Cifra de aur este 233. Ea este invocată zilnic atât de către PSD, cât și de către celelalte partide. Este numărul care exprimă existența unei majorități în plenul Parlamentului României. După ea aleargă, ca după o Fata Morgana, și unii și alții. Balanța puterii depinde de 233. Schimbarea râvnită de liberali sau prezența și în continuare a socialiștilor la Palatul Victoria. Este o perioadă de cumpănă. Acum nimeni nu are 233.

PNL, care a ratat în mod spectaculos sau jalnic, după caz, din prostie sau în mod intenționat fereastra de oportunitate de care a beneficiat la începutul sesiunii parlamentare, când degringolada în tabăra puterii era maximă, se căznește acum să strângă 233 de semnături pe o moțiune de cenzură încropită în speranța că astfel are garanția răsturnării PSD de la putere. Doamna Dăncilă, la rândul ei, este silită să invoce această cifră pentru că, fără acest număr de voturi, Guvernul rămâne paralizat. Iar criza politică merge mai departe. Pentru primii, soluția invocată este o moțiune de cenzură care, în fine, să treacă, pentru ceilalți, o restructurare guvernamentală votată în Parlament. Și una și alta stau în suspensia lui 233.

O moțiune de cenzură de succes nu se pregătește niciodată așa cum au făcut-o liberalii la indicațiile lui Ludovic Orban. Aceștia au aplicat o logică inversă. Cu efecte perverse. Ei și-au făcut socoteala că ar avea într-o sesiune parlamentară un singur glonț de argint. Iar atunci când îl folosesc, trebuie să fie absolut siguri că acesta își atinge ținta. Glonțul de argint e moțiunea de cenzură. Care, dacă are succes, dărâmă Guvernul. Au mers mai departe cu acest tip de raționament și au spus că, înainte de a apăsa pe trăgaci, vor să fie absolut convinși că vor avea numărul de voturi necesar. Adică minimum 233. Iar ca să aibă această certitudine, au umblat după semnături, chiar înainte de a fi avut redactat textul moțiunii. Ce se ascunde în spatele acestui tip de raționament?

Marele strateg Ludovic Orban a spus așa: mai întâi trebuie să fim convinși că avem de partea noastră 233 de senatori și deputați din diferite partide. Când vom avea această certitudine, ne apucăm și scriem o moțiune de cenzură convenabilă tuturor părților. Și mergem cu ea la câștig. Este un mod de a vinde pielea ursului din pădure. De ce? Pentru că, în logica bătăliei parlamentare, procedura este inversată. Mai întâi liberalii trebuiau să se consulte cu toate partidele din opoziție, apoi cu toate verigile slabe, senatori și deputați de la putere, să afle ce așteptări are fiecare printr-o răsturnare guvernamentală, apoi să redacteze principalele puncte ale unui program de guvernare, să schițeze viitorul Executiv, să-i precizeze componența și, în fine, să redacteze într-o formă finală textul unei moțiuni de cenzură, care conține principalele argumente care se subsumează ideii conform căreia Guvernul trebuie dat jos. Abia după asta, în mod normal, are loc strângerea de semnături.

Iar semnăturile puse pe o moțiune nu înseamnă, firește, totul. Ele reprezintă doar începutul unui proces. Desigur, dacă numărul acestora reprezintă jumătate plus unu din numărul total al deputaților și senatorilor, ar putea exista o prezumție relativă că în momentul votului s-ar obține majoritatea necesară. Dar și aceasta este doar o prezumție. Pentru că parlamentarii se pot răzgândi pe parcurs. Fie pe față, fie îmbolnăvindu-se subit. Iar în final moțiunea de cenzură tot poate să cadă.

Liberalii însă au alergat după cai verzi pe pereți. Fără să-și asigure în prealabil premizele pe care le-am enumerat mai sus. În cele din urmă, din toată această bâlbâială, care a durat suficient de mult pentru a le permite social-democrațior să se replieze și apoi să-și ia din nou avânt, a ieșit o moțiune de cenzură încropită, neconvingătoare și neînsoțită de soluții. Și iar liberalii joacă la noroc.

