Un text niciodată publicat

ŞCOALA VOIEVODULUI

• Cazul special al existenţei unei unităţi şcolare destinată a fi cadrul pregătirii unui singur elev—prinţul moştenitor — relatat printr-o mărturie memorialistică unică, de locotenent-colonel MIRCEA TOMESCU, director al Şcolii voievodului  ^{_{[pag. 7 click]}}

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. 1-a ► Click pe imagine pentru mărire 

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 2-a ► Click pe imagine pentru mărire 

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 3-a ► Click pe imagine pentru mărire 

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 4-a ► Click pe imagine pentru mărire 

„Gura lumii” în imagini

BALUL OPEREI!

Primăria deschide sezonul monden

Am fost lipsiţi, vreme de o jumătate de secol de ceea ce se numea, pe vremuri, viaţă mondenă. Această componentă deloc neînsemnată a existenţei sociale fusese grijuliu şi temeinic înlocuită cu „manifestări oficiale” sau „reuniuni tovărăşeşti” in care principala grijă a participanţilor era să-şi… ţină gura şi să pronosticheze după privirile sau gesturile şefilor, cine va urca sau cine va pica…    
Printre bunurile de valoare afectivă pe care ni Ie-a restituit Revoluţia se numără şi existenţa mondenă. Posibilitatea întîlnîrilor relaxate, informale, în cursul cărora asperităţile se pot „toci” iar convingerile au şansa de a se nuanţa, cu un ciştig net de partea toleranţei. Adică a acelei trăsături de care o societate ca a noastră, adînc marcată de neîncredere şi intransigenţă are mai multă nevoie ca oricind. Printre cei care au înţeles acest lucru din start se numără şi membrii staff-ului primăriei Bucureştilor, care, in semn de bunăvoinţă au invitat, la finele săptăminii trecute, oameni politici, oameni ştiinţifici, oameni culturali şi chiar oameni pur şi simplu, la un spectacol de operă cu piese de rezistenţă din repertoriul universal, urmat de o tradiţională cupă de şampanie. Ochiul indiscret al lui AMBlDEXTRU a surprins citeva dintre figurile prezente la aceasta veritabilă premieră a stagiunii mondene ’91. Vi le prezentăm.

COLOCVII ACADEMICE. Reputat specialist agronom convertit Ia politică, profesorul universitar Dumitru Teaci, primul preşedinte al Partidului Democrat Agrar (de la a cărui conducere s-a retras în favoarea impetuosului ex-ministru Surdu) a găsit in domnul Mihai Drăgănescu, fost ministru în guvernul provizoriu şi preşedinte al Academiei Române în cel actual, un interlocutor de marcă. Subiectul abordat – calitatea producţiei din ’90 a băuturii preparate la „Zarea” după metoda din Champagne…

TOŢI CA UNUL. Domnul viceprimar Anastasiu, diriguitorul complicatei gospodării comunale, şi domnul consilier Olăreanu, răspunzător de destinul culturii municipale apreciază optimismul in vigoarea cu care doi tineri primari – Groza (de la 1) şi Patica (de la 6) – acţionează fiecare la locul său de muncă. Pentru bunul mers al treburilor şi pentru întărirea continuă a spiritului de echipă s-a toastat cu convingere. Şi nu doar o dată!

UN CREZ ŞI UN PRINCIPIU. Propulsat de o conjunctură favorabilă intr-un fotoliu Ia a cărui înaltă temperatură pare să reziste mai bine decit cei doi predecesori ai săi, domnul primar Viorel Oproiu are un crez şi două principii. Crezul este Reforma, pe care o doreşte desăvirşită cel puţin la fel de mult ca şi asistentul primului ministru. Principial este cel al „spiritului de echipă”, în virtutea căruia acţionează constant şi temeinic, de sus in jos şi de jos în sus, în scopul menţinerii şi al strîngerii legăturilor cu tot ceea ce poate fi de folos bunului mers al Primăriei.

RISIPITORUL. Mare admirator al lui Verdi şi, in special al „Corului Robilor”, din Nabucco, in care regăseşte acorduri ce-i sugerează unele şedinţe ale Parlamentului, domnul Liviu Mureşan, liderul majorităţii din Cameră, şi-a marcat carieră cu două intervenţii spectaculoase: invitarea Europei Libere; de a-şi deschide un birou la Bucureşti şi îndemnul adresat guvernului de a solicita intrarea in Piaţa Comună. Din păcate, cele două idei au „căzut pe un sol politic pe care preocupări mult prea „la zi” îl fac incă neroditor. Poate la primăvară…

ZĂPEZILE DE MAI AN! Între două consultări in vederea formării guvernului de coaliţie, domnul senator Radu Câmpeanu a găsit răgazul de a răspunde amabilei invitaţii a primăriei, apreciind şarmul de-a dreptul parizian al reuniunii căreia i-a lipsit un singur element de recuzită: icrele. Fie ele si negre!

