Nimeni nu s-a îndoit de cunoașterea istoriei și politicii de către Helmut Schmidt. Ministru al economiei, al apărării, cancelar federal al Germaniei, apoi director de mare publicație și, în tinerețe, ofițer de stat major, alocat în 1941-42 unei divizii de tancuri care participa la blocada Leningradului, el a parcurs experiențe semnificative. În cartea sa oarecum testament, Die Mächte der Zukunft.

Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, (Goldmann, München, 2006), Helmut Schmidt scria că nu poate fi exclusă o recuplare a Ucrainei și Belarusului cu Rusia, având în vedere „o istorie comună milenară, ceea ce au comun ca limbă și cultură și ca urmare a dependenței economice reciproce. Iar dacă un asemenea proces decurge pe baza autodeterminării și fără aplicarea forței, atunci amestecul străin ar fi o mare greșeală. Căci mândria poporului rus și patriotismul său sunt cunoscute. Desigur, vechile elite sunt dispersate, noile elite se formează destul de încet. Dar tocmai în faza dificilă a tranziției ei, Rusia ar trebui să poată să se aștepte la o capacitate de empatie aparte din partea partenerilor săi”.

Nu s-a găsit o alternativă rezonabilă la această optică. Din cauze complicate, lucrurile au luat însă alt curs. Acum suntem nu doar cu un conflict în față, ci cu război, pe care europenii îl plătesc deja cu restricții la energie și materii prime, scumpiri și pierderea de piețe. Pe de altă parte, reluând înarmarea și creând teren carierelor unor neaveniți.

În fața pericolelor, acum de război nuclear, istoria trece în plan secund, iar imperativul păcii se impune. Sunt momente în care, cum știm de la Kant, nu este temă mai stringentă decât pacificarea, iar gândirea poate contribui la ea. Ea smulge din încrâncenare. Desigur, mulți se socotesc kantieni, dar ar fi cazul să și ducă mai departe angajamentul etic, civic și pacific al celebrului gânditor.

Cursul internațional al ultimelor decenii a avut un prag în înțelegerile care au pus capăt „războiului rece”, începând cu declarația de la Shanghai (1972), continuând cu Helsinki (1975) și culminând cu înțelegerile de la Geneva (1985) și din anii următori. Acestea au dus la reunificarea Germaniei și emanciparea politică din Europa Centrală și Răsăriteană. Pacea a înlocuit astfel confruntarea, iar forțele s-au concentrat pe promovarea libertății, democrației și cooperării.

Au intervenit însă divergențele privind Ucraina și Georgia, încât situația s-a schimbat, iar optica trebuia clarificată. Oricine cunoaște cultura europeană și tradițiile universale, își dă seama din prima clipă că politica externă începe cu cooperarea. Ea există câtă vreme se cooperează, diplomația având de fapt acest sens. Cooperarea și pacea, pe de altă parte, nu sunt ale unuia sau altuia, ci ale oricărei părți.

În ceea ce mă privește, am fost și sunt de părere că o platformă de cooperare este de departe preferabilă. Am și declarat la timp, în 2012, că văd „șase probleme în starea politicii externe a ţării noastre: a) insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA, cu ţările din Uniunea Europeană; b) relativa stagnare a relaţiilor cu China, Rusia, Turcia şi alte ţări; c) efecte economice prea mici ale acţiunii externe; d) absenţa unei viziuni pe termen lung, ca urmare a absenţei unui proiect al României pentru deceniile ce vin; e) prestigiu diminuat în ultimii ani; f) ocuparea aproape exclusiv prin numire a posturilor, chiar şi a acelora în care alte ţări practică, de multă vreme, concursul” (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, pp. 9-13). Declarația mai amplă, făcută în 2012 în Parlamentul României, a fost și este, firește, publică.

Răspunzând unei întrebări, într-o conferință (Alba Iulia, 14 sept. 2022), am arătat răspicat că este nevoie de o abordare mai profundă a conflictului armat izbucnit în Ucraina. În esență, am spus adevăruri de bun simț. Nu se poate încheia conflictul decât printr-o înțelegere care să implice Rusia, SUA, Ucraina, Germania, Uniunea Europeană, China. Indiferent de cine „învinge”, nu va fi pace în Europa fără a lua în seamă interesele de securitate ale fiecărei părți. Oricum, europenii vor plăti facturile. Vor trebui trase consecințe din faptul că nu s-a mers până la capăt cu abrogarea pactului Ribbentrop-Molotov. Nu au suport iluziile, căci până la democrație în regiune mai este un drum, iar democrația nu are șanse în condiții de conflict internațional. România nu are ce căuta în acest conflict și nu ar trebui să sufere din cauza lui.

