Cununie civilă cu bonus: procurorul de serviciu la „distracții”

Publicația Lumea Justiției relatează o scenă de antologie, de parcă ar fi scenariu prost de film românesc: la cununia civilă a unui avocat, printre invitați apare și un procuror, prieten de familie cu socrii avocatului. Nimic spectaculos până aici, doar că cei doi – avocatul și procurorul – nu se cunoșteau între ei.

Se cunosc, dau mâna, zâmbete, politicos, atmosferă festivă. Și, cum nașul spiritual al combinațiilor dubioase nu putea lipsi, procurorul deschide discuția nu cu un „multă fericire”, ci cu o invitație de colecție: hai, mă, pe la mine în oraș, să vezi ce vinuri și ce fetițe avem, ce chefuri tragem!

Cam așa se inaugurează o relație „instituțională” în anumite cercuri: nu cu codul de procedură penală, ci cu „catalogul” de petreceri.

„Să vezi ce vinuri și ce fetițe avem”: oferta specială a Parchetului vesel

Potrivit relatării din Lumea Justiției, procurorul nu se jenează deloc. Nu șoapte, nu discreție, nu „hai să vorbim după”. Omul livrează pachetul promoțional direct, ca la reclamă de supermarket:

– „Să vezi ce vinuri și ce fetițe avem – ce chefuri o să tragem!”

Nu „hai să facem schimb de contacte profesionale”, nu „poate colaborăm în dosare”, nu „ne vedem la o conferință juridică”. Nu. Vinuri și fetițe, domnule! Combo-ul clasic al unora care au înțeles „justiția” ca prelungirea cabinei de la club.

Și, ca să fie circul complet, replicile nu sunt deloc susurate conspirativ. Nu. Procurorul livrează invitația de parcă ar anunța meniul zilei.

Nuntași șocați, mireasa paralizată, procurorul în transă

Evident, dacă tot e să te faci de râs, măcar s-o faci cu audiență maximă. Procurorul vorbește tare, cu încrederea omului care e obișnuit să nu i se întâmple niciodată nimic, indiferent ce spune sau ce face.

Așa că aud conversația:

• nuntașii,
• mireasa,
• probabil și primarul,
• dacă era și vreun copil prin zonă, sigur a întrebat pe mama ce-s alea „fetițe” la ofertă cu vin.

Mireasa, șocată, scapă florile din mână. Cum să reacționezi, ca femeie, când la propria cununie auzi cum prietenul de familie al socrilor – procuror, nu vreun neica-nimeni – îți invită proaspătul soț să vină la degustare de vinuri și femei?

În loc de „Casă de piatră!”, moment solemn, urmează „Hai la chef, frate, că avem marfă bună!”

Prieten de familie sau agent de turism pentru destrăbălare?

Scena relatată de Lumea Justiției nu e doar anecdotică, e radiografia unei mentalități:
Procurorul nu se percepe ca reprezentant al legii, ci ca băiat de gașcă, cu acces la „resurse”: vinuri, fetițe, chefuri. Și nu se gândește două secunde că vorbește la o cununie civilă, în fața miresei, în fața familiei.

Ce fel de „prieten de familie” e ăsta, care la prima întâlnire cu ginerele nu îl întreabă ce planuri are de viață, ci îl ia la ofertă: „las-o pe nevastă-ta, vino să-ți arăt eu ce distracții avem la mine în oraș”?

Dacă așa se vorbește la un eveniment oficial, în public, ne putem imagina liniștiți ce se discută la mese private, la grătare, la „petreceri între prieteni”, unde nu scapă nimeni florile, dar poate mai scapă câte un dosar…

Concluzie: justiția între buchetul miresei și „fetițele” procurorului

Pățania ajunsă la urechile redacției Lumea Justiției spune mai mult decât o mie de comunicate sterile despre „integritatea magistraților”. În timp ce lumea încă mai speră la decență și profesionalism, realitatea te pocnește în față: unii reprezentanți ai sistemului se recomadă prin sticlele de vin și „fetițele” de pe inventar.

Mireasa a scăpat florile din mână.
Noi, ceilalți, am scăpat ultimele iluzii.

Și, în această poveste, cea mai mare tragedie e că replica procurorului nici măcar nu pare ceva ieșit din comun în lumea lui. (Irinel I.).

Adio, NuScale, bun venit, Nescai de bani publici

Proiectul reactoarelor modulare NuScale de la Doicești a murit oficial. Neoficial, era mort de mult, doar că mai consuma bani și oxigen prin birourile Nuclearelectrica și ale celor care au semnat cu ochii închiși. Așa cum a relatat în repetate rânduri „Cotidianul Național”, într-un articol semnat de jurnalista Claudia Marcu, mini-reactoarele americane erau, de fapt, un fel de copil-minune care nu s-a născut niciodată, dar a înghițit o zestre de peste 250 de milioane de dolari de la compania de stat.

Reactoarele NuScale nici măcar nu erau terminate în curtea companiei americane, dar România s-a grăbit să bage bani într-un proiect privat, devenind cobai energetic pe banii propriei populații. Costurile? Nesustenabile. Logica? Inexistentă. Entuziasmul? Maxim, cât timp nu plăteau „entuziștii”, ci contribuabilul.

Doicești: de la „viitor hub nuclear” la groapa de bani

Doicești a fost vândut românilor ca viitor Silicon Valley al energiei nucleare. În realitate, a ajuns cimitirul unui experiment financiar. Nuclearelectrica a alimentat cu bani un proiect privat american, fără să obțină nimic concret pentru statul român. Zero kilowați, zero reactoare, dar sute de milioane de dolari plecați cu zâmbetul pe buzele celor care au „dezvoltat” proiectul.