UN OM LIBER. Recepţia a constituit, practic, ultima apariţie publica a domnului viceprimar Cătălin lorgulescu. De-a lungul anului (fix de 305 de zile) cit a funcţionat, mai întîi în calitate de primar al sectorului 1 (sector „greu”, prin tradiţie), iar apoi ca viceprimar al Capitalei, însărcinat cu probleme dintre cele mai delicate şi mai fierbinţi, dinsul a acumulat un considerabil bagaj de cunoştinţe despre care nu se îndoieşte că îi vor fi de (mare) folos în viitorul pe care-l priveşte cu optimism. Deocamdată, optimismul omului liber, scăpat de grijile de zi cu zi ale (ne)funcţionării unui adevărat Moloch urban. Rămine de văzut cît de durabilă va fi această libertate, relativă ca orice noţiune de acelaşi gen…

DOI, PE PROGRAMUL TREI. Ludovic Spiess a fost văzut la Balul operei căutindu-l pe distinsul său conviv    Iosif Sava, împreună cu care a oferit de curînd, indirect un spectaculos duel verbal în cadrul emisiunii „Veniţi cu noi pe programul doi”. Deţinem informaţii că cei doi au solicitat televiziunii un spaţiu pentru transmiterea; în direct a unui meci revanşă, singura posibilitate, oferită de televiziune fiind, deocamdată, programul trei.

MONARHIE SAU PREZIDENŢIE. Intrată un timp intr-un nedrept con de umbră prin osîrdia unui sîrguincios cor al detractorilor, Doina Andronache revine la rampă cu o premieră – Mozartiana – care a intrat şi in spectacolul de gală al Balului Operei. Eleganţa toaletei sale i-a permis să concureze la titlul de regină a balului, învestitură care nu s-a mai acordat, in cele din urmă, datorită controverselor privind necesitatea unui referendum care să stabilească dacă titlul trebuie să se înscrie în spiritul vechilor tradiţii monarhice sau al noilor instituţii prezidenţiale.

MISIUNE DE PACE. Mihai Brădiceanu, Nicolae Florei şi Petre Codreanu, au folosit prilejul Balului pentru a organiza un scurt consiliu de război privind situaţia dramatică a Operei Române. S-a opinat, in deplin consens, că o intervenţie este imperios necesară. Se aşteaptă ca forţele de intervenţie de la Ministerul Culturii să fie alertate, evident fără a se încălca principiul fundamental antirăzboi

SERIAL PENTRU AUSTRALIA? Serialul „Melba”, atit de popular în rindul cinefililor noştri, dă incă o dată sens contradicţiei dintre spectrul strălucitor al succesului artistic şi dramele vieţii personale, adesea sacrificată, a vedetei. Gloria şi liniştea nu încap în teaca unui singur destin. Judecind după carieră – gloria pare să-i suridă lui Ionel Voineag pe faţa căruia sentimentul care se citeşte însă cel mai pregnant e liniştea. Dar, cine ştie ce surpriză ne va rezerva scenariul despre viaţa îndrăgitului nostru interpret liric, pe care se aude că un scenarist întreprinzător îl creionează, deja pentru a-l vinde în Australia. 

Fotografii realizate de Lucian CRIŞAN

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 5-a ►

Topul restaurantelor

XXXXX Firmă cu mari pretenţii, local de lux, servicii impecabile. Mergeţi cu toată încrederea. Merită să vă oferiţi din cind in cind o plăcere scumpă.

XXXX     Firmă serioasă. Local select cu un anumit specific, servicii de excelentă calitate. Dacă sinteţi înzestrat cu rafinament şi bani merită să deveniţi clientul casei.

XXX Local bun. De obicei serviciul este corespunzător. Merită să-l frecventaţi dacă vă este în drum sau dacă sînteţi cunoscut de personal,

XX Este ceea ce se cheamă un local de mina a doua chiar dacă preţurile sint deocamdată de lux. Veţi găsi ceea ce nu aşteptaţi şi rareori veţi găsi ce vă doriţi. Încercaţi să vă menajaţi nervii şi manifestaţi prudenţă în     toate privinţele. Dacă veţi reveni o veţi face din motive sentimentale sau     dinnevoie.

X Nu riscaţi.

La concret

XXXXX În Bucureşti     nu există un astfel de local.
XXXX NAN JING (specific chinezesc); salonul DIPLOMAT (Athenee); MADRIGAL, BALADA (Inter 21) CASA LIDO, BUCUREŞTI.
XXX CONTINENTAL – ambianţă plăcută, clientelă diversă; bucătări specific franţuzesc; serviciul corect.
De acelaşi rang: BOLTA RECE, BERLIN, LEBADA; SELECT, Discoteca BAVARIA NORD-HOTEL; barul ATHENEE; barul INTER; AMBASADOR, LIDO, Salonul ROYAL (Athenee), MOLDOVA.
XX OLIMP ’91, BULEVARD; PALAS; CAPITOL; PARC; PODUL MOGOŞOAIEI; LE PRESIDENT MIGNON; DOI COCOŞI; BELLA ITALIA; PĂDUREA BĂNEASA; PESCARUL; CIŞMIGIU, SNAGOV PALACE; PESCĂRUŞ.
X TURN; MĂRUL DE AUR; VARŞOVIA; BUCUR; CASA ROMANĂ; VOICU ET CO.; LA FLORENTIN; FICUS; GAMBRINUS; BERLIN (braserie); CARUL CU BERE; 1 MAI; HAMKA; CAFE BAR „LUXUS”

