Dintre toți cei desemnați, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în funcția de „ministru de externe al UE” (Înalt reprezentant / Vicepreședinte), Josep Borrell este, cu certitudine, cel mai calificat. Calificat prin competență, experiență, viziune și caracter

La origine tehnocrat – este inginer specializat în tehnica aeronautică și calculatoare, cu un masterat la Stanford University și la Institutul Français du Pétrole, și un doctorat în economie – și-a început carierea în serviciul public ca membru al guvernului regional din Madrid (adică în administrația locală), pentru a fi apoi, în mai multe rânduri, după ce a îndeplinit funcția delicată de Secretar al Trezoreriei Spaniei, șef al unui mega-minister al Infrastructurii, Transportului și Mediului, și a-și încheia cariera în executivul spaniol ca ministru de externe, pentru afaceri europene și ajutor internațional. Între timp a fost un membru marcant al Convenției pentru viitorul Europei (acolo ne-am cunoscut și ne-am împrietenit, lucrând împreună la redactarea Tratatului constituțional al UE), Președinte al Parlamentului European și președinte al Institutului European de la Florența (de unde a fost obligat să demisioneze sub presiunea ocultei conservatoare care i-a înscenat un scandal legat de calitatea de membru, altminteri absolut legală, în consiliul de supraveghere al unei firme private).

Cunoscând preferința statelor membre pentru a încredința mandatul politicii externe, de securitate și apărare unor persoane fără anvergură și, pe cât se poate, obediente, numirea lui Borrell, la vârsta de 72 de ani, m-a surprins, evident, în mod plăcut. În lumea cenușie de azi a Bruxellesului, el este o pată de culoare vie, și printre piticii instituțiilor europene care își exprimă cu emfază gândirea de lemn în limbaj confecționat din același material, el este un gigant.

Un asemenea om nu se putea duce la Moscova, în plină criză Navalnîi, fără a se fi pus de acord cu conducerea Comisiei europene, dacă nu și cu unele capitale europene, și fără a avea spatele acoperit. Borrell nu este nici naiv și nici nu are psihic de sinucigaș. Unii zic că deplasarea a fost anticipată de o discuție telefonică între Angela Merkel și Vladimir Putin, în cursul căreia s-a convenit cadrul partidei, tipul echipamentului competitorilor și categoriile de lovituri permise și interzise.

LA CATEGORIA GREA A DIPLOMAȚIEI NU EXISTĂ MECIURI IMPROVIZATE

Astfel de călătorii nu se fac fără o agendă convenită în avans. Nu te duci la hotel și aștepți să vezi cine te primește. Iar când interlocutorul tău legitim este Serghei Lavrov, nu te poți aștepta decât la un exercițiu de mare virtuozitate.

L-am cunoscut pe domnul Lavrov în calitate de ambasador al Rusiei la ONU și de ministru, având ocazia unor dialoguri de mare profunzime și subtilitate. La ora actuală, acesta are, și nu fără temei, reputația unuia dintre cei mai valoroși miniștri de externe din lume, produs al uneia dintre cele mai impresionante școli diplomatice din istorie – cea rusească. Solid cunoscător al dreptului internațional, posesor al unei logici de fier, îndelung exersate în probabil mii de ore de negociere, capabil să îmbine farmecul cu duritatea și să treacă de la umorul cel mai seducător la critica cea mai necruțătoare, Serghei Lavrov este un partener de dialog la care nu poți merge nepregătit și fără emoții. Cunoscând aceasta, Josef Borrell știa la ce să se aștepte și cu siguranță s-a antrenat îndelung în așteptarea duelului. Numai cine nu îl cunoaște poate crede altfel.

Conferința de presă comună de după întâlnirea celor doi este uzuală și cu certitudine făcea parte din program. Aceasta este evitată doar atunci când una dintre părți sau amândouă apreciază că tensiunile și divergențele sunt prea mari, iar scoaterea lor în public este de natură a face mai mult rău decât bine. Atunci fie totul se rezumă la declarații de presă, fie se organizează conferințe de presă separate, în care fiecare își expune punctele de vedere fără a se ambarasa reciproc.

De regulă, oaspetele se dă în vânt pentru ca întâlnirea cu presa să aibă loc cu participarea gazdei. Acesta este semnul seriozității și durabilității raporturilor bilaterale. De cele mai multe ori, temele conferinței de presă se convin în avans, iar întrebările „spontane” ale „jurnaliștilor frumoși și liberi” sunt cu grijă pregătite și știute dinainte. Acesta este, de fapt, un spectacol, iar nu un concurs.