Ulterior am adăugat, replicând unor trepăduși catapultați la Externe și celor care cer concetățenilor să vorbească iarăși șoptit, că repet oricând cele spuse. Ele corespund adevărului istoric și dreptului internațional, dincolo de ceea ce, poimâine, va fi socotită oficial o regretabilă eroare.

Oricum, platforma rațională a cooperării s-a dovedit incomparabil mai profitabilă pentru România, decât ceea ce a urmat: vederi de scurtă bătaie, ideologizări ieftine, sugrumarea exporturilor, cu pierderi pentru fiecare cetățean. Cursul proeuropean și proatlantic, creat în mod benefic în anii nouăzeci, a fost, din nefericire, tot mai slab folosit în serviciul României. Indicatorii financiari, societali și culturali de azi ai țării pun pe gânduri cetățeanul onest. Iar ceea ce am spus privind războiul din Ucraina se confirmă zi de zi.

Între timp, din rațiuni variate – fie că se regretă părăsirea cursului lumii din 1972-1991, fie că se iau în seamă costurile conflictului, fie că se consideră pericolul nuclear, fie luându-le împreună – se înmulțesc planurile de pace. Alături de planul de la Harvard (pe care l-am comentat în Ieșirea din conflict, „Cotidianul”, 8 oct. 2022), cel mai elaborat rămâne planul de pace al unor generali, istorici și experți germani (Planul german de pace, „Cotidianul”, 9 dec. 2023). Acesta își asumă că nu există până în clipa de față probe că războiul din Ucraina ar fi parte a unui program de restabilire a trecutului și că planul de pace al unei puteri de mare pondere, cum este China, poate fi punct de plecare al discuțiilor.

Mai nou, se înmulțesc și reacțiile la abordarea curentă a războiului. Aș cita aici doar trei. Prima este a unor istorici germani atașați social-democrației, care, între altele, notează: „Argumentele și justificările sunt întotdeauna arbitrare, haotice și adesea incorecte din punct de vedere faptic”- chiar pentru opțiunile prevalente azi (în „The European. Das Debatten-Magazin”, March 29, 2024). A doua este scrisoarea veteranilor americani din domeniul serviciilor secrete, în care, relativ la propunerea de trimitere de trupe ale unor țări occidentale în Ucraina, se spune: „Din punct de vedere doctrinar și prin drept legal (legal right), răspunsul Rusiei ar fi să lanseze lovituri de represalii și împotriva țintelor din țările NATO./…/ Nu credem că Rusia va iniția un atac nuclear împotriva SUA, ci mai degrabă ar lăsa la latitudinea Statelor Unite să decidă dacă dorește să riște distrugerea pregătindu-se să lanseze un atac nuclear asupra Rusiei. Acestea fiind spuse, forțele strategice rusești s-au îmbunătățit până la punctul în care, în unele domenii – rachetele hipersonice, de exemplu – capacitatea lor o depășește pe cea a SUA și NATO” (în „Consortium News”, March 25, 2024). Iar a treia, este argumentarea notorie în lume a celor mai profilate școli de relații internaționale, de la Harvard și Chicago, că nu va fi câștigător în războiul actual, ci va fi o împotmolire ce costă.

Planurile de pace aduc opțiuni tot mai eliberate de propaganda ultimilor ani. Într-un spațiu mai larg, ele pot fi analizate. Am adăugat un proiect (Proiectul păcii durabile, „Cotidianul”, 23 mar., 2024), iar aici, în urma examinării planurilor existente, doar enunț, în formă cât mai simplă cu putință, condiționările păcii.

O obiecție trivială, dar răspândită este aceea că orice plan de pace servește interese. Este cert că nu există neutralitate în materie. Dar aceasta nu înseamnă să nu valorificăm ceea ce servește pacificarea. Nici refugiul în descurcarea personală, atât de frecventat în înfloritorul oportunism de astăzi, și nici egoismul nu rezolvă dificultățile de azi.

Nu se poate câștiga războiul din Ucraina actuală. Iar dacă cineva l-ar câștiga, nu se înlătură fondul conflictului. De altfel, discuția despre „victorie”, cum se observă, se întreține astăzi mai degrabă propagandistic, de cei cu premise mai slabe, pentru procurarea de resurse.

Nu se ajunge la pace fără acordul celor implicați. Nu va fi pace fără asistență internațională – pe actorii acesteia i-am enumerat deja mai sus. Garanți văd țări precum Turcia, Polonia, Slovacia, Kazahstan.

Nu poate fi pace fără a asuma lucid stările de lucruri. Ca totdeauna, nu se poate deduce realitatea din aspirații sau presupuneri și nu este matură înlocuirea a ceea ce este cu promisiuni. Nu duce la pace supraestimarea sau discreditarea rivalului, atribuindu-i tot felul de intenții spre a-i ridica pe alții împotriva lui.