ROYAL-ul pe tobogan

Hotarît lucru, nu e deloc atît de uşor pe cit a părut multora să ţii un restaurant, pe o piaţa în curs de liberalizare. Nu e deloc simplu să te lansezi in această afacere care altădată garanta un ciştig copios şi lesnicios. Existau doar pericolele inerente intrării intr-un lanţ de conivente al cărui principiu imuabil era respectarea regulilor ploconului, dat la timp şi unde trebuia. Intervine acum, determinarea, mult mai greu de realizat a succesului in condiţiile concurenţei reale, ale cărei riscuri nu mai sint doar de ordin penal. Lovindu-se de pragurile de sus şi jos ale uşilor ce duc la stăpinirea noilor secrete, comercianţii încep să priceapă cit e de greu să ridici o firmă şi mai ales, că o dată agăţată ea nu se mai menţine doar în cuiele bătute la inaugurare.
Am mizat pe Royal (Athenee) ca pe un cal de rasă. Şi iată dă, la puţin timp după cîştigarea pariului toamnei, Royal-ul se împiedică la startul noii ediţii. La sfîrşitul săptăminii trecute, cînd am intrat cu siguranţa că voi găsi locul plăcut încununat de laurii unei curse în care a condus cu brio, Royal-ul strălucea de curăţenie dar era surprinzător de pustiu. Început prost, cu recomandări nesigure, făcute de un chelner fără prestanţă şi neorientat sau poate dezorientat de pustiul gastronomic prin care trebuie să ne fie ghid. Temerara noastră expediţie culinară la Royal a continuat la fel de prost şi la turul următor, pe care o aşteptare de jumătate de oră nu l-a făcut deloc mai gustos. Am regretat că n-am golit farfuria cu antre-ul banal şi neatrăgător, pentru că antricotul cu ciuperci şi muşchiul în sos picant au avut darul să ne solidarizeze pe mine şi pe comesenii mei în continuarea curei de slăbire, îndemnaţi şi de tăria de cremene a chiflelor pe care le-am putut utiliza doar pentru a ne calma, făcînd cocoloaşe. Acest post din ajunul conflictului din Golf, ne-a costat evident cît un dejun pe nişte inşi care nu ar fi avut ideea să se pocăiască, iar pe Royal îl cădere spectaculoasă, poate cea mai spectaculoasă de la înfiinţarea topului – de la primul loc în categoria patru stele la tabachera plutonului mijlociu – trei stele.    
O anume dereglare şi la Nan-Jing, unde aprovizionarea proastă -înjumătăţeşte – lista meniului, a cărui varietate e însaşi savoarea specificului chinezesc al bucătăriei. Rămîne la patru stele, dar coada acestei, îndoieli ar putea să se aprindă foarte curînd şi să facă să explodeze unul din cei patru piloni ai situării sale pe această poziţie. 
Frumoasă impresie la Lido. Două seri la rină am încercat să observ dacă virtuţile actualilor săi patroni pot fi onorate cu avansarea în categoria superioară. Remarcabilă expoziţii cu vînzare care întîmpină clienţii sub oglinzile de la intrare. Mezeluri şi preparate din carne proaspete şi foarte gustoase – de-a dreptul excelentă rulada de curcan – fac o deschidere promiţătoare, confirmată şi de calitatea celorlalte preparate oferite. Puţine sortimente de vin, dar atît Feteasca albă (de Odobeşti) cit şi Merlotul (de?) pe care le-am gustat sint agreabile. Cînd vrei cu insistenţă chelneri amabili ştiu să facă rost şi de un „Premiat”- pe care nu degeaba Monsieur Henri l-a înscris în selecţia cu care a făcut succes pe piaţa americană. Din păcate programul e încropit din numere subţirele şi interpreţi, de mina a doua, muzica e o idee prea tare amplificată, iar figurile dubioase care se reped pe ring să-şi consume trăirile la scurtele intermezzo-uri orientale te fac să-ţi menţii o anume rezervă faţă de rezistenţa acestei redute la invazia minoritătii noastre fără pretenţii teritoriale. Lido rămîne la trei stele, dar merită să-şi cultive, clientela şi să-şi scuture programul pentru a urca pe pajiştea verde a meritelor sale de altădată. Aproximativ aceleaşi motive – neglijenţe în menţinerea standardului clientelei, in principal datorită programului neinspirat scad şi cota Moldovei la trei stele…
Exact înainte de închiderea ediţiei, imi face plăcere să consemnez că umilinţa „captivităţii” Inter-ului 21 în modestul eşalon de două stele a luat sfirsit. O corespondenţă specială despre operaţiunea Balada – patru stele – în numărul viitor.

