De aici pleacă toți cei care vor să ajungă în Muntele Athos. Doar bărbați. O limbă de ciment, înfiptă în Marea Egee, e numită port. Hangița din crâșma de lângă îmi spune că e o rușine. Cei care așteaptă feribotul nu par deranjați. Mulți au lăsat acasă tocmai civilizația pe care grecoaica mea o așteaptă. Portul adună oameni din toată lumea. Preoți, călugări și laici. Pelerini și turiști. Cei mai mulți, din lumea ortodoxă. Dar nu e o regulă. Athosul fascinează credincioși și atei, deopotrivă. Sunt mulți români. Și ruși. Apoi, greci.

Dintr-un autocar cu număr de R. Moldova coboară un grup gălăgios, condus de un preot. Din cală ies lăzi cu struguri, damigene cu vin, sticle de ulei și saci cu făină. Oamenii le cară spre vapor. Am trecut atent, să nu fiu luat pe sus.

Un nene, cu o ladă pe umăr, spune că vine de la Chișinău. Alimentele vor ajunge la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon. „Noi suntem ruși”, îmi zice, într-o română impecabilă. Am plecat, mușcându-mi limba. Măcar aici să ignor geopolitica. Și prostia.

În așteptarea vaporului, pe chei, se naște un Magazin Universal. De la alimente la materiale de construcții. Camioane, lămâi, sârmă ghimpată și foi de tablă. Cauciucuri, cutii, butoaie, aparatură. Geamantane burdușite și sticle cu suc. Nu le păzește mai nimeni. Ideea că ar putea să dispară nu e în mentalul locului. Toate trebuie să ajungă la călugării din Munte. O parte o transportă chiar ei, alta o aduc credincioșii. Ca milostenie și jertfă.

Sosirea vaporului sparge plictiseala soporiferă. Nava e botezată „Axion Estin”, adică, „Vrednică Ești…”, trimitere directă la Fecioara Maria, ocrotitoarea Muntelui. Un grec agitat îmi cere viza, pașaportul și biletul.

În Muntele Athos se intră doar cu viza obținută la reprezentanța din Uranopolis sau Tesalonic, la invitația uneia dintre cele 20 de mănăstiri. Regula e strictă. Poți fi respins. S-a întâmplat. Nu ai decât să te întorci în România, fără să fi intrat deloc în Athos, care e Republică Monahală Semiautonomă.

După ce ne-am îmbarcat, pornim spre Athos. Avem mare liniștită și cer senin. O diversitate de chipuri și atitudini mă surprinde. Alături de un grec cu țigara în colțul gurii stă un evlavios bărbos, care deapănă metanierul. Lângă mine, un preot grec călătorește alături de o familie. Două bănci în față, o sticlă de coniac circulă într-un grup de preoți.

Sunt binedispuși. Văd și călători retrași, care privesc în zare ivirea Athosului. Trăiesc momentul, cu sfioșenia și mirarea unui copil. Cineva hrănește pescărușii, care îți mănâncă din palmă. Unii au în mâini icoane, alții, o cafea mare.

La prima oprire, feribotul lasă o mare parte din încărcătură. Câțiva pasageri coboară. Până la mănăstirea la care voi coborî mai sunt patru stații. De pe mal ne privesc mănăstiri și chilii. Multe au o vechime de peste o mie de ani. Lumea despre care am citit se dezvăluie, sinceră și disponibilă.  Cobor la parterul feribotului, printre camioane și bagaje. Mă așez lângă trapa uriașă, alături de alți pelerini. Încă nu știu ce sunt, turist sau pelerin.

Prima oprire în Athos e la mănăstirea Xenofont, zidită în urmă cu un mileniu. Apar ziduri, turle de biserică și chilii. O cetate monahală, la malul Mării Egee. Mă simt în filmele și fotografiile pe care le-am văzut. Trecem o albie de râu secată, ne furișăm pe sub zidurile înalte și ne așezăm la intrare. Fiecare își lasă bagajele din mâini și respiră ușurat. Ne bucurăm de umbră. Deja, în Athos, căldura e caniculară.

