De foarte multă vreme se discută, în afara oricărei logici, despre faptul că judecătorii Curţii Constituţionale ar trebui să fie judecători, propuşi dintre judecătorii de carieră, pentru că numai astfel se va ajunge la o adevărată justiţie constituţională.
Teza, indiferent cine o susţine şi pe care poziţie socială se găseşte sau s-a găsit, este cel puţin eronată, dacă nu chiar o mare prostie.
În statele lumii există trei mari sisteme de jurisdiciţii constituţionale, şi anume: sistemul justiţiei constituţionale realizat de instanţe cu specializare constituţională (Germania, Austria), sistemul instanţelor ordinare care soluţionează şi sesizări de neconstituţionalitate (S.U.A.) alături de alte cauze şi sistemul, foarte răspândit de altfel, care a apărut în anii 1920 şi a fost fundamentat de Hans Kelsen, al structurilor statale politico-jurisdicţiilor constituţionale (România, Franţa, Italia, Spania, Belgia etc. etc.).
Constituantul din 1991 a avut de ales între aceste trei mari sisteme şi l-a ales pe ultimul.
Sistemul american a fost reglementat constituţional şi în ţara noastră după anul 1923 sub influenţa americană, dar a apărut în anul 1912, ca urmare a vestitei Speţe a tranvaelor din Bucureşti. Interesant este faptul că în ţara noastră un asemenea sistem nu a relevat nicio speţă semnificativă care să aibă ca efect crearea unei jurisprudenţe în domeniu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre S.U.A., singura excepţie fiind Speţa Marbury versus Madison din 1803 care a şi dat naştere unui control de constituţionalitate în America. De altfel, este şi greu de recunoscut un asemenea sistem, atât timp cât în S.U.A. el nu este nici în prezent reglementat constituţional, ci a fost arogat de Curtea Supremă pur şi simplu, în anul 1803. De menţionat este faptul că, judecătorii Curţii Supreme sunt numiţi pe viaţă de Preşedintele american şi nu de vreun organism independent. De altfel o asemenea modalitate de numire a creat şi crează mari probleme în ceea ce priveşte aservirea politică a unor decizii ale Curţii Supreme.

Cel de-al doilea sistem este cel al justiţiei care prin instanţe specializate soluţionează sesizări de neconstituţionalitate. Un asemenea sistem presupune crearea de instanţe specializate constituţionale, cu judecători specializaţi în domeniul constituţional şi nu a unor jurişti din alte domenii decât cel constituţional. Desemnarea judecătorilor se face tot pe criterii politice, chiar dacă ei sunt propuşi de puterea judecătorească. Oricum, specializarea lor trebuie să fie constituţională în mare parte.

Cel de-al treilea sistem este cel kelsenian răspândit în Europa şi care presupune desemnarea membrilor jurisdicţiilor constituţionale de factori politici (şeful statului, camerele de depuaţi sau de preşedinţii acestora sau de senate ori de preşedinţii acestora).