INSPECTOR L

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 6-a ► Click pe imagine pentru mărire 

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 7-a ► Click pe imagine pentru mărire 

Un text niciodată publicat

(Continuare din numărul trecut)

[Remember 12 ianuarie 1991 – Presa acum 25 de ani]

Tot în această idee, a obişnuirii elevilor cu sintetizarea cunoştinţelor disparate, pe care şi le însuşeau la diferite cursuri, se efectua, la fiecare sfîrşit de an şcolar, o călătorie de sinteză prin ţară, astfel organizată încît cunoştinţe, le căpătate în timpul anului să fie confruntate cu realizări concrete care aveau la bază tocmai acele cunoştinţe sau să folosească ceea ce au învăţat pentru a explica şi înţelege un eveniment important din istoria neamului. Într-o astfel de călătorie s-a urmărit pe teren, pornind din Maramureş, de la Cuhea Bogdăneştilor, cu opriri la Prislop, la Baia, la Rădăuţi şi Suceavă, marea lecţie — cum i se spunea pe atunci — a descălecării Moldovei, lecţie la care participau numeroşi profesori. Ei aduceau contribuţia diferitelor discipline, ce se predau atunci în şcoală: economia, religia, politica, dreptul, geografia, istoria, care toate împreună explicau naşterea nemuritoarei Moldove. Aceste metode şi procedee, şi altele pe care le vom vedea, profesorii competenţi le apreciau ca fiind excelente.

Cu toate acestea însă, rezultatele nu erau mulţumitoare.

Uitindu-mă prin caietele voievodului, am găsit lucrări şi teme neterminate sau greşite peste care profesorul trecuse fără să le corecteze. Cînd am întrebat de ce nu se fac pe caiet observaţiile cuvenite, profesorii mi-au explicat că se tem să nu-l supere pe rege care, ca orice părinte, ar fi nemulţumit să vadă observaţii sau note rele în caietul, copilului. Profesorii nu aveau contact cu monarhul şl nu cunoşteau care este punctul Iui de vedere.

Aceasta era cauza generală a nivelului scăzut al însuşirii cunoştinţelor. O altă cauză, evidentă, era aceea că voievodul era leneş. Nu este vorba despre o lene organică ci una căpătată prin educaţie, despre care vorbesc mai toţi biografii prinţilor. Vlăstarele regeşti deveneau leneşe prin natura lucrurilor. Chiar dacă un prinţ ar fi vrut să-şi întrebuinţeze forţele şi energia într-o muncă folositoare nu reuşea fiindcă mereu exista cineva lîngă el care 3 servea scutindu-l de efort. Aşa crescuse şi Mihai. Era servit de alţii de dimineaţa pînă seara. El nu-şi ducea singur nici măcar ghiozdanul de-acasă pînă la şcoală. Şi în clasă, nu el se adapta metodelor de învăţămînt, ci acestea se adaptau pentru a-l scuti de eforturi.

Ştiind cine este, el nu lua în serios rolul de elev şi se încrunta cînd era pus pe picior de egalitate cu ceilalţi colegi. Chiar în clasă avea pe bancă un telefon pe care-l folosea în orele de curs. Fără nici o jenă, ei ridica receptorul. La acest gest al augustului elev, profesorul întrerupea brusc lecţia. Într-o tăcere absolută profesorii şi elevii aşteptau ca „Măria sa“ să termine convorbirea, după care profesorul întreba sfios: „Pot să constinui, Măria voastră?” Şi cu dezlegarea elevului princiar, lecţia continua…

Am crezut că acest telefon e instalat pe banca voievodului pentru vreo eventuală convorbire cu regele, singurul care ar fi putut întrerupe lecţia unui profesor. Dar era vorba de convorbiri între voievod şi servitorul său personal căruia îi spunea fie să-i aducă în recreaţie bicicleta, fie ţigări sau alte lucruri mărunte, care arătau ce preocupări avea voievodul în timpul cursurilor. De patru ani de zile acest telefon tulbura lecţiile profesorilor şi totuşi nimeni nu s-a gîndit să-l scoată din clasă. Profesorii nu ştiau în ce măsură au libertatea să-l considere pe voievod ca elev şi să-l ignore ca prinţ, oare era peste tot şi peste toţi. Prinţul deci îl vicia şi pe elev şi vicia în acelaşi timp şi metodele de predare ale unor profesori eminenţi. Am aşternut pe hîrtie aceste observaţiuni şi altele culese în timp de vreo două săptămîni din activitatea zilnică, a şcolii și a voievodului. Propunerea mea a fost ca la şcoală să nu existe prinţ, ci numai elev: elevul Mihai. Aceste concluzii şi propuneri le-am prezentat regelui.

Răspunsul lui Carol a fost următorul „Te rog pe dumneata să te ocupi de toată activitatea lui şcolară şi, în această privinţă, nu depinzi decît de mine. Sînt de acord cu toate observaţiile dumitale“.

Investit cu această încredere, începînd din octombrie 1936 am condus efectiv şcoala şi pregătirea voievodului. Oficial nu aveam nici un titlu. Mi se spunea cînd „director de studii”, cînd „mentor al voievodului“, dar foştii profesori şi elevi ai şcolii, precum şi curtea regală de atunci, ştiau de fapt că eram şi una şi alta.

În ceea ce privea desfăşurarea cursurilor nu am avut ceva deosebit de făcut deoarece profesorii cunoşteau mai bine decît mine treburile şcolii. Eu nu aveam decît să-i ajut, punîndu-le la dispoziţie timpul necesar şi pe voievod, pe care din prinţ l-am transformat în elev.