Nu știu ce ar trebui să spun că am simțit când am ajuns în Athos. Nu mare lucru. Am intrat în biserica Xenofontului. După ce am sărutat icoana Maicii Domnului, m-am așezat într-o strană. Era răcoare, iar eu, obosit și asudat. Simțeam tihnă somnolentă. Vântul de pe vapor contribuise din plin.

Ca stare, nu mă simțeam în Athos. Mintea mea era împrăștiată. Rumega gânduri de acasă. Plictisit, am ridicat privirea spre icoana Fecioarei. Unii încă se închinau. Privindu-i chipul, mintea mi s-a adunat. Nu mai erau gânduri. Nici locuri sau oameni. Demult nu mă simțisem atât de bine cu mine.

Deveneam umplut de o liniște pe care o uitasem și pe care încetasem demult să o mai caut. Trăiam clipa, fără trecut sau viitor. Eram atât de prezent. Câteva secunde s-au dilatat cât un veac. Și nu făcusem nimic.

Doar mă așezasem acolo, să-mi trag sufletul. Nu am vocație mistică sau ascetică și nici nu sunt locuit de vreun pietism lăbărțat, dar am ieșit din biserică plin de bucurie. O bucurie fără motiv sau obiect. Care doar este. Eram bucuros, fără să știu prea bine de ce.

În curtea mănăstirii Xenofont, ordinea și curățenia sunt o constantă. Copacii înalți împart umbră, iar în jur sunt chilii, toate din piatră. Deasupra ușilor celor mai noi e scris anul zidirii: 1890. Spre ieșire, e lacul cu pești. Nu e mare, dar e spectaculos. Peștii au culoarea roșie și ies la suprafața apei. Rezemat de balustradă, ascult căderea continuă a firului de apă în micul heleșteu. Nu-mi doresc să fiu în altă parte.

Cei care ajung aici primesc apă și cafea, în arhondaric, clădirea destinată găzduirii pelerinilor. Există și dormitoare, pentru cei care vor să rămână peste noapte. Din micul balcon de lemn priveliștea Mării Egee este fascinantă. Stau pe băncuță și contemplu perspectiva hipnotică a liniei orizontului ce se împletește cu marea. Așa m-a primit Athosul.

Muntele Athos e așezat sub ocrotirea Maicii Domnului. Fiecare mănăstire are o icoană făcătoare de minuni a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, pe care pelerinii o cinstesc în mod deosebit.

La Xenofont, e icoana Maicii Domnului  „Odighitria”, la Vatoped, „Pantanassa”, la Iviron, „Portărița”, iar la Prodromu, „Prodromița”. Sunt doar câteva. Femeilor le este interzis accesul în Athos. Singura femeie care se află aici în permanență e Maica Domnului. Pentru călugări, e de ajuns.

Întâlnirea cu mănăstirea Vatopedu e revelatoare. Privesc Bizanțul, iar Bizanțul mă privește pe mine. De la 1453, nimic nu s-a schimbat. Nici măcar ora. Ceasul din turn indică timpul bizantin, în care ziua începe la apusul soarelui. Aici, Constantinopolul nu a căzut, iar viața monahală continuă, netulburată.

Biserica și chiliile, zidurile și curtea respiră tradiție și continuitate. Obștea de călugări depășește suta, fiind alcătuită din oameni veniți din toată lumea. Am întânit și călugări români, bucuroși să-și revadă compatrioții. S-au adaptat și nu se simt printre străini.

Vatopedu are șapte icoane considerate făcătoare de minuni. Prima, la intrare, deasupra. În timpul stăpânirii otomane, un pașă a tras în ea cu pistolul. Câteva ore mai târziu, atârna într-unul din măslinii de lângă poartă. Se spânzurase. În biserica mănăstirii, facem turul celorlalte icoane.

