Pandemia a făcut să dispară mai mult de un milion de oameni, a afectat grav viața altor milioane și a provocat pagube imense – cele mai mari după Al Doilea Război Mondial. În mod firesc, ea a stârnit reflecții dincolo de pacienți, medici și decidenți – pe întreaga gamă a reflexivității.Cel mai profilat filosof, Jürgen Habermas, a declarat: „Ceva se poate spune: nu a fost niciodată atâta cunoștință cu privire la necunoașterea noastră și la constrângerea de a trebui să acționăm și să trăim în nesiguranță” (în Kölner-Stadt Anzeiger, April 3, 2020). Am subsumat cu ani în urmă diagnozele modernității târzii – „societate a supunerii” (Max Weber), „a asimetriilor” (Colleman), „a riscurilor” (Beck), „a minciunii” (George Șerban-Reinhardt), „ a narcisisismului” (Maaz) și altele – diagnozei mai acoperitoare a „societății nesigure” (A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016) și am anticipat nesiguranțe noi. Am luat în serios avertismente conform cărora violentarea continuă a naturii duce la răzbunarea acesteia.
Se poate spune că pandemia continuă, încât discutăm prematur ce urmează. Este adevărat, mai ales că în România actuală abuzurile și erorile decidenților sunt regula. Ar trebui testate două sute de mii de persoane pe zi ca să ai imaginea realei infectări, vaccinările ar fi trebuit lămurite, încât fiecare persoană să-i știe implicațiile, era nevoie de gestionare pricepută a domeniului sănătății. Lipsind acestea, zeci de mii de oameni au murit într-o țară necirculată și prost administrată. Reflecția nu stă, însă, în loc. Odată cu agravarea pandemiei, s-a trecut la explorarea lumii post-pandemice. Analiza lui Fareed Zakaria, Ten Lessons for a Post-Pandemic World (Alan Lane, 2020) ne invită de pe acum să observăm ce schimbări majore vor avea loc.
Observația de la care pleacă Fareed Zakaria este că, din 1990 încoace, lumea a fost lovită continuu de viruși. „Ei nu se produc printr-un design conștient, dar nici nu sunt în întregime accidentali. Avem nevoie să înțelegem acest sistem – în alte cuvinte, să înțelegem lumea în care trăim – pentru a înțelege emergenta lume post-pandemică” (p. 12). Este de reținut că, „și dacă este eradicată pandemia covid-19, izbucniri ale altor boli este aproape sigur că se vor petrece în viitor. Cu această cunoștiință și experiență, noi trăim într-o nouă eră: era postpandemică” (p. 3) și este cazul să ne pregătim.
Nu au lipsit, desigur, prevenirile. În fond, izbucnirile de SARS, MERS, „gripă aviară”, „gripă porcină”, Ebola au avertizat. În 2015, Bill Gates a atras atenția asupra eventualității unui „virus infecțios”, iar în 2017, la Conferința pentru Securitate de la München, același a declarat că există „eventualitatea rezonabilă” ca în următorii 10-15 ani să fie o „pandemie”. Chiar Fareed Zakaria a semnalat în iunie 2017, în emisiuni ale CNN, primejdia „unui virus făcut de om sau a unui virus natural” (p. 8), încât „biosecuritatea” devine o problemă a statelor. Fareed Zakaria identifică zece lecții ale pandemiei pentru lumea ce vine. Ele au natura unor orientări generale pentru societățile existente.
Raporturile oamenilor cu natura se cer regândite până la capăt, acum, când covid-19 lovește viața oamenilor în ceea ce are ea mai specific – interacțiunea fiecăruia cu ceilalți și cu lumea. Este astfel momentul să ne asumăm un adevăr simplu: „crize globale, incluzând pandemii, sunt inevitabile. Va trebui să ne pregătim mai temeinic și să rămânem pregătiți” (p. 14). În fapt, „felul în care noi trăim este practic o invitație pentru virușii animali să infecteze omul” (p. 17). Pe de o parte, mari aglomerări urbane, distrugerea naturii prin construcții, omorârea de animale pentru consum – 80 de milioane de animale sunt sacrificate organizat pe an, în afara peștilor – nu sunt fără virusări. Pe de altă parte, schimbarea climatului are contribuții la crearea de viruși. Iar la acestea se adaugă, desigur, producția de „bioarme”.