Din prima zi am desfiinţat telefonul din clasă, am obligat şi pe elevul Mihai să ia note la cursuri, i-am interzis să fumeze la şcoală. ÎI controlam la meditaţie punîndu-l să refacă temele care nu erau în regulă, l-am obişnuit să răspundă la întrebările profesorilor, căci de regulă aceştia nu-l interogau spre a nu-l pune pe prinţ în situaţii penibile.

În afara cursurilor care se predau cu regularitate, întreaga clasă vizita săptămînal instituţii şi întreprinderi, muzee şi laboratoare, monumente şi locuri istorice, fiecare vizită fiind un component al lecţiilor teoretice din clasă. Una din datoriile mari ale şcolii era să-l înveţe pe Mihai să cunoască poporul sub aspectele sale cele mai palpabile, realiste, crude şi nu idilice cum i se prezentase pînă atunci.

În acest sens, l-am dus pe elev, împreună cu colegii lui pe alte poteci, necunoscute prinţului. A mers în minele de |a Anina-Stegerdorff, unde a asistat ore întregi la munca grea şi primejdioasă a minerilor şi de unde a ieşit mai impresionat decît prinţul Sidartha Ganthana din legenda indiană după ce a cunoscut mizeria din viaţa reală a oamenilor.

În satul Dragomireşti, din Maramureş, pentru a-i completa cunoştinţele despre popor, nu l-am găzduit în vila confortabilă care-i fusese pregătită de autorităţi ci l-am luat cu mine să doarmă în casa unui ţăran nevoiaş. A asistat la cina acelor oameni, i-am dat să guste din mămăliga şi fiertura lor şi a dormit pe un pat de lemn pe care era întins un ţol. A doua zi s-a sculat la ora 5 şi a venit la mine înlrebindu-mă: dar cum pot trăi oamenii aceştia în halul ăsta? Păi nici ei nu pretind că trăiesc, i-am răspuns; ei nu numesc acest trai viaţă, ci îi spun „osîndă“.

L-am dus apoi pe urmele descălecătorilor, pe urmele eroilor, pe urmele martirilor. La Baia şi Suceava, la Lovişte şi Cîmpulung, la Călugăreni şi Războieni, la Turda şi ia Padeş şi peste tot i s-a dat să soarbă de la izvor istoria neamului.

Cu toată aversiunea pe care o avea pentru mersul pe jos — o particularitate a întregii familii regale datorită faptului că toţi aveau picioarele foarte îngroşate —, totuşi voievodul a urmat fără murmur itinerariile fixate de şcoală în diferite călătorii: s-a urcat pe muntele lui Tugomir, în Gorj, pe Oborul Jidovilor, la Polovraci, coborînd cu genunchii sîngeraţi, a traversat munţii Cernei de Ia Cireşul la Herculane, a urmărit pe jos trecerea din Maramureş în Moldova peste Prislop şi peste Valea Bistriţei aurii şi, departe de a protesta în vreun fel sau de a se arăta nemulţumit, era mîndru de eforturile pe care le făcea.

Tot din exces de zel, la o şedinţă de educaţie fizică, a căzut şi s-a lovit atît de rău încît a rămas cu o deviere a osului nazal care se observa uşor privindu-l din faţă. Din această cauză el nu respira decît cu o singură nară şi vorbea, cum se ştie, pe nas.
A fost singurul defect pe care şcoala l-a dăruit prinţului. În rest, şcoala se putea mîndri că îl izolase pe elev de prinţ şi elevul promitea.

Dar pe cît de mult ne entuziasma elevul, pe atît ne decepţiona prinţul. Pentru că în realitate elevul nostru rămînea încă prinţ. El avea o dublă existenţă: aceea de elev la şcoală şi aceea de prinţ acasă.
Îndată ce voievodul nu mai era elev şi intra în mijlocul acelora care vedeau în el numai pe prinţul moştenitor şi care, în primul rînd erau favoriţii regelui în mijlocul cărora îşi petrecea fiecare seară, aceştia ofereau prinţului obosit ore de destindere în care i se spuneau anecdote, bancuri, povestiri obscene, se zeflemisea şcoala şi se aduceau elogii „marii arte” de a nu învăţa nimic şi de a avea totuşi în viaţă tot ce doreşti.

Şcoala nu-l putea scoate din acel mediu. Am încercat să-l ţinem cât mai departe de palat plecînd cît măi des la Sinaia sau la Cotroceni unde se afla mai mult in mijlocul colegilor. Dar nenorocirea de a fi prinţ îl urmărea şi acolo. Şi aceasta deoarece lui Mihai îi plăcea să se apropie de colegii ai căror părinţi erau din clasa celor bogaţi. De fapt, el nu avea preferinţe pentru unul sau altul din colegi, ci acei 2—3 colegi din „familiile bune” aveau preferinţă pentru el. Voiau să-i cîştige prietenia şi să devină „favoriţii prinţului”. Deşi mici, şi de altfel buni şcolari, totuşi, aceşti copii erau atît de calculaţi şi atît de şireţi încît reuşiseră să-l acapareze şi să-i sugereze atitudini ostile şcolii. Îi spuneau, de pildă, că el n-are nevoie să înveţe fiindcă va fi rege şi îl acuzau că prea se lasă chinuit şi umilit de domnii ăştia de la şcoală.
Şi în timp ce recomandau voievodului să nu se supună rigorilor şcolii şi să nu asculte de profesori îi cereau să asculte de ei şi să urmeze sugestiile lor.