Când știi toate acestea, așa cum o știe foarte bine Traian Băsescu-Petrov, nu îl poți acuza pe Borrell că s-a dus la conferința de presă cu Lavrov nepregătit și fără a fi anticipat temele sensibile, decât dacă, convins că acuzatul nu își poate arăta atuurile, fie te lași dus de instinctele rele ale mardeiașilor de maidan, care se distrează dând cu piciorul în câinii adormiți, fie ai misiune de la vreun stăpân dispus să îți dea bacșiș (eventual pe terenul alunecos al „statului de drept” românesc) pentru asemenea servicii ignobile.

Manualele de diplomație mai precizează că întâlniri la un nivel atât de înalt, cu teme dificile de pus în discuție, nu pornesc niciodată de la foaia de hârtie albă sau de la lista brută a acuzelor reciproce. De la ele se așteaptă mult și, de aceea, în final trebuie să se livreze ceva, măcar de ochii lumii. Nici această întâlnire nu putea face excepție de la regulă.

Și putem fi siguri că nu a făcut dacă ne uităm la adunătura de politruci macroniști care, în Parlamentul european, sub bagheta lui Dacian Cioloș, cântă aria calomniei, cerând demisia șefului diplomației UE. Problema este, din câte se vede, că pregătirea s-a realizat fără aprobarea patronului acestora.

DRUMUL LUI BORRELL LA CANOSSA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Așa stând lucrurile ne putem imagina că Josep Borrell s-a dus la întâlnirea cu Serghei Lavrov de la Moscova, precum altădată împăratul Sfântului Imperiu Roman, Henric al IV-lea, a mers la Canossa, ca să îl vadă pe Papa Grigore al VII-lea. Atunci, în 1077, Împăratul a dorit să obțină, prin penitență, ridicarea excomunicării pronunțate de Papă.

Ce au urmărit acum UE, Ursula van der Leyen, Angela Merkel, Josep Borrell & Co. de la „Suveranul pontif” al celei de a treia Rome? Evident, asta nu s-a spus și nu se putea spune public, dar trebuie să fi fost ceva cu adevărat foarte important. Atât de important încât să merite umilirea formală, mai mult ca sigur comunicată în avans, constând în expulzarea a trei diplomați din țări membre ale UE (suedez, german și polonez) care participaseră la manifestațiile de susținere ale dizidentului Alexei Navalnîi; expulzare anunțată exact în timp ce conferința de presă a demnitarului UE și a celui rus era în desfășurare.

Pentru cine știe să descifreze asemenea mesaje, este limpede că partea rusă a răspuns misterioaselor solicitări cu care venise „ministrul de externe al UE”, în sensul în care acceptul său este dat sub condiția ca de acum încolo normele dreptului internațional, și în mod special Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state, să fie riguros respectate. Dacă UE dorește cooperarea Rusiei în chestiunile sensibile prezentate de trimisul său, ea trebuie să înțeleagă că susținerea în orice mod a opoziției ruse și implicarea UE sau a statelor sale membre în luptele politice interne din această țară, de partea unei tabere sau a alteia, nu vor mai fi tolerate și este obligatoriu să înceteze.

Pentru consumul public, Josep Borrell a respins acuzațiile și a cerut anularea deciziei. El este acum criticat de talibanii europeni că a făcut-o doar din vârful buzelor. Ceea ce este adevărat, dar explicația protestului său lipsit de vlagă este tocmai aceea că protestul era, de fapt, un substitut al acceptării.

Iar această acceptare, desigur impusă de nevoi interne stringente ale UE, nu este altceva decât promisiunea de a se reveni la regula potrivit căreia puterea dreptului trebuie să treacă înaintea dreptului puterii, precum și la respectarea principiului egalității suverane. Căci oricât de simpatic ne-ar fi Alexei Navalnîi și opoziția rusă, a demonstra alături de aceștia și în sprijinul lor (ca să nu mai vorbim de alte mijloace de susținere identificare, cu siguranță, de serviciile specializate) împotriva guvernului pe lângă care ești acreditat și care ți-a recunoscut drepturi și imunități diplomatice, moralmente poate fi just, dar juridicește este o încălcare a Convenției de la Viena și îl îndreptățește pe guvernul respectiv să te declare persona non grata în doi timpi și trei mișcări. (Mărturisesc că și eu am fost prezent la anumite demonstrații antiguvernamentale sau antiprezidențiale din anumite țări, dar am făcut-o nu ca diplomat în post, ci ca șef sau membru al unor misiuni de stabilire a situației de fapt, cu notificarea prealabilă a autorităților și fără să iau poziție de o parte sau de alta; opinia mea și a echipei mele, în apărarea valorilor pe care le promovam, iar nu a unei forțe politice locale, o exprimam doar în negocierile oficiale sau în comunicate neutre. Oricum, era dreptul guvernelor implicate să accepte activitatea noastră în spațiul lor de jurisdicție sau nu.)