Într-o asemenea situație, crește importanța guvernării competente. Experiențele țărilor din timpul pandemiei atestă limpede că „avem nevoie de o guvernanță mai bună, nu de guvern mai mare”. Fapt este că Singapore, Coreea de Sus au totul sub control. În China s-a reușit cu viteză uimitoare aducerea epidemiei sub control. Acestea, ca și alte exemple, dovedesc că nu guvernul mare, puternic contează, ci guvernul de calitate, cum se spune, „guvernul inteligent”.
Este de mult clar că, fără piață, o economie nu devine competitivă, iar penuria este la ușă. Dar piața nu este suficientă. Este elocvent că la celebra televiziune conservatoare Fox News, nu altcineva decât Tucker Carlson a exclamat deja în 2019: „liderii republicani vor trebui să recunoască: capitalismul de piață nu este o religie… Noi nu trăim să servim piața. Contrarul este adevărat”. Pandemia a făcut și mai adevărată exclamația! Fareed Zakaria este de părere că se petrece acum o „pendulare a istoriei”, căci „singură, piața nu poate rezolva inegalitatea ce se lărgește și rampanta insecuritate a jobului, care au survenit ca urmare a neîncetatei schimbări tehnologice și a competiției externe” (p. 61-62). Suntem, oricum, dincoace de exclusivismul pieței, cu imperativul găsirii de mecanisme de complementare.
Prestația specialiștilor și respectarea lor ar trebui să preocupe societățile. Este interesant că și în pandemie, în țările asiatice menționate, oamenii au tratat „cu deferență autoritatea, în special autoritatea științifică” (p.76). Este nevoie să respectăm știința și să ascultăm experții, dar experții trebuie, la rândul lor, să dea seama de ceea ce fac sau nu fac.
În pandemie oamenii și-au dat seama că „telemunca”, în general „teleactivitatea”, sunt posibile. „Economia digitală” a devenit parte a „economiei reale”. Cam toate activitățile în format „echipă (team)” se schimbă (p. 104), căci este de acum posibilă colaborare fără proximitate fizică. Medicina se schimbă ca urmare a tehnologiilor digitalizate, încât prevenția capătă greutate mai mare (p. 106). Digitalizarea include, cum se știe, riscuri pentru intimitate și viața personală, dar și acestea au, până la urmă, soluții tehnice și juridice.
Coronavirusul-19 nu putea atinge răspândirea rapidă pe glob, și poate nici emergența, fără marile aglomerări urbane, de mult infectate. Nu vom avea o criză a urbanității, chiar dacă locuirea oamenilor tinde să fie în afara orașelor. Dar acestea, „orașele, vor capăta o nouă viață ca sectoare de servicii, de la finanțe, la consultare în chestiuni de sănătate” (p. 129). Doar că ele trebuie să asigure o viață mai sănătoasă oamenilor (p. 131). „Umanizarea orașelor” va fi deviza rezonabilă.
Inegalitățile din societate au bătut în retragere în era postbelică. După neoliberalism, pandemia inversează, însă, la rândul ei, tendința. Și ea sporește inegalitățile. „Diferențele între țări sărace și țări bogate se vor accentua probabil pe măsură ce lumea se împarte în două: locuri cu sisteme de sănătate bune și locuri fără astfel de sisteme” (p. 154). Oricum, va trebui găsită soluție la „accelerata și exacerbata inegalitate prilejuită de pandemie”.
