România, stăpână pe hârtie, chiriașă pe apă

România a reușit din nou performanța istorică de a fi proprietar doar în acte și servitor în practică. Canalul Sulina, arteră strategică de interes național, nu mai este „curtea din spate a României”, ci un soi de scară de bloc unde se împarte fluxul de nave „frățește”:

• 40% nave românești,
• 40% nave ucrainene,
• 20% pentru Republica Moldova, prin Portul Giurgiulești.

Schema a fost scoasă la lumină de Cotidianul Național, într-un articol semnat de jurnalista Claudia Marcu, și confirmată cu seninătate de conducerea Administrației Fluviale a Dunării de Jos (AFDJ) Galați.

Cu alte cuvinte, România și-a trecut Canalul de la „proprietate națională” la „coworking regional”.

„Mecanismul frăției pe Sulina”: România aduce canalul, alții aduc prioritățile

Potrivit AFDJ Galați, din 2022 încoace, navele românești sau cele destinate României au pierdut prioritatea la tranzitul prin Canalul Sulina. A intrat în joc un „mecanism convenit” acum vreo patru ani între România, Ucraina și Republica Moldova, prin care s-a decis, bărbătește, împărțirea priorităților:

• 40% pentru nave cu destinație în porturile din România,
• 40% pentru nave cu destinație în porturile din Ucraina,
• 20% pentru nave care operează pentru Republica Moldova prin Portul Giurgiulești.

Directorul general al AFDJ Galați, Angela Ivan, explică liniștită situația, ca și cum ar vorbi despre orarul autobuzului local, nu despre o arteră strategică a unui stat suveran:

„Începând din 2022, funcționează un mecanism convenit între România, Ucraina și Republica Moldova pentru prioritizarea solicitărilor de tranzit prin Canalul Sulina: 40% pentru navele cu destinație în porturile din România, 40% pentru cele destinate porturilor din Ucraina și 20% pentru Republica Moldova, care operează prin Portul Giurgiulești.
Atunci când una dintre cote nu este acoperită de solicitări, capacitatea disponibilă de pilotaj este utilizată pentru preluarea cererilor suplimentare existente.”

Pe românește: dacă altcineva nu are chef să folosească partea lui din canal, mai prinde și România câte o gură de aer. Dacă nu, stă la coadă la ea acasă.

Și, ca bonus, se pare că același model „generos” funcționează și în Portul Constanța și pe calea ferată, după cum au tot reclamat fermierii români, chiar dacă autoritățile se jură că nu există niciun fel de discriminare.

Cerealele ucrainene, VIP pe infrastructura românească

Guvernanții încearcă să ne convingă că prioritatea tranzitului cerealelor ucrainene prin infrastructura României ar fi doar o „legendă urbană”. Numai că AFDJ Galați, prin aceeași conducere, ne spune altceva: nu e mit, e regulament. Din 2022, prioritatea navelor românești s-a topit elegant până la 40%, ca un cub de gheață într-un pahar de whisky diplomatic.

În timp ce guvernanții ne explică doct la televizor că România doar „ajută”, realitatea din teren arată altceva: România ajută, dar plătește scump, cu propria capacitate, propriii fermieri și propria infrastructură sufocată.

Trafic triplat, interes național înjumătățit

AFDJ Galați spune cu mândrie că traficul de nave către și dinspre porturile ucrainene, prin Bara și Canalul Sulina, s-a triplat. Un soi de „succes logistic” – doar că succesul logistic e al altora, iar aglomerația, a noastră.

„AFDJ încearcă permanent să adapteze numărul de piloți și personalul navigant disponibil la volumul solicitărilor, astfel încât să poată fi operate cât mai multe nave, atât la intrarea pe Canalul Sulina, cât și la ieșirea către Marea Neagră. Numai în luna august au tranzitat Bara Sulina peste 430 de nave, un volum foarte ridicat raportat la capacitatea operațională existentă”, a precizat Angela Ivan.

Ca să înțelegem dimensiunea „binefacerii”, în august 2025 prin Bara Sulina au trecut doar 141 de nave. Acum avem peste 430 într-o singură lună. Canalul Sulina a fost transformat în autostradă de tranzit, dar cu o mică diferență: șoferul român stă pe banda de urgență.

Operațiuni non-stop, stat cu program redus

La final de august, Ucraina negocia cu România și cu Comisia Europeană introducerea unor operațiuni pilot non-stop pe Canalul Sulina. Non-stop, adică 24 din 24 – un vis pentru orice stat care își valorifică infrastructura. Problema? Nu România pare să-și dorească cu adevărat controlul și beneficiile maxime ale propriei rute, ci mai ales partenerii.

