In EDITORIALUL din data de 27.04.2018, „Ne-am nimicnicit !”, am precizat că românii mileniului 3 sunt lași în fața abuzurilor, naivi prin a crede nouă propagandă #proeuropa, indiferenți la necazurile altora, adică din ce în ce mai solitari, nu solidari.

Și, dezamăgiți, deși și-o fac din 4 în 5 ani cu mâna lor, românii nu mai cred în nimeni și nimic. Nici măcar în Dumnezeu!
Am specificat ca, pentru a înțelege și mai clar ce am dorit să spunem „printre rânduri”, va rugăm a citi, în numerele viitoare, un serial – fluviu din opera lui Petre Anghel (nu confundati cu poetul florilor!), despre români și nația noastră.
Paul Anghel : ”Obârșie și perenitate V”
Urmare articolului publicat deunazi cu privire la noi, romanii, va rugam a citi serialul urmator. Materialul, daca il veti intelege, va va aduce un castig spiritual coplesitor mai mare dacat sa cititi aiurea vreo „investigatie” potrivit careia Iohannis a devenit spaima pisicilor cand apare la TV.

EDITORIAL/Ne-am nimicnicit !

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (I)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (II)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (III)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (IV)

Nu ne va reţine, în continuare, momentul iluminismului românesc, când conştiinţa originii e afirmată moralizator şi pedagogic, vom nota doar că acest moment, reprezentat prin şcoala latinistă, pune premisa viitoarei teorii a sincronismului, anticipată de romanticii secolului al XlX-lea şi dezvoltată la sfârşitul aceluiaşi secol, fără a fi numită astfel. Românii trăiesc în acest moment o adevărată febră a afirmării, ei ajung a fi ceea ce Grigore Ureche scria că erau cărturarii străini din veacul său, „carii au fost fierbinţi şi râvnitori“. Se abandonează deci modelul tragicului senin, hrănit din lamentaţia eclesiastică, şi se impune un altul, modelul titanismului, a cărui desăvârşită întrupare o realizează Eliade Rădulescu şi B. P. Haşdeu. Se presimte în aer o demiurgie pe care românii ar fi putut-o generaliza – ca ruşii în acelaşi secol, dacă numărul de eminenţe disponibile ar fi fost hotărât mare, dacă eminenţele existente s-ar fi putut concentra exclusiv în câmpul culturii, ca la ruşi, nefiind acaparate de multiplele solicitări ale unei renaşteri naţionale bruşte şi năvalnice. Privind ideal această epocă, dacă am aduna în cadrul ei pe toţi bărbaţii care realizează titanescul în cuprinsul literaturii române, deci dacă lângă Eliade şi Haşdeu i-am alătura pe Cantemir, Pârvan, lorga, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, împreună cu Eminescu, Caragiale, Creangă ce se grupează de la sine, am obţine oare strălucirea secolului al XVII-lea francez sau grandoarea secolului al XVI-lea la britanici sau spanioli? Dar generalizarea demiurgiei nu s-a produs, poate, şi dintr-un alt motiv: viciul funciar al teoriei sincronismului. Construcţia adoptată e fără orizont maximal, ea nu reprezintă altceva decât o încercare de compensare, în planul practicii, a deficitului teoriei anterioare, prin ambiţia de a ridica fenomenul excentric la nivelul fenomenului central, deci prin admiterea centrului de prestigiu ca exponent stimulator. Nu un revers al obedienţei, ci o afirmare în cadrul ei, în cadrul universalului existent, deci nu o reuniversalizare, ci o includere în categoriile date, o recuperare pozitivă a categoriilor care conduc obiectiv la flnstrăinare. Cât de fals este drumul, oricât de amplă a fost deschiderea preconizată de „sincronişti“, nu mai e nevoie să insistăm. Partizanii sincronismului (definit şi numit ca atare de Eugen Lovinescu) invită la grăbirea procesului de adoptare a modelelor exterioare, prin aducerea acestora în interior, prin copiere şi asimilare. Reducând teoria la absurd, în planul verbului a fi, sincroniştii cer sud-americanilor: să fie cât mai repede hispanici, orientalilor – să fie cât mai repede europeni, românilor – să fie cât mai repede italieni, francezi, germani, anglo-saxoni, ceea ce înseamnă pentru toţi cei citaţi, ca şi pentru alţii, aşezarea în confortul universalului existent, considerat ca singurul posibil. (Eugen lonescu o spune limpede în al său drastic „Nu“, îndemnând cultura română să fie franceză, germană, engleză, rusă, abisiniană, numai să fie; el însuşi isprăvind prin a fi scriitor francez.) Sincronismul refuză examenul ontologic, el e logic şi pragmatic, – fără acces la o axiologie. Junimiştii, în frunte cu Eminescu şi Maiorescu, l-au respins de plano, chiar sub forma incipientă, din considerente care azi par justificate, opunând „formelor fără fond“ organicitatea formelor, iar prin aceasta ei au deschis teoretic perspectiva descifrării sinelui, deci al mesajului intrinsec al culturii, al fiecărei culturi în parte.