În pandemie cam toate țările s-au repliat de la început în măsuri pe cont propriu. Cu toate acestea, globalizarea nu este la sfârșit. Pe de o parte, epidemiile – „gripa rusă” (1889-90), „gripa spaniolă” (1918-19), „gripa asiatică” (1957-58), „gripa Hong Kong” (1968-69), „MERS” (2012), acum coronavirus-19 – nu au rămas între granițe naționale. Ele au căpătat și pot căpăta nume ale locului în care s-au detectat primii îmbolnăviți, dar acest fapt nu spune nimic despre originea lor (p.168). Pe de altă parte, în economie acționează principiul – „avantajului comparativ”, care face să se caute valorificarea mereu mai bună a capitalului. Nici economiile puternice nu se pot reface acum fără globalizare. Concret, și firmele americane de prim plan au nevoie de piața chineză. „Problema mai largă este aceea că această țară, China, s-a specializat în manufacturarea de produse tehnice, precum computerele, în vreme ce Statele Unite nu au făcut-o” (p. 179). Faptul creează tensiuni.
De altfel, scena mondială va fi dominată în secolul al XXI-lea de relația SUA-China – o relație fără precedent. Pe de o parte, „politica SUA față de China nu a fost niciodată una de angajament pur; a fost totdeauna o combinație de angajament și descurajare” (p. 197). Pe de altă parte, China are deja „un record de neagresiune printre marile puteri ale lumii” (p.198), ce constă în aceea că nu a făcut de multă vreme vreo incursiune în afara propriului teritoriu (p.205). În orice caz, „tensiuni în relația SUA-China sunt inevitabile”. Numai că marea țară de la Răsărit este mai integrată în sistemul international decât era, de pildă, Uniunea Sovietică de odinioară. Spre exemplu, comerțul SUA-Uniunea Sovietică atingea două miliarde de dolari pe an. Acum, comerțul SUA-China atinge două miliarde de dolari pe zi. O cifră care spune totul!
Sistemul relațiilor internaționale va trebui revăzut. Din 1998 încoace, China este constant printre țările cele mai atractive pentru „investiții directe”. Fareed Zakaria afirmă categoric că, în pofida clișeelor, China de azi câștigă nu încălcând regulile comerțului internațional, ci prin mărimea populației și a pieței, și că, în zilele noastre „nu expansionismul chinez este problema, ci abdicarea Americii” (p.225). El este de părere că, în mijlocul pandemiei, SUA sunt prea concentrate pe rivalitate, în loc să dea soluții, de care sunt cu siguranță capabile, la chestiuni complicate. A devenit clar că doar un „sistem multilateral, dar unul funcțional” oferă șanse de a rezolva neajunsuri globale. Un „idealism al liberalității” a devenit actual.
Fareed Zakaria pune în lucru cunoscuta sa erudiție în materie de situații internaționale și pregătirea excelentă a echipei cu care lucrează pentru a profila cele „zece lecții” pentru lumea post-pandemică, pe care le-am rezumat. În opinia mea, pandemia oferă și alte „lecții”, de anvergură comparabilă, pentru lumea ce vine. Le-am rezumat în articolul „Schimbări ce se prefigurează” și în volumul A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020. Evoc strâns zece dintre acestea.
Deja în zilele noastre se impune nevoia unei schimbări de strategie. Cu alte cuvinte, strategia cursei în urma virusului, fără a putea curma răspândirea lui, va trebui înlocuită cu strategia întăririi tratamentelor spitalicești și ambulatorii. O nouă concepție economică asupra înfruntării unei distrugeri de resurse este necesară. Nu lipsesc experiențe ale refacerii țărilor și lumii după distrugeri, dar contextul este unul cu totul nou: nu au fost distrugeri datorate unei pandemii de asemenea amploare.
Nu se poate realiza astăzi ceva durabil fără „incluziune democratică” în interiorul țării și fără „cooperarea internațională” în exterior. Reluarea schemei primitive „amic-inamic”, din anii treizeci, cum se face în România actuală, este cea mai păguboasă politică. „Dezvoltarea locală” – în localități, regiuni, țări – revine în poziția cheie în viața oamenilor. Măsura în care nevoile de bază ale comunităților de diferite dimensiuni se pot satisface din mobilizarea de resurse proprii devine esențială.