Dar, spre deosebire de toate celelalte situații anterioare, de această dată, pentru moment cel puțin, nici PSD-ul nu are certitudinea unei majorități. Tocmai de aceea face mișcări extrem de spectaculoase pe tabla de șah politic, care îi iau prin surpindere pe adversarii săi. Iar spațiul vulnerabil, de manevră, spațiul în care, dacă se extinde, speră să aibă succces, este cel ocupat în băncile Parlamentului României de către ALDE. În ceea ce privește moțiunea de cenzură, balanța în Parlament este ținută de deputații și senatorii ALDE în primul rând și abia în al doilea rând de cei Pro România. Asta în condițiile în care celelalte partide mai mici și-au definit opțiunile. PMP votează cu PNL și USR, în timp ce UDMR și celelalte minorități își vor împărți pur și simplu voturile. Pro România, prin vocea președintelui acestui partid, Victor Ponta, în care nu trebuie avută însă prea mare încredere, a declarat ferm că nu votează o moțiune de cezură împotriva Guvernului Dăncilă, atâta timp cât nu se ia decizia ca viitorul premier să fie altul decât Ludovic Orban. De fapt, Pro România are tot interesul ca această criză să continue cât mai mult, astfel încât, din ciocnirea dintre cele două blocuri politice rivale, să se aleagă în final cu cât mai mulți rezerviști PSD și ALDE. Așa că în corzi a rămas în realitate doar partidul condus de Călin Popescu Tăriceanu, o formațiune muribundă, de care trag în toate direcțiile toți ceilalți.

Dar se întâmplă ceva interesant. PNL, cel mai importat partid din opoziție, metamorfozat în negociator șef, nu le poate promite membrilor ALDE decât poziții într-un viitor incert. Care depinde nu doar de liberali, ci și de toate celelalte partide împreună cu care Ludovic Orban intenționează ca, în eventualitatea dărâmării Guvernului, să construiască o nebuloasă alcătuită din multe formațiuni și aptă mai mult sau mai puțin să gestioneze România până la alegerile din toamna anului 2020, când STS va stabili cine câștigă și cine pierde. În timp ce PSD are toate jucăriile în vitrină și, prin urmare, are instrumentele necesare de a-i momi pe parlamentarii ALDE să-l susțină. Iar loviturile de maestru pe tabla de șah politic sunt date de echipa doamnei Dăncilă într-o cadență năucitoare pentru opoziție. Mai întâi a optat pentru Meleșcanu, un membru de vază ALDE, și a reușit să-l impună în locul lui Tăriceanu la președinția Senatului. Producând instantaneu o rană adâncă în partidul acestuia din urmă. Apoi această rană a fost serios lărgită prin desemnarea de căre Dăncilă a trei candidați de miniștri, proveniți tot dintre fruntașii ALDE. Iar pentru ca hemoragia să fie cât mai abundentă, în următoarele zile vom asista nu numai la dispariția grupului ALDE din Senat, care s-a și produs, ci și la dispariția grupului ALDE din Camera Deputaților. Care se va întâmpla prin plecarea preconizată în direcția PSD a unui număr semnificativ de deputați. Și hemoragia devine ireversibilă. Miercuri după-amiază, doamna Dăncilă s-a făcut că scapă un porumbel în prezența jurnaliștilor de toate culorile. Ea le-a comunicat acestora că PSD intenționează să meargă pe liste comune cu reprezentanți ALDE, atât la alegerile locale, cât și la cele parlamentare, care urmează să se desfășoare anul viitor. De data aceasta, mișcarea este de mare maestru. Pentru că e pe termen lung.

Viorica Dăncilă face o mișcare menită să recreeze majoritatea PSD, să o reconsolideze și să o proiecteze dincolo de alegerile prezidențiale. PSD se pregătește ca, indiferent de rezultatul prezidențialelor, să înfrunte opoziția și să reziste la putere până la alegerile parlamentare din 2020. Este o încercare aproape imposibilă, dacă luăm în calcul furtuna care va urma în interiorul acestui partid, în eventualitatea în care pierde prezidențialele. Dar ce o costă pe Viorica Dăncilă să promită și să-și ia angajamentul de a-i primi pe liste pe membrii ALDE care se răzvrătesc împotriva lui Tăriceanu? Nu o costă absolut nimic. Dacă va câștiga, își va ține promisiunea. Sau nu, dacă nu va mai avea nevoie. Dacă va pierde, succesorul sau succesoarea doamnei Dăncilă va putea uita de angajamentul acesteia, aruncat cumva peste umăr într-un briefing cu jurnaliștii. În acest scenariu PSD încearcă să ia tot, fără a da de fapt nimic. În timp ce liberalii nici nu dau nimic și nu mimează că dau, dar nici nu iau nimic. Cineva însă va trebui foarte curând să atingă și să depășească bariera cifrei de aur.

Sorin Rosca Stanescu