Cum e o cultură raportată la sine însăşi, sustrasă accidentalului, adică vecinătăţilor şi simpatiilor de tot felul, ce virtualităţi are ea de a-şi formula un mesaj propriu şi de a şi-l impune? Corifeii ultimei jumătăţi a secolului al XlX-lea nu ne-au răspuns direct, ne-au răspuns prin operă, ceea ce ne-ar putea împinge să credem că răspunsul se află, dincolo de speculaţii, în creativitate şi creaţie. Vom nota ca atare creaţia, ca pe un posibil răspuns fără teorie sau cu o teorie implicită. Aceasta răspunde unei epoci de debordare, de afirmare apogeică – deci barocă – a unei culturi, în care tot ceea ce contează e afirmarea în sine. Toate culturile, mai puţin cunoscute sau necunoscute, jinduiesc să atingă acest prag de afirmare, iar unele din ele reuşesc, printr-un act de teribilă revoltă care le proiectează universal. Exemplul Rusiei post-gogoliene, în care geniile curg în cascadă, în care opere de mari dimensiuni apar torenţial, abundă, răvăşind echilibrul universal constituit, ni se impune din nou ca un precedent uriaş. în literatura română, ca şi în literatura altor naţiuni mai mici, o asemenea epocă nu se înfăţişează compact. Ea trebuie recompusă, aşa cum am arătat mai sus, cu valori şi nume din diferite stadii de dezvoltare, deci din mesaje diferite ce se articulează greu ca un singur mesaj. Numai o ruptură de proporţii, de proporţia unei avalanşe de genii, poate face ca, ulterior, după reaşezarea raporturilor universale, să se recupereze în universal şi valorile excentrice, laterale, de a doua şi a treia mărime, pe care le antrenează fatal şuvoiul, derivându-le forţa şi prestigiul său. După Dostoievski încape şi Andreev, după Eminescu ar fi loc şi de Dimitrie Anghel. Lipsa rupturii, adică a iruperii, face ca pătrunderea culturii române în universal să întârzie, să se amâne, să se rezume la tentative, unele izbutite, fără ca fenomenul ca atare să producă breşa. Dar breşa în universal, odată produsă, mai funcţionează oare vechea dilemă, şi mai are vreun sens problema definirii? Românii discută această problemă de trei veacuri, numai rar având prilejul să-şi dea răspunsul practic. Denotă oare aceasta un trac antropologic în faţa creaţiei, cum au pretins unii? Sau se explică, aşa cum se şi explică, printr-o specială condiţie istorică? Este cert că numai creaţia, stocul de valori defineşte o cultură, punând-o în condiţii de raporturi cu alte culturi, inclusiv cu universalul. Este de asemenea cert că universalul, existent ca o sumă de raporturi constituite, nu se poate raporta la o inexistenţă, la un spaţiu vid. Dar ce perspectivă de emancipare universală are o cultură ale cărei începuturi sunt mereu şi mereu reluate, într-un „adamism“ fără sfârşit (diferit de cel hispanic), cum spunea unul dintre nihiliştii vremii, Emil Cioran? Şi ce şanse de afirmare optimă se întrevăd, când perspectiva dezvoltării apogeice se amână mereu şi mereu, cum constata, în eseul citat, Constantin Noica? Dacă, prin absurd, o asemenea cultură ar dispare de pe hartă, întocmai ca Bithynia din antichitate, s-ar rupe oare măcar o clipă o filă întreagă din istoria culturii europene, se întreabă acelaşi eseist. Întrebări ca acestea sunt tot atâtea variante ale teoriei „unicităţii tragice“, afirmată în secolul al XVII-lea şi reluată modern, din dorinţa arzătoare de a provoca riposta, de a asigura culturii române un climat de irupţie, saltul de la treapta unei culturi intermediare la cultura mare.
E limpede că apariţia “unei noi culturi” creează o altă pondere, descentrează raporturile existente, impune revizuirea universalului, prin însuşi faptul că o asemenea cultură se instalează în universal ca o obsesie. Negarea teoriei „unicităţii tragice“ prin „teoria sincronismului“ nu rezolvase problema decât pe superficia ei. O negaţie e importantă doar în măsura în care interzice accesul la o falsă raportare universală. „Teoria sincronismului”trebuia, la rându-i, negată, tocmai datorită viciului funciar pe care-l deţinea. Şi a fost negată. (Col (R) Florin Gulianu.