Fotografiatul este interzis. Locașul e monument UNESCO, iar asta îi obligă pe călugări să protejeze pictura. Mai ales, cea exterioară. În timpul amiezii, uriașe copertine exterioare coboară peste pridvor, oprind razele soarelui să pătrundă. Vatopedu nu mi-a dăruit liniștea Xenofontului.

E cea mai bogată și celebră mănăstire a Athosului, iar asta aduce aici o nesfârșită mare de vizitatori. Cântăm „Apărătoare Doamnă” și plecăm. La ieșire, magazinul mănăstirii oferă cea mai bună tămâie din lumea ortodoxă. Și nu doar. Icoane, cărți, ceaiuri, prăjituri, toate sunt lucrate cu rafinament.

Simonos Petras e mănăstirea care sfidează gravitația. Ctitorii au așezat-o pe vârful unei stânci și acolo a rămas. Din 1254, continuă să fascineze și să intrige arhitecți din toată lumea. De la intrare până în curtea interioară, locul e îmbrăcat în piatră, lucrată cu mare iscusință.

Ca particularitate, această mănăstire e casa intelectualilor. Sub rasa călugărească stau doctori, ingineri, profesori, avocați, medici. Cândva, au hotărât că lumea nu le poate da ce căutau. Așa au ajuns pe stânca ce privește Marea Egee din văzduh.

Cuminți, așteptăm să ni se deschidă biserica. Apare un călugăr, cărând un inel cu multe chei mari și grele. Chipul său mi-e cunoscut. E zâmbitor. Ne vorbește într-o engleză americană impecabilă. Și-mi amintesc. E unul din protagoniștii filmului documentar realizat aici de CBS.

În SUA, copil fiind, a găsit o fotografie a mănăstirii Simonos Petras, în geanta tatălui său. Așa s-a născut dorința de a veni aici. La început, doar curios. Apoi, călugăr și preot. Peste ani, vestea morții tatălui l-a găsit între aceste ziduri. Nu s-a grăbit spre casă. A rămas să se roage. Așadar, un american convertit la Ortodoxie și călugărit în Athos.

Ne expune istoria mănăstirii și aduce o cutie cu sfinte moaște. O sărutăm și ieșim pe balcon. E strâmt și din lemn, peste o prăpastie uriașă. În zare, privim spre vârful Athon, cu înălțimea de 2.033 de metri.

Ziua o încheiem în Kareia, orașul-capitală al Athosului. Aici se află Chinotita, forul suprem de conducere a Muntelui, formată din reprezentanții celor 20 de mănăstiri. Înnoptăm la chilia unui călugăr grec, aproape de centru. Cazarea nu e scumpă, iar condițiile sunt bune. Înțeleg că părintele se întreține financiar din asta.

În rest, se roagă în paraclisul ce se află lipit de casă. Athosul are mănăstiri și schituri. Schiturile sunt alcătuite din chilii. Cele 20 de mănăstiri athonite sunt deținute de monahi greci, majoritatea, dar și de ruși, bulgari sau sârbi. Doar noi, românii, nu avem așezământ cu rang de mănăstire. E un subiect dureros pentru călugării români din Munte.

A doua zi, dimineața mă găsește la ușa brutăriei. Miroase a plăcintă cu spanac și a pâine coaptă. Locul se află pe o străduță bizantină, cu garduri peste care se revarsă tufe uriașe cu flori parfumate.

Alături de un părinte român, plec spre mănăstirea Cutlumuș. Cărarea e îngustă și ne duce prin livezi înflorite. Avem plăcinte și chef de vorbă. Din sens opus, un călugăr ne salută în limba română: Hristos a Înviat! Salutul ne umple de bucuria Învierii, deși e încă Postul Mare.