Dar cu toate linguşelile lor, voievodul mi-a adus la cunoştinţă aceste sugestii pe care i le dădeau acei doi-trei colegi ai Iui.
— E foarte frumos că nu eşti de părerea lor, i-am răspuns eu, dar e foarte rău că-ţi pîrăşti colegii. Ceea ce aştepţi să fac eu, ar fi trebuit să faci singur, adică să le arăţi că n-au dreptate şi să-i îndrepţi. Judecă şi acţionează singur.

În fond el judeca şi pricepea întotdeauna cînd un fapt sau o atitudine a cuiva era dubioasă dar niciodată nu descifra caracterul oamenilor şi scopurile lor.
Odată mi-a povestit cum, pe cînd eram cu clasa la Copăceni, cei trei buni prieteni au făcut cu el un angajament scris ca atunci cind va ajunge rege să-i cheme la el pe coţi trei, oriunde se vor găsi. Au jurat pe acel angajament şi l-au îngropat la rădăcina unui 

copac bătrîn unde aveau să vină toţi patru pentru a-l scoate în ziua aceea fericită. După cum se vede, erau prevăzători băieţii.

După ce i-am arătat substratul intenţiilor de viitor ale falşilor săi amici, voievodul a rupt prietenia specială cu cei trei colegi. Pentru ca cititorul să înţeleagă pînă unde mergea machiavelismul acelor „prieteni” este suficient să-i mai prezint un exemplu. Unul din ei a mers pînă acolo încît a folosit prietenia lui cu voievodul pentru a intimida pe directorul şi pe profesorii liceului Cantemir din Capitală care eliminaseră pe fratele său pentru grave abateri.

Cînd am propus regelui eliminarea acelui elev din şcoală mi-a replicat că e de acord, dar să am în vedere că voievodul ţine foarte mult la colegul respectiv şi va suferi.

Am arătat voievodului adresa liceului Cantemir semnată de director, profesorul Zotu, în care se menţiona că în conferinţa profesorilor care dezbatea o gravă abatere a elevului „C“ acesta a ameninţat că el putea oricînd să aducă — prin fratele său — pe voievod să facă o inspecţie liceului şi va fi rău de director şi de profesori. Lucrul cel mai grav era că într-adevăr, bunul prieten al lui Mihai, fratele elevului vinovat, îl şi rugase printr-un telefon pe voievod să facă o vizită la liceul Cantemir, chiar în timpul în care la liceu se hotăra eliminarea fratelui său aşa cum mărturisea chiar voievodul.

—    Poate acum inţelegi şi rostul acelui angajament de la Copăceni, am încheiat eu.

Convins sau neconvins, mi-a răspuns că abia „atunci” a înţeles totul şi a început să-mi mai spună şi alte lucruri rele despre acel coleg. Elevul a fost eliminat dar prietenia lor a continuat şi ţineau încă legătura prin telefon. Surprins de această inconsecvenţa a voievodului l-am întrebat de ce mai păstrează prietenie cu un elev despre care el singur mi-a spus lucruri foarte rele. Am aflat atunci cu uimire că acel coleg îl făcuse odată pe Mihai să jure că oricînd acel elev va avea nevoie, voievodul îl vă ajuta. Iată ce le trecea prin minte unor copii hotărîţi să profite de situaţia de colegi ai prinţului pentru a-şi asigura favoarea lui pe toată viaţa.

A apărut însă unul care l-a întrecut pe acesta. Era fiul unui mare industriaş care şi el încheiase cu voievodul un legămînt şi mai puternic: se făcuseră, nici mai mult nici mai puţin, decît „fraţi de cruce”. Cînd mi-a mărturisit şi această ispravă am izbucnit şi eu:

—    Dar de ce-mi spui toate aventurile astea mereu după ce le faci şi nu-mi ceri părerea, în care văd că ai încredere, înainte de a le face?

Foarte natural mi-a explicat că întotdeauna este luat prin surprindere şi nu se poate apăra pentru că, spunea el, „nici nu-ţi închipui ce şireţi sînt“. De pildă, povestea că atunci cînd i-a propus prietenul lui să se facă „fraţi de cruce”, el, voievodul, n-a vrut, dar prietenul lui i-a spus: „A! Ţi-e frică să te tai la mină; ţi-e teamă de o zgîrîietură, eşti un laş! Uite eu cum mă tai“. Şi atunci voievodul, ca să-i arate că nu e laş, şi-a făcut o tăietură pe braţul drept demonstrîndu-i că nu-i e frică. Celălalt, care abia aştepta, a şi pus braţul lui peste al voievodului şi sîngele lor s-a unit.