Orice plan de pace trebuie să-și asume realismul. Revenirea la ceea ce a fost nu rezolvă problemele și nu este posibilă. Ea ar crea, ca de obicei în istorie, doar premise pentru un alt război. Pacea compromis nu dă rezultate din motive similare. Pacea durabilă este acum de gândit, iar ea începe cu conceperea păcii.

Nu va fi pace fără a depăși reducerea dreptului internațional la acorduri din jurul celui de al doilea război mondial și din timpul „războiului rece”. În era postbelică au fost, desigur, acorduri oportune, dar ele s-au dovedit insuficiente – chiar războiul o dovedește din plin. Unul dintre istoricii de prim plan astăzi spune, de pildă, că nici chiar un act precum „memorandumul de la Budapesta” (1994) nu este document nediscutabil de drept internațional și că stârnește îngrijorare faptul că, la „maidanul de la Kiev”, care a răsturnat o guvernare legitimă, s-a răspuns cu distanțarea, păguboasă pentru întreaga lume, a Rusiei de politica Europei (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C. H.Beck, München, 2015, p. 214). Unul dintre cei mai prestigioși contemporaniști francezi scrie că în deciziile care s-au adoptat „s-a urmat strategia precizată de douăzeci de ani de Zbigniew Brzezinski, constând în a împinge înapoi URSS la frontierele Rusiei, contestându-i Ucraina, spre a-i lua o mare parte din mijloacele puterii sale”. Această politică a și dus la orchestrata „revoluție portocalie”, din 2004 (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Seuil, Paris, 2013, p. 322). Un important consilier al Casei Albe sub George Bush a reiterat opinia că extinderea în condițiile cunoscute a alianței militare atlantice spre Rusia riscă pacea (Richard Hass, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York, 2021, p.78), căci generează opunerea.

Războiul actual, dar și alte războaie care au fost sau se anunță, sunt, după părerea mea, proba că dreptul internațional este mai profund decât acordurile și deciziile luate, oricât de salutare ar fi fost acestea la un moment dat. Acordurile și deciziile pot fi luate ca drept internațional doar sub cel puțin trei condiții: convergența cu istoria, adoptarea fără presiuni dinspre situații și legitimitatea semnatarilor. În fond, numai dreptul legiuitorului democratic este legitim.

Ar fi de luat în serios și faptul, evocat la un moment dat de cel mai bun constituționalist german, că, după Al Doilea Război Mondial, nimeni nu a avut mandat legitim să negocieze frontiere. S-a încheiat, desigur, în mod benefic, tratatul de pace postbelic (Paris, 1948), s-au încheiat binevenite tratate de cooperare, dar nu și tratatul postbelic al organizării Europei și a lumii pe baza dreptului internațional. Iar securitatea europeană și internațională reclamă tot mai clar un astfel de tratat.

Tot mai multe state din lume, inclusiv europene, invocă azi „amenințări existențiale”. Nevoia de securitate se trăiește mai larg ca altădată. Și celelalte războaie din zilele noastre atestă că securitatea vecinului nu se lasă bagatelizată.

Nu va fi pace fără a reafirma suveranitatea în accepțiunea westfalică – cu neamestecul în treburile interne și inviolabilitatea frontierelor – adusă la zi. Dacă vrem pace, suveranitatea națională, luată la propriu, se extinde și asupra teritoriilor dislocate în Al Doilea Război Mondial și „războiul rece”.

Se știe bine că au fost impuse cu forța, în contextul celui de al doilea război mondial, măsuri teritoriale de către Stalin și Hitler. Ținta de azi ar trebui să fie abandonarea acestei moșteniri până la capăt, nu menajarea sau apărarea ei dogmatică.

Nu este pace fără ieșirea din schemele instituționale inspirate de anii Europei anilor treizeci. Reluarea în țări cu instituții precare a formulei „șefului de stat”, a „corectitudinii politice”, desfigurarea de alegeri, recompunerea de regimente sub semnele nazismului nu vor aduce pacea. Cultivarea „războiului social mondial” al lui Ernst Nolte va conflictualiza lumea – am spus-o, la rândul meu, deja în anii nouăzeci, când formula făcea ravagii printre ziși „proeuropeni”, care nu pricepeau Europa.

Nu este pace fără a lua în seamă realități – ceea ce nu înseamnă a ceda „războiului civilizațional”. Nu civilizațiile sunt în conflict astăzi, ci diverse politici. Civilizația impunătoare a SUA nu se epuizează cu politica unei administrații sau alta. Cererea continuă a Rusiei de a nu avea la frontiere ceea ce nu agreează este o opțiune politică, civilizația fiind altceva. Ca și aspirațiile Ucrainei de a fi stat între state, care sunt altceva decât decide un guvern. Înlocuirea răspunderii politice cