În inima Asiei, colindând străzile vibrante ale capitalei Cambodgiei, Phnom Penh, am pășit într-unul din cele mai groaznice locuri – Muzeul Tuol Sleng. Am simțit, pe rând, curiozitate, tristețe, revoltă și o stranie senzație de datorie. În fața mea se deschidea un capitol al istoriei unui popor.

Încolonați la casa de bilete, elevi de școală generală, în uniforme bleu, așteptau în liniște să ia parte la o lecție a istoriei țării lor. Muzeul Tuol Sleng, sau S-21, a fost unul dintre cele mai înfiorătoare locuri create de regimul Khmerilor Roșii, o perioadă întunecată din istoria recentă a omenirii. Condus de Pol Pot, un comunist revoluționar, regimul a instaurat teroarea, între anii 1975-1979.

Khmerii Roșii au preluat puterea după un război civil sângeros, implementând o utopie agrară radicală, forțând populația să lucreze în cadrul unor colectivități agricole, politici care au dus la foamete, boli și moarte în masă.

În încercarea de a crea o societate egalitaristă, Khmerii Roșii au exterminat intelectualii, membrii elitei, minoritățile etnice, religioase și oricine era suspectat că ar putea fi un dușman al regimului. Școlile, spitalele și templele au fost închise, iar orașele au fost golite de locuitori și transformate în fantome.

Mărturie a acestor fapte este chiar muzeul în care intru cu inima strânsă, pentru că știu ce mă așteaptă înăuntru, dar știu și că niciodată nu ești pregătit să digeri astfel de informații. Actualul muzeu a fost un centru de detenție și tortură, unde sute de mii de oameni au fost interogați pentru a-și recunoaște presupusele crime împotriva regimului și, în final, executați.

Străzile din jurul fostei închisori sunt, astăzi, într-un freamăt continuu, cu tuk-tuk-uri asurzitoare, zeci de turiști și vânzători stradali pe fiecare trotuar. Doar zidurile înalte, cu sârmă ghimpată, te pun în temă despre locul în fața căruia te afli. Dincolo de zidurile groase ale curții interioare, viața agitată a cambodgienilor curge cu același vacarm și arome de mâncare stradală.

La intrare în curtea umbroasă, mă opresc în fața unui panou cu „decalogul” închisorii, reguli aplicabile oricărui deținut – „în timp ce ești bătut sau supus la șocuri electrice, nu ai voie să țipi!” sau „trebuie să răspunzi la întrebări imediat, nu ai timp de gândire.”

De la primele cuvinte pe care le aud prin căștile ghidului audio, sunt transportată într-o lume a absurdului. Un localnic este cel care dă viață tuturor poveștilor, citând relatări ale martorilor, pe care le ascult în timp ce străbat holurile lungi. Pereții sunt înțesați de fotografii, astfel că întreaga suferință capătă un chip – al sutelor de victime care își spun, încă, povestea.

Clădirea a fost, inițial, o școală, transformată de regim într-o închisoare, în care intelectualii și familiile lor erau torturați. A fost un loc unde tinerii veneau să învețe pentru un viitor mai bun. Și pe care comuniștii, în cinismul lor, l-au transformat într-un loc al morții. Băncile elevilor au fost înlocuite cu paturi de fier, de care erau legați prizonierii. Profesorul de la catedră a fost înlocuit de un torționar. Clasele au acum zăbrele la geamuri, iar zidurile sunt mărginite de sârmă ghimpată.

Victimele înfometate și terorizate m-au privit cu ochi goi din fotografiile expuse, dar ceea ce m-a impresionat a fost umanitatea care a răzbătut dincolo de ororile pe care le auzeam în căști. Scrisorile abandonate și obiectele personale ale victimelor sunt mărturii ale vieților pe care le-au trăit acești oameni, înainte să devină prizonieri ai propriului stat.

În spatele acestor ziduri au fost schingiuiți peste 15 mii de oameni, numărul exact nefiind cunoscut nici astăzi. La Închisoarea S-21 și-au dat sfârșitul familii întregi: dacă tatăl era acuzat, soția și copiii îl însoțeau în temniță, și uneori și în tortură și moarte.

Poza unei femei cu un bebeluș în brațe, chipuri de oameni resemnați, debusolați, loviți. Urmate de poze de după tortură, cu trupuri zdrobite, dezumanizate.

Ghidul oferă informații despre inspecția de la 4 dimineața, când gardienii căutau obiecte cu care deținuții se pot sinucide. Erau schingiuiți să mărturisească crimele anti-revoluție și că au trădat idealul revoluționar. Bătaie, umilință, șocuri electrice, scufundări până aproape de înec, apoi moartea. Se spune că nu mai mult de 200 de oameni au supraviețuit Închisorii S-21.

Am ascultat, mai bine de două ore, zeci de mărturii ale gardienilor, ale torționarilor și ale puținilor supraviețuitori, nepunându-se accent pe partea emoțională, ci mai ales pe cunoașterea trecutului, pentru ca asemenea lucruri să nu se mai repete.

Genocidul Khmerilor Roșii a avut un impact devastator asupra Cambodgiei. Aproape două milioane de oameni au murit din cauza foametei, execuțiilor și a condițiilor inumane. Puținii supraviețuitori au fost afectați profund de traumele suferite, iar țara încă poartă cicatricile trecutului. (A. Motoc).