—    Şi acuma, mă întreba Mihai foarte îngrijorat, cum mai pot să desface această legătură? I-am uşurat sufletul cînd i-am răspuns că ei nu au aceeaşi grupă de sînge fiindcă ştiu eu de la doctor (deşi nu 

ştiam nimic) că grupa lui de sînge nu se potriveşte cu a nici unui coleg şi atunci sîngele lor nu s-a putut împreuna. A răsuflat uşurat.

În asaltul acela înverşunat pe care omeni maturi şi copiii îl dădeau zilnic pentru cucerirea prinţului, se recurgea sistematic la zeflemisirea situaţiei lui de elev şi la măgulirea continuă a prinţului înfăţişindu-i perspectiva ce îl aştepta de a fi rege cînd va avea în mînă tot ce poate visa un om: cea mai mare putere şi cea mai mare bogăţie.

Această învăţătură pe care o primea la cealaltă şcoală, a „prinţului”, am aflat-o într-o zi cînd lucra la nişte probleme de matematică mai grele şi cînd la un moment dat s-a oprit, a aruncat, creionul şi m-a întrebat:
— Dar ce-i trebuie unui rege atîta carte? Eu văd că Majestatea sa — se referea la tatăl său — se duce la Palat la ora 11, semnează cîteva decrete şi hîrtii lucrate gata de miniştri şi pe urmă nu mai face nimic.
Era clar. Acţiunea de subminare a şcolii şi a elevului dăduse roade.

Mi-am dat seama că acest vierme rosese încrederea elevului Mihai în şcoală, îl eliberase de grijile unui elev şi-l legase de dulcele vis de a fi un rege care n-avea altceva de făcut decît să se distreze, căci restul urmau să facă prietenii şi miniştrii.
De aceea ca să-i produc un şoc şi să-l văd cum reacţionează, la întrebarea de mai înainte i-am răspuns tot cu o întrebare:
— Dar eşti sigur că vei fi rege ?
La privirea lui mirată am luat un almanah Gottha, care nu lipsea din biblioteca nici unui prinţ şi, împreună, am numărat cîte monarhii au fost şi cîte au mai rămas. I-am dat apoi să citească romanul lui Daudet „Regii in exil” şi i-am arătat acolo ce îi aşteaptă pe acei prinţi şi regi care n-au învăţat nimic în viaţa lor cînd istoria, care nu stă pe loc, îi aruncă în viaţă şi fi constrînge să trăiască prin ei înşişi.

Dacă pînă la acea dată acţionasem mai cu mănuşi, de data aceasta luasem o atitudine mai fermă mai personală în sensul că nu mai voiam să fac în acelaşi timp din Mihai şi un om adevărat şi un prinţ sau un rege, ci mă hotărîsem numai să-l transform pe prinţ într-un om adevărat. De aceea, n-am îndrăznit să-i cer regelui aprobarea acelei supreme încercări. Am lăsat s-o afle indirect şi să hotărască ce va crede de cuviinţă. Eram sigur că voi pierde partida, şi chiar mai mult. Mergind pe linia ce mi-o impusesem, într-o oră de clasă, cînd elevii, în cap cu voievodul care se cam emancipase, au nemulţumit pe profesor şi a trebuit să intervin, de faţa şi cu alţi profesori, i-am spus voievodului şi colegilor săi:

— Dacă v-ar arunca cineva în stradă şi v-ar lăsa să vă câştigaţi singuri existenţa, toţi aţi muri de foame, atît sînteţi de nepregătiţi pentru viaţă. Poate elevul Mihai mai credea că el n-are nevoie de nici o pregătire pentru că va fi rege; dar dacă mâine-poimâine popoarele nu vor mai voi să aibă regi, el ce va face?
Ca unul care reflectase la această chestiune, pe care o mai discutaserăm cu puţine zile mai înainte, a răspuns:
— Eu mă fac şofer.
— Te înşeli, i-am răspuns eu, fiindcă deşi conduci foarte bine maşina, totuşi nu ai nici cele mai elementare cunoştinţe despre motor. Nu poţi fi un şofer adevărat dacă nu cunoşti temeinic motorul şi maşina.

(Va urma) _[click]

Ziarul Libertatea din 19 ianuarie 1991 pag. a 8-a ► Click pe imagine pentru mărire 

