fiind cel care urma să ia pulsul evenimentelor şi să coordoneze intervenţia.

A intrat în hală, în căutarea sursei de foc, alături de un coleg. Fumul era atât de gros de-l puteai tăia cu cuţitul, însă focul era ascuns. Şi-a scos mănuşile ca să sune la comandament şi să dea dispoziţiile necesare când, la un moment dat, „duşmanul“ şi-a scos „ghearele“. Vâlvătaia a răbufnit asupra lui, cuprinzându-i mâinile şi parte din echipament. S-a tăvălit pentru a stinge focul de pe haină, s-a uitat după colegul care fusese şi el atins de câteva „aşchii“ ale flăcării şi au reuşit să se retragă, primind primele îngrijiri de la colegi. În momentul retragerii a simţit că mâinile îl usturau cumplit. Suferise arsuri de gradele II şi III.

Între timp, la locul incendiului care s-a propagat rapid, înghiţind tot ce s-a putut pe o suprafaţă de aproape 7000 mp, au ajuns mai multe echipaje ale Serviciului de Ambulaţă Judeţean. Unul dintre ele l-a preluat pe Victor Mirică pentru a-i acorda îngrijirile necesare. Îşi aminteşte când medicul de pe Ambulanţă i-a spus că va fi intubat pentru că este posibil să fi suferit şi arsuri ale căilor respiratorii, iar de aici firul i s-a înterupt până la spital, unde s-a trezit şi i-a putut mulţumi Divinităţii că este bine. Mâinile îi erau bandajate, dar cu ajutorul personalului medical şi al celor apropiaţi a reuşit să citească şi să răspundă nenumăratelor mesaje de sănătate şi încurajare pe care le-a primit în cele 21 de zile de spitalizare.

„Purtăm urmele focului peste tot“

Chiar dacă urmele acestei intervenţii încă mai vorbesc, Victor n-are nicio ezitare în a-şi expune mâinile. Are un optimist debordant. „Noi, pompierii, purtăm urmele focului peste tot. Mă bucur că se vindecă. Mi s-a propus să rămân să fac muncă de birou, dar am refuzat. Chiar dacă mă mai jenează arsurile, urmez toate sfaturile doamnei doctor şi mi-e bine. Mă descurc fără probleme“, ne-a mărturisit plutonierul adjutant.

Pentru curajul său, pentru modul în care a acţionat la incendiul din februarie, dar şi în toate celelalte situaţii, Victor Mirică a fost recompensat anul acesta cu titlul de „pompierul anului“. Un merit care este al întregului colectiv de salvatori din Detaşamentul de la Mizil. „Noi suntem o echipă, o familie. Ne bucurăm împreună, plângem împreună. Fiecare «mulţumesc» pe care îl primim după intervenţiile noastre este, de fapt, pentru întreaga echipă“, a completat interlocutorul nostru.

Puterea dorinţei

Vorbeşte cu mult drag şi multă mândrie despre „familia“ în uniformă. Una în care a intrat pe când avea 26 de ani, mânat de dorinţa de a deveni cadru militar, dar şi de cea a unui loc de muncă sigur. Mai încercase şi în anii precedenţi să intre în sistem, dar cum în criteriile de selecţie era şi limita de înălţime, Victor Mirică nu a putut convinge comisia de selecţie cu principiul că „esenţele tari se ţin în sticluţe mici“, el având 1,68m. S-a angajat la o fabrică de confecţii din zonă, însă la vârsta de 24 de ani, visul lui arzător începea să se concretizeze. Criteriul care i-a dat de furcă a fost eliminat, iar Victor a trecut cu brio toate probele de admitere la Şcoala de Subofițeri de Pompieri și Protecție Civilă „Pavel Zăgănescu“ de la Boldeşti Scăeni. După doi ani în care a îmbinat teoria cu practica, şi-a început activitatea la Făgăraş, unde a lucrat şapte luni. Ulterior, a ajuns la detaşamentul din Mizil, unde îl regăsim şi astăzi.

Dincolo de uniforme, găsim OAMENI!

Îi apreciem, aflăm de ei ori de câte ori au o intervenţie reuşită, dar oare ce-o fi în sufletul acestor oameni când pornesc la o luptă inegală cu un duşman care n-are suflet şi limite?! În primă fază este dorinţa de a salva vieţi şi bunuri, pe de altă parte este curiozitatea a ceea ce vor întâlni la faţa locului şi a modului în care pot interveni. Şi, la final, speră să aibă parte de împlinirea sufletească că au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să mai dea vieţii o şansă.

Bine-ar fi ca totul să se termine cu bine, dar oamenii aceştia văd şi asistă zilnic la toate trăirile de pe Pământ. Văd indiferenţa oamenilor la minimele sfaturi de siguranţă, inconştienţa vitezomanilor care apasă cu disperare într-o cursă unde câştigă, cel mult, câteva minute. Atunci când mai apucă să le câştige… Asistă la suferinţa celor care-şi pierd casele în câteva minute, dar, mai ales, la durerea aproape palpabilă a celor care-şi pierd apropiaţi în accidente, incendii, în capcana apelor etc.

Nu există salvator care să nu aibă intervenţii ce l-au marcat. Pe Victor l-au afectat cel mai tare două situaţii, în care vieţile răpite au fost din rândul copiilor. „Una a fost cu doi fraţi care s-au înecat într-un canal de irigaţii. Dacă tatăl ar fi avut telefonul la el, i-am fi putut salva. Dar a trebuit să meargă acasă ca să sune, iar timpul pierdut a fost favorabil morţii. Am simţit neputinţă şi revoltă faţă de situaţia în sine. Copiii ăia puteau trăi… O altă dramă a fost cea de la Sângeru, în care patru fraţi au fost înecaţi de viitură, în 2019. Am participat la căutări. A fost o intervenţie cruntă…“, ne-a povestit Victor Mirică.

Pompierii revin la locul intervenţiilor, şi nu numai. Ei sunt şi cei care salvează bucuria micuţilor care provin de familii amărâte sau care au fost lovite de vreun necaz. Şi, da, sunt momentele în care îşi permit să fie văzuţi plângând, când apa nu trebuie să le mai acopere lacrimile, ci lasă frâu liber emoţiilor.

Victor se bucură că în familia de la Mizil vin, an de an, întăriri. Cu noii soldaţi care păşesc în unitate, fiind curioşi, stângaci, cu nenumărate visuri, salvatorul nostru retrăieşte anii de început.

Şi speră ca împreună cu camarazii săi să fie un model de urmat pentru cât mai mulţi copii şi tineri. Este un domeniu greu, dar frumos, care are nevoie de oameni puternici, curajoşi, dar, mai ales, cu mult suflet şi dorinţă de a face bine!

Foto: arhivă personală Victor Mirică şi CJ Prahova