„Statul național” nu poate rezolva crize economice sau crize ecologice globale – nu stă în capacitatea lui. Dar nu poate fi democrație, nici asistență socială, nici dezvoltare fără stat național funcțional. Nu poate fi nici apărare în fața amenințărilor naturii fără administrație națională competentă, în stare să fructifice experiențe internaționale.
„Des-densificarea” locurilor de viață și activitate devine obligatorie. O mișcare oarecum inversă celei de lichidare a „muncii la domiciliu”, începută la sfârșitul secolului al XIX-lea, va prinde viteză în mod benefic. Nu poți atinge însă „des-densificarea” fără a regândi sistematizarea și arhitectonica. Este din nou evident că totul trebuie regândit în educație – de la dimensiunile claselor și grupelor, trecând prin predare și seminarizare, la evaluarea învățării. O nouă pedagogie și o altă metodică trebuie elaborate.
Soluțiile doar „tehnice” – de natura asigurării asistenței medicale și aranjamentelor spațiale – nu vor fi de ajuns. O schimbare a modului de viață în direcția moderației va fi indispensabilă, dacă este ca oamenii – individual, comunități de viață, națiuni, umanitate – să-și păstreze libertățile și să le poată exercita rațional.
Mulți pretind că sunt titrați, „competenți”, dar necunoașterea, neputința și dezorientarea sunt mai mari ca niciodată. Trebuie făcute din nou, fără rețineri, distincții nete ale valorii pregătirii. Trebuie revizuite complet criteriile mobilităților pe verticală din societate. Distincția între „meritocrație”, „mediocrație”, „ochlocrație” și „prostocrație”, care nici nu mai are nevoie de lămuriri factuale și terminologice, trebuie făcută oriunde și la orice nivel. Evident că această distincție nu se suprapune cu distincția dintre „democrație”, „plutocrație”, „aristocrație”, „dictatură”, și nici cu distincții în vogă – precum cea a lui Karl Popper, dintre „societatea închisă” și „societatea deschisă”, sau cu cea a lui George Soros, dintre „democrație” și „autoritarism”. Distincțiile amintite interferează, dar nu se suprapun.
Vor fi de deschis noi câmpuri de investigație științifică. Odată cu pandemia, se infirmă din nou superficialitatea și „științele” aservite ideologiilor vehiculate de lideri și partide. Este și acum slabă capacitatea de a sesiza riscurile și de a anticipa pericolele. Iar științele, înainte de toate, dar și filosofia și teologia, au de tras învățăminte. (Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)
PS: Deoarece mi se pune frecvent întrebarea privind trecerea la prostocrație, precizez că distincția „meritocrație, mediocrație, ochlocrație și prostocrație” nu înlocuiește alte distincții. Ea se referă, cum am spus de multe ori, la criteriile de selecție a decidenților în cadrul dat. Există, de exemplu, plutocrații sau aristocrații meritocratice și, de asemenea, democrații mediocratice sau de-a dreptul prostocratice. Cum este, de pildă, și România actuală. Aici s-a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriștii americani au numit „președinție africană”) și prostocratic – un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Încălcarea Constituției, recrutarea de sus în jos a inșilor mai slabi, nepregătirea și lipsa de civism a decidenților, statul polițienesc, înlăturarea competiției, deciziile aducătoare de pagube îi dau conținutul. România are Constituție de stat de drept democratic, dar statul a fost avariat. Din capul locului legitimarea a fost făcută praf – cu un „președinte” ales de o treime din electorat și „guvernul meu” susținut de sub o cincime a acestuia – iar prostocrația a virusat, la rândul ei, instituțiile țării.
Andrei Marga
După Fulga, potop sau reformă?