Dintre sute de ziare

Rapidă trecere în revistă a presei

Apelul la linişte şi calm al preşedintelui Iliescu, înainte de plecarea in China, a sunat, parcă, in deşert. Rezultatul a fost că au apărut… sticlele incendiare! Despre această linişte, noţiune extrem de complexă şi delicată in acelaşi timp vorbeşte Aurel Perva în editorialul său („Din nou despre liniştea noastră”), din TINERETUL LIBER: „Astăzi acest lucru este imposibil din motivele pe care le-am invocat mai sus (N.R. absenţa adevărului). Iar o altă variantă de liniştire, personal nu văd. Doar dacă se doreşte o nouă acţiune in forţă ceea ce este nu numai de nedorit, dar şi de neconceput. La Vilnius, cei care au tras si au zdrobit sub şenile erau ostaşi străini de năzuinţele lituanienilor. La noi, din cite ştim există numai ostaşi români. Şi de alte naţionalităţi, am adăuga noi • O completare la ancheta noastră din trecuta ediţie a Suplimentului („Revelionul nu ştiu cui”) aduce TRICOLORUL: „O televiziune kitsch. O televiziune serioasă ar transforma imediat in şomeri asemenea înfăptuitori de programe ca cel din ajunul Crăciunului şi monumentalul program de Anul Nou”. Da, dar legea şomajului n-a fost incă promulgată • Un citat memorabil din grupajul intitulat „Persoanelor incomode li se dau avertismente dintre cele mai stranii”, în CUVINTUL: „In seara zilei de 13 noiembrie 1990 am fost atacat de patru  indivizi absolut necunoscuţi. Am avut noroc cu intervenţia operativă a sectoristului care împreună cu soldaţii in termen, patrulau in zonă… Folosesc prilejul pentru a-mi exprima nemulţumirea privind atitudinea organelor de poliţie”. Păi cum vine asta, frate: ei te scapă de agresori şi tu tot nemulţumit eşti? Pas de mai pricepe ceva cînd e vorba de poliţia astă… • Domnul general Nicolae Militaru se adresează poporului român prin intermediul săptămânalului EXPRES, precizînd că „nu a avut intenţia, după revoluţie, de a da lovituri de stat si a prelua puterea”. Intr-adevăr, se pare că domnia sa a avut această, intenţie numai înainte de Revoluţie • De pe frontispiciul popularului OBLIO a dispărut ora fondării partidului al cărui organ de presă este. A apărut, in schimb, o originală definiţie: „De la greşeală la viciu, nu-i decît un pas: toleranţa.” Nu ştim cine a spus-o, dar parcă ne vine să jurăm că respectivul e de pe aceste meleaguri • O impresionant de actuală selecţie din publicistica eminesciană tipăreşte ROMÂNIA LIBERA sub titlul „Grigore Vieru: «Să ne judece Eminescu»”. Am căutat cu lupa şi n-am reuşit să aflăm care a fost rolul marelui poet de peste Prut in elaborarea acestei pagini care conţine, in exclusivitate, citate! A făcut cumva Vieru selecţia? Era interesant de ştiut. Pină la lămurirea dilemei, iată ce spunea, în 1881, adică exact acum 110 ani, poetul naţional: „În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distruge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private”. Extraordinar cit de mult ni se pare că astfel de lucruri li se potrivesc doar altora! • EDIŢIA SPECIALA ar fi avut haz dacă apărea înaintea SCÎNTEII de la CAŢAVENCU. Aşa sună ca un banc auzit a treia oară, iar numărul său este atit de subtil incit a existat riscul – real – ca oameni nevinovaţi să ia de bune cele înşirate acolo. Nu, hotărît lucru, marile lovituri (financiare!) nu se dau în fiecare zi. Păcat. • In ADEVĂRUL domnul profesor Ştefan Cazimir, deputat liber-schimbist protestează îrnpotriva… protestelor iscate de celebrul clip al liberalilor tineri: „Unui partener deloc nu-i reproşezi strategia adoptată – spune domnia sa – ci îl laşi să-i suporte efectele. Orice pasăre pe limba ei piere… Să lăsăm deci partidele să-şi urmeze nestingherit cursul. Să lăsăm pe toţi participanţii să joace asa cum ştiu şi să culeagă rezultatele propriei lor competente sportive. Supărare nu încape. Alegătorii vor vorbi”. Asta ne aminteşte ca pînă la „locale’ nu mai e mult şi că nimeni nu pare interesai de ce vor aduce ele. Nou! • Întrebat in FLACĂRA, dacă încearcă o apropiere de Alianţa Civică, Ion Caramitru răspunde: „Da, m-am apropiat nemulţumit de condiţia mea umană, pe de o parte, dar şi pentru că mi se pare că Alianţa Civică concentrează în iar teritoriul ei opoziţie de tip apolitic”. Sinceritatea fostului vicepreşedinte CPUN-ist, rămas pînă la capăt pe „baricada” onorurilor, este de-a dreptul impresionantă, cu atît mai mult cu cit am avut sentimentul că însăşi Alianţa Civică a fost nemulţumită de condiţia sa umană… • Se poartă titlurile contradictorii. lată unul din ROMÂNIA LIBERĂ: „Greva studenţilor a fost suspendată. Lupta continuă”. Probabil că greva s-a referit tocmai la ideea de luptă… • Citindu-i exemplara biografie din AZI („Omul aşa cum este – Biografie zbuciumată”) ne vine, automat, să-i iertăm domnului Bogdan Baltazar toate accesele autoritariste şi excesul de personalitate care-l pun într-o oarecare contradicţie cu stalului maleabil şi ductil al unui purtător de cuvînt • Din DIMINEAŢA aflăm lucruri interesante si despre ceea ce crede domnul ministru Vătăşescu despre sine: „Eu personal am două dezavantaje majore pentru a răspunde la această întrebare. (Cum anticipaţi evoluţia economica-socială a ţării în 1991?). Sint o fire oarecum pesimistă şi în al doilea rînd citesc şi reţin prea multe cifre”. Şi nu putem să nu-i dăm dreptate: cum să nu fii pesimist reţinînd cifre precum aceea a deficitului balanţei de plăţi de 1,2 miliarde dolari şi 700 milioane ruble

LECTOR „L”