Ca să fie circul complet, Corpul de Control al prim-ministrului a descoperit, în sfârșit, ceea ce orice om sănătos la cap putea vedea de la început: ițele încâlcite ale afacerii de la Doicești și „mica” problemă geologică – gazele descoperite sub viitorul amplasament al unor reactoare nucleare. Un detaliu minor, nu-i așa? Să pui reactoare peste gaz, ce poate să meargă prost?

Ministrul Energiei la Luxemburg: mut, surd și orb la SMR-uri

La reuniunea Alianței Nucleare de la Luxemburg, noul ministru al Energiei, Dumitru Chisăliță, a făcut un număr de magie: a făcut proiectul SMR NuScale să dispară din discurs. Nici măcar un cuvânt despre Doicești, nici o silabă despre milioanele aruncate. Ca și cum totul ar fi fost doar un vis urât colectiv.

Singurul lucru pomenit: retehnologizarea reactorului 1 de la Cernavodă. Despre Doicești, liniște totală. Când e vorba de o gaură de peste 250 de milioane de dolari, se pare că e mai comod să apeși pe „mute”.

Adunarea Generală a Acționarilor: operațiunea „Spălăm cadavrul, nu urmele”

În ultima ședință a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor (AGEA) de la Nuclearelectrica, Ministerul Energiei – acționarul principal – nu a ieșit să recunoască dezastrul, ci a inventat formula elegantă: „actualizarea strategiei de implementare a proiectului SMR”.

Tradus din birocrațească în română: proiectul NuScale moare, noi ne prefacem că-l „reevaluăm”.

Hotărârea AGEA Nuclearelectrica vine cu fraze bine lustruite:
acționarul cere „evaluarea comparativă a tehnologiilor disponibile”, „analiză obiectivă, fundamentată tehnic și economic”, luarea în calcul a „riscurilor specifice unui proiect de tip FOAK” și a „maturității tehnologiilor analizate”.

Toate aceste cuvinte frumoase nu șterg însă întrebarea simplă și brutală: cine răspunde pentru faptul că România a băgat bani într-o tehnologie nematură, într-un proiect FOAK (adică primul de acest fel) pe banii unei companii de stat, fără niciun beneficiu concret?

250 de milioane de dolari mai târziu: cine a semnat, cine plătește, cine tace

Cei peste 250 de milioane de dolari cheltuiți din bugetul Nuclearelectrica – din care 232 de milioane împrumuturi – nu sunt o eroare de rotunjire, ci o gaură serioasă. Bani care trebuiau să producă energie, au produs doar hârtii, deplasări și prezentări frumos colorate.

Proiectul la care americanii au renunțat când au văzut că se umflă costurile a fost resuscitat eroic de România, ca un doctor nebun care insistă să readucă la viață un pacient declarat mort de restul lumii medicale. Fără eficiență economică, fără eficiență financiară, dar cu un apetit uriaș pentru împrumuturi.

Cine răspunde pentru asta?
– politicienii care au împins proiectul?
– „specialiștii” care au semnat analizele?
– managerii Nuclearelectrica care au validat investițiile?

Toți sunt, brusc, foarte discreți.

Anchetă „criminalistică economică”: lupul, numit paznic la stână

Nuclearelectrica anunță, grav, că se va desfășura „o anchetă criminalistică economică” în companie. Sună impresionant, aproape hollywoodian. Dar oamenii așteaptă altceva decât decor: vor capete responsabile, nu rapoarte frumos capsate.

Instituțiile statului ar trebui să fie deja la ușă, nu să se uite pe geam. Dar, după modelul clasic românesc, mai întâi se anunță „analize interne”, „verificări” și „audituri”, iar timpul are grijă să șteargă indignarea publică.

Între timp, dobânzile la împrumuturile făcute pentru acest experiment continuă să curgă liniștit.

SMR: de la salvatorul sistemului energetic la fantoma din dulap

Proiectul SMR a fost vândut opiniei publice ca soluția viitorului: reactoare modulare, tehnologie avansată, independență energetică, parteneriat strategic cu SUA. Pe hârtie, viitorul suna bine.

În realitate, România s-a trezit partener minor într-un proiect în care compania americană nu reușise să finalizeze nici măcar un reactor, iar costurile o luaseră razna. Când americanii au văzut factura, au renunțat. România, în schimb, a hotărât să bage bani în continuare.

Azi, când noul ministru al Energiei nu mai suflă nici un cuvânt despre SMR la reuniunile internaționale, rămâne doar factura. Și întrebarea: de ce a fost nevoie ca „Cotidianul Național”, prin dezvăluirile jurnalistei Claudia Marcu, și apoi Corpul de Control al premierului să tragă de manivela realității, înainte ca cineva din sistem să recunoască evidența?

Concluzie: Doicești, simbolul perfect pentru „România experimentală”

Cazul Doicești-NuScale este lecția pe care nimeni nu vrea s-o învețe:
– un proiect imatur tehnologic;
– împins politic sub sloganul „viitorului energetic”;
– finanțat generos din banii unei companii de stat;
– abandonat discret când devine evident că e o gaură neagră.

Între timp, România rămâne cu același sistem energetic plin de probleme, dar cu încă o notă de plată pe masă.

Iar întrebarea „Cine răspunde pentru găurile de la Nuclearelectrica?” rămâne, deocamdată, fără răspuns. În timp ce ziarele – precum „Cotidianul Național”, prin anchetele Claudiei Marcu – arată cu degetul spre vinovați, oficialii se ascund după „reevaluări strategice” și „analize comparative”.

Pamfletul acesta nu poate recupera sute de milioane de dolari, dar poate să numească lucrurile pe nume: la Doicești nu se îngroapă doar reactoare care nu au existat niciodată, ci și ultima brumă de credibilitate a celor care se joacă de-a strategia energetică pe banii tuturor.