Conform publicației ukragroconsult.com, Ucraina lucrează cu România la:

• instruirea și certificarea piloților ucraineni,
• viitoarea lor operare pe Canalul Sulina.

În prezent, pilotajul navelor pe Sulina este asigurat de AFDJ România, iar navigația este limitată la orele de zi. Dar „necesitatea” de a crește capacitatea canalului, pe fondul atacurilor rusești și al perturbării logisticii maritime, a fost argumentul perfect pentru a transforma infrastructura românească într-un culoar de tranzit pentru alții, în timp ce România rămâne să numere pagubele și promisiunile.

Pilotaj strategic: România dă legea, alții testează cât de mult se poate forța

Legislația spune clar: pilotajul navelor maritime la intrarea și ieșirea din porturi și pe căile navigabile interioare este un serviciu esențial de siguranță, sub controlul statului român. Teoretic, pilotul român este omul-cheie care asigură că nava nu eșuează, nu blochează canalul, nu produce dezastru economic.

Practic, statul român pare decis să transforme acest serviciu esențial într-un fel de „open bar” negociabil, unde oricine are destul tupeu sau nevoie urgentă își cere partea.

Precedentul „Rostok”: 15 ani de blocaj, 0 ani de învățătură

Istoria ne-a dat deja un exemplu amar: nava ucraineană Rostok, care a blocat Canalul Sulina timp de 15 ani, provocând pierderi uriașe României. Ar fi fost momentul perfect ca statul român să tragă o linie și să spună: „niciodată din nou”.

În schimb, România pare să fi tras altă concluzie: „hai să creștem riscurile, dar să împărțim și mai generos prioritatea”.

Concluzie: Canalul e românesc, dar agenda e a altora

Canalul Sulina figurează frumos în documente ca infrastructură strategică a României. În realitate, este tot mai mult o linie de transit pentru interese externe, în timp ce România se mulțumește cu:

• 40% prioritate pe propria arteră;
• responsabilitate totală pentru siguranță, pilotaj și eventualele dezastre;
• explicații penibile la televizor despre cum „nu e nicio problemă, totul este sub control”.

Pamfletar vorbind, România nu mai e „stăpâna canalului”, ci administratorul de bloc care se bucură că îi mai salută vecinii la intrare, în timp ce aceștia parchează pe locul ei, zi și noapte.

Sursa faptelor și cifrelor privind împărțirea cotelor și declarațiile oficiale: Cotidianul Național, articol semnat de jurnalista Claudia Marcu, precum și informațiile prezentate de AFDJ Galați și publicația ukragroconsult.com.

Procuror cu funcție, țintă sigură: pensia specială

Singura „bombă” de pe ordinea de zi a ședinței viitoare a Secției pentru procurori a CSM nu e vreun dosar complicat, nu e vreo mare anchetă, ci eterna melodie a sistemului: încă o cerere de pensionare, dezvăluită de publicația Lumea Justiției. Deja nici nu mai miră pe nimeni.

De data aceasta, protagonista este procuroarea Cătălina Ioana Șerboi, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, care nu mai vrea să „lupte cu infracționalitatea”, ci cu orarul de la supermarket și cu ofertele de city-break.

CSM, secția pentru procurori sau biroul de resurse umane pentru pensii?

Pe hârtie, Secția pentru procurori a CSM este garantul independenței magistraților. În practică, însă, ordinea de zi începe tot mai des să arate ca un panou de plecări de pe aeroport: „cerere de eliberare din funcție prin pensionare”, „plecare definitivă în lumea beneficiilor”, „zbor direct către pensia specială”.

Cererea procuroarei Șerboi este doar încă o filă din epopeea sistemului judiciar, unde mulți magistrați par mai interesați să prindă „valul” legislativ potrivit pentru pensie decât să prindă infractori.

Justiția pe genunchi, dar pensiile drepte și sigure

În timp ce dosarele se adună pe birouri, iar cetățeanul de rând așteaptă ani la rând o soluție, o parte a magistraților apasă liniștiți pe acel mare buton roșu numit „pensionare anticipată, înainte să se strice magia”.

Nu știm dacă sistemul se clatină sau doar se scutură de responsabilități, dar știm sigur că una dintre constante este aceasta: magistratura română produce rapid două lucruri – comunicate pompoase și pensionari de lux.

Concluzie amar-comică

Cererea Cătălinei Ioana Șerboi de eliberare din funcție prin pensionare, aflată pe ordinea de zi a Secției pentru procurori, nu este o știre izolată, ci încă un episod din serialul național „Cum să pleci devreme din sistem, cu drepturi maxime și responsabilități minime”.

Justiția rămâne, ca de obicei, „independentă”:
– independentă de viteza de soluționare a dosarelor,
– independentă de nevoile societății,
– dar total dependentă de calendarul pensionărilor.

Dacă mai continuă mult așa, vom ajunge să nu mai întrebăm „cine anchetează?”, ci „cine mai n-a apucat încă să se pensioneze?”. (Irinel I.).

Judecătoare încremenită în proiect: hotărârea care nu mai vine

Publicația Lumea Justiției dezvăluie un caz care ar trebui studiat nu doar la Institutul Național al Magistraturii, ci și la Muzeul Recordurilor de Lentoare Administrativă. Judecătoarea Iuliana Gabriela Telescu, de la Judecătoria Sectorului 1, a ajuns în atenția Inspecției Judiciare nu pentru că ar fi scris prea mult, ci pentru că, spune Inspecția, nu ar fi scris aproape deloc la timp.

Potrivit informațiilor prezentate de Lumea Justiției, Inspecția Judiciară i-a făcut dosar și a trimis-o în judecată disciplinară, acuzând-o de comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor – respectiv
„neredactarea hotărârilor judecătorești, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege”.

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre inspirație literară, ci despre ceva mult mai prozaic: hotărâri care trebuie scrise și nu-s.

189 de hotărâri rătăcite prin tăcere

Inspecția Judiciară susține că judecătoarea Telescu nu ar fi lăsat „pe mâine ce poate face azi”, ci mai degrabă „pe alți ani ce trebuia făcut atunci”. Concret, potrivit acuzațiilor formulate, magistrata ar fi acumulat nu una, nu zece, ci 189 de hotărâri judecătorești neredactate în termenul legal.

Cireașa de pe tortul acestei performanțe negative? Cea mai veche dintre aceste hotărâri ar data din 16 aprilie 2021. Adică o decizie care, în loc să fie motivată într-un termen rezonabil, a ajuns să numere ani, nu luni. Practic, vorbim despre o hotărâre care a trecut de mult de statutul de „întârziată” și se îndreaptă spre categoria „fosilă juridică”.

În prezentarea făcută, Inspecția Judiciară atrage atenția că toate aceste întârzieri privesc termenele prevăzute de art. 426 alin. 5 din Codul de procedură civilă, care stabilește obligația de a redacta hotărârile într-un anumit interval, nu „când om avea timp”.

„Deficiențe în activitate” sau rețeta sigură pentru a sabota dreptul la termen rezonabil

În concluziile sale, Inspecția Judiciară – condusă de judecătoarea Roxana Petcu – nu se sfiește să caracterizeze situația drept una gravă. Potrivit constatărilor citate,
„faptele doamnei judecător constând în neredactarea în termenul legal, prevăzut de art. 426 alin. 5 C. proc. civ., a 189 de hotărâri judecătorești, cea mai veche pronunțată la data de 16.04.2021, reprezintă rezultatul deficiențelor în activitatea sa de natură a produce consecinţe asupra dreptului părţilor de a beneficia de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil”.

Tradus din limbaj tehnic în româna crudă: nu e vorba de niște foi nescrise, ci de oameni reali, cu dosare reale, care așteaptă ani la rând ca statul, prin judecători, să binevoiască să le explice negru pe alb de ce au câștigat sau au pierdut un proces. Până atunci, ei nu își pot exercita efectiv dreptul la apel, recurs sau orice altă cale legală. Practic, justiția lor stă în comă, conectată la aparatul numit „nu am apucat să motivez”.

Justiție cu frâna de mână trasă

Cazul prezentat de Lumea Justiției scoate la lumină, într-o formă aproape grotescă, una dintre marile boli cronice ale sistemului: motivările întârziate până la absurd. Când o hotărâre din 2021 încă își așteaptă cuvintele, termenul „rezonabil” devine o glumă amară.

Dacă acuzațiile Inspecției Judiciare se confirmă, nu mai e vorba doar de un simplu „backlog” sau de „volum mare de dosare”, ci de un mod de a înțelege responsabilitatea care sfidează atât litera legii, cât și bunul-simț al oricărui cetățean care a stat în sala de judecată sperând că măcar pe hârtie va primi, într-un final, dreptate explicată.

Între timp, dosarul disciplinar își urmează cursul, iar opinia publică rămâne cu o întrebare usturătoare:
cât timp mai poate justiția română să se joace de-a „motivarea la calendele grecești” fără să-și piardă definitiv credibilitatea? (Irinel I.).