Mănăstirea Cutlumuș e o bijuterie arhitecturală, la doi pași de capitala Athosului. În anii ’90, lăcașul a rămas fără călugări. Legendă sau nu, Chinotita a trimis scrisoare oficială președintelui Emil Constantinescu, oferind Cutlumușul României. Desigur, mănăstirea trebuia recondiționată, cu bani românești. Președintele a refuzat, iar noi am rămas tot pe dinafară.

În curtea Cutlumușului, dăm gata și restul de plăcinte. Două de om. Asta după ce ne-am închinat în biserică. Pictura veche, din secolul al XI-lea, umple pereții pridvorului ce împresoară biserica din trei laturi. Și aici, am cântat Axionul, înaintea icoanei Fecioarei Maria. E o tradiție a majorității pelerinilor aflați în Athos, supranumit și Grădina Maicii Domnului.

În Athos, nu vei găsi sfinți. Cel mult, pictați pe pereții bisericilor sau așezați în racle din argint. În rest, oameni. Marile dezamăgiri se nasc din marile amăgiri. În special, în locuri ca acesta. În pelerinajul meu prin mănăstirile Athosului, nu multe, am găsit fețe zâmbitoare, dar și încruntate.

Călugări voioși, însă și posomorâți. La mănăstirea Stavronichita, cel care a descuiat biserica m-a privit de parcă-i datoram bani. La Sfântul Andrei, preotul ne-a lăsat cheia, să descuiem și să facem ce vrem. Omul era numai bucurie. La plecare, ne-a dat uzo și dulciuri, alături de apă rece din fântână.

Trei zile s-au scurs repede. Abia mă obișnuisem cu gândul că am ajuns în Athos, când a trebuit să plec. În ultima noapte, am dormit la chilia românească Sfântul Nicolae. În urmă cu mulți ani, un călugăr din Neamț a găsit aici un zid ruinat. Prin ferestre crescuseră copaci. A muncit cu ziua la mănăstirile grecilor.

Căra lemne cu spatele. Apoi, cu un cal. Acum, are zeci de cai și un schit imens, cu biserică și cazare generoasă. Orele dimineții ne-au găsit în biserică. Sfânta liturghie începe la ora 5. Ne rugăm, la lumina lumânării. Acum, în Athos se fac sute de liturghii. Asta ține Muntele și miile de călugări. Rugăciunea.

Feribotul spre casă îl luăm de la mănăstirea Sfântul Pantelimon. Locul a împlinit o mie de ani și e locuit de monahi ruși. Totul e perfect. Ordine și curățenie desăvârșite. Pe jos, granit. Curtea uriașă e flancată de clădiri imense. Din clopotniță, pot număra patru biserici. Și mai sunt.

Clopotele gigantice poartă chipuri de sfinți și țari. Între palmieri, se află o capelă plină cu sfinte moaște. Trec pe la toate. Îl descopăr pe sfântul Siluan Athonitul. Rus, desigur. Ca să ajung în port, cobor câteva sute de trepte, până la un izvor. De jos, mănăstirea își dezvăluie anvergura impresionantă.

Cu adevărat, e frumoasă. Apa Mării Egee o reflectă înfrățită cu albastrul cerului, în culori și forme spectaculoase. Sunt ultimele mele clipe în Athos. Mă întind pe o piatră. Închid ochii și las soarele să mă cuprindă.

Athosul e o minune. Dacă vrei. Dacă nu, e locul în care ai pierdut încă trei zile dintr-o viață fără rost. Și totuși, nimeni nu pleacă de aici așa cum a venit. E locul care naște întrebări. Frământări și căutări. Mari sau mici, după puterea și voința fiecăruia. Cei care pleacă iau ceva de la cei care rămân. Devin purtători de Dumnezeu. Și de Athos. Pentru că Athosul nu e un loc, ci o stare de spirit. (Paul Palencsar; foto- Paul Palencsar).