QUI PRO QUO SAU CE A DAT ȘI CE A LUAT JOSEP BORRELL

Întrebarea este ce au cerut și eventual primit la acest preț pipărat, UE, Josep Borrell și cei care l-au trimis la Moscova? Nu putem decât presupune; iar asta se poate realiza nu dând frâu liber imaginației, ci căutând în discursul demnitarului european, la rândul său încriptat, de la mult hulita conferință de presă comună.

În primul rând, să remarcăm că Borrell a vorbit despre cooperarea dintre Rusia și UE pe frontul luptei cu Pandemia Covid 19. În ciuda declarațiilor triumfaliste, pe acest front UE este într-o totală degringoladă. Vaccinurile pe care contează (de fapt, instrumente de inginerie genetică) nu sunt nici suficiente cantitativ nici sigure sub aspectul protecției oferite populației. Apoi, efectele economice ale crizei nu au cum fi tratate doar cu promisiunile liderilor UE, care nu au reușit să spună de unde vor fi luați banii oferiți cu atâta generozitate și cum se va relua creșterea economică pe piața UE, relativ mică, având resurse naturale puține și cu solvabilitate redusă.

Or, UE nu poate supraviețui înfrângerii în războiul cu SARS-Cov-2. Josep Borrell o știe mai bine decât oricine altcineva. O știe și Angela Merkel. O știu și alții; nu mulți, dar cei care trebuie să o știe o știu.

SUA nu are mijloace să ajute. China este departe (deși următoarea vizită anunțată de Borrell este chiar la Beijing). În aceste condiții, spre a-l parafraza pe regele Franței, un alt Henric al IV-lea, sprijinul Moscovei merită umilința unei palme diplomatice. Chiar dacă Președintele Macron, evident nemulțumit de aceasta, fiind probabil lăsat în afara aranjamentului, i-a dat drumul din lesă lui Dacian Cioloș ca să-i muște pe autorii amintitei strategii de salvare.

În al doilea rând, este sugestivă declarația prin care Josep Borrell s-a delimitat de SUA referitor la politica sancțiunilor impuse Cubei. Aici, în realitate, nu este vorba numai de Cuba, a cărei menținere sub regimul sancțiunilor este contraproductivă pentru pacea regională și globală, ci despre formularea unei poziții de principiu cu privire la sistemul sancțiunilor internaționale ori cel puțin despre afirmarea disponibilității de a repune în discuție la nivel principial acest sistem. Căci ceea ce nu este potrivit pentru Cuba, nu are cum fi potrivit pentru alții; pentru identitate de rațiune, identitate de soluție.

În același timp, de la Moscova, șeful diplomației UE trimite un mesaj, probabil cerut sau așteptat de gazdă, la Washington, prin care precizează că oferta Președintelui Biden privind reluarea raporturilor cu aliații europeni în formula de dinaintea administrației Trump, nu este acceptată la Bruxelles ori, cel puțin, nu este înțeleasă ca o obligație de aliniere automată la exigențele americane, atât în ceea ce privește Cuba, dar și în ceea ce privește … Rusia (sau China).

Cu SUA lucrurile sunt clare. America nu are un alt rival real și competitiv în afara Chinei. Pentru a se lupta cu aceasta are nevoie de sprijinul Rusiei, mai mult decât de cel al UE.

Rusia este necesară SUA și pentru a se asigura că în spatele ei nu se formează un bloc euro-asiatic, apt a angaja forțele americane într-o bătălie pe două fronturi. De aceea, o antantă ruso-americană care să prindă în clește Europa germană și să sufle în ceafa Chinei, devine foarte posibilă.

Iată un motiv cu adevărat extraordinar care justifică fuga lui Josep Borrell la Moscova. O nouă ordine mondială se profilează cu mare viteză. Un om cu viziunea lui Borell înțelege că dacă UE nu fură startul în cursa pentru această ordine, riscă să o termine pe ultimul loc. Momentul marilor acorduri strategice este acum și obținerea acestora este cu mult mai importantă pentru toată lumea decât soarta opoziției ruse și a Crimeii, sau apărarea hotarelor Ucrainei trasate de Stalin și Hrușciov cu trei sferturi de secol în urmă.

Este cinic? Cine a spus că politica nu este cinică?