În România a fost adoptat acest sistem kelsenian, iar pentru raţiunile mai sus citate se pare că este cel mai adecvat. Problema este aceea a numirii judecătorilor. În primul rând, trebuie spus că dacă problema este aceea a denumirii de judecători aceasta este una aleatorie, ea poate fi oricând schimbată, pentru că nu în toate statele membrii acestor jurisdicţii se numesc judecători. În al doilea rând, membrii acestor jurisdicţii nu pot fi aserviţi cuiva, pentru că au singur mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit cu un alt mandat sau întrerupt pe baza unor motive politice. În al treilea rând, este obligatoriu ca aceştia să fie jurişti cu înaltă competenţă profesională, condiţie care nu este îndeplinită de toţi membrii Curţii Constituţionale. Cauza care a generat discuţia actuală este faptul că cei care o fac nu ştiu nimic în domeniu, dovada fiind reglementarea defectuasă a condiţiilor de îndeplinit pentru a fi desemnat judecător la Curtea Constituţională, iar defectuozitatea se fundamentează pe caracterul deficient al reglementării constituţionale. Astfel, conform actualei reglementări constituţionale, poate fi judecător al Curţii Constituţionale orice jurist care are o vechime de peste 18 ani şi o înaltă competenţă profesională. Constituţia nu reglementează ceea ce se înţelege prin înaltă competenţă profesională, dar o asemenea definire se poate face ţinându-se cont de înţelesul noţiunii în cauză. Adică, nu poate exista o înaltă competenţă profesională dacă persoana în cauză nu o dovedeşte cu ceva, iar acel ceva nu este vechimea, pentru că aceasta reprezintă o condiţie separată. În alte cuvinte înalta competenţă profesională trebuie să rezulte din calităţii de cadru didactic universitar, din titluri acordate care desigur sunt dovezi pertinente. În niciun caz o asemenea condiţie nu poate rezulta din faptul că cineva este cunoscut ca foarte bun într-o anumită profesie sau că are o vechime ca jurist foarte mare. Într-o asemenea situaţie, de ambiguitate, desemnarea judecătorilor a fost făcută pe baza unor interpretări politice, adică ignorându-se această condiţie au fost numiţi judecători la Curtea Constituţională jurişti care nu o îndeplineau.
Trebuie semnalat că această condiţie, precum şi aceea a vechimii, nu sunt îndeplinite în prezent. Consecinţa este calitatea slabă, chiar periculoasă, a conţinutului deciziilor Curţii Constituţionale, care uneori sunt lipsite de logică.
Ca urmare, este necesar ca această condiţie a înaltei competenţe profesionale să fie circumstanţiată la specializarea constituţională cel puţin în parte, mai ales pentru că din anul 2000 până în prezent niciunul dintre membrii acestei Curţi nu a mai avut o asemenea specializare, iar acest fapt a avut efecte negative asupra întregului sistem de drept şi statal. Desigur că, nu este obligatoriu ca toţi să fie constituţionalişti, dar în niciun caz nu trebuie ca toţi să fie de altă specializare, cum este din anul 2000. O asemenea idee se bazează pe faptul că la instanţele civile sunt numiţi cei care au specializare civilă, la cele penale cei care au una penală, iar la cele constituţionale tot aceeaşi şi nicidecum constituţionalişti. Este într-adevăr un non sens, pe care politicienii nu îl înţeleg, pentru că aceştia nu se pricept şi apoi au intersele politice care ar trebui să fie satisfăcute. Exmeplul cel mai tipic este cel care poate fi foarte uşor cunoscut, adică cel din prezent, când au fost desemnaţi judecători la Curtea Constituţională persoane care nu nicio legătură cu specializarea constituţională, criteriile fiind doar acelea politice. Care vor fi efectele ? Cu siguranţă aceleaşi ca şi în trecut, după anul 2000, dezastroase !
Cât priveşte numirea membrilor Curţii Constituţionale, în toate statele cu jurisdicţii politico-jurisdicţionale, desemnarea lor se face de vîrfurile celor trei puteri în stat. În Franţa, desemnarea se face de şeful statului, de preşedintele Adunării Naţionale şi de preşedintele Senatului şi nu de autorităţile pe care le conduc. În România, desemnarea este mult mai democratică. Este indiferent din care catogrii de persoane sunt selectaţi viitorii membri ai Curţii, problema este aceea ca o parte semnificativă dintre ei să aibă specializare constituţională. În plus, în toată lumea membrii jurisdicţiilor constituţionale sunt jurişti, Franţa nefiind un exemplu, pentru că este singura, iar cei care nu sunt jurişti sunt foştii preşedinţi ai acestei ţări, care nu au participat la şedinţe, cu o singură excepţie. Oricum, cei care decid sunt tot juriştii, pentru că sunt mai mulţi, iar aceştia au specializări constituţionale.
Ca urmare, atenţie foarte mare în viitor, dacă nu se doreşte continuarea discuţilor sterile şi pronunţarea unor decizii defectoase, precizeaza profesorul in drept, Gheorghe Iancu de la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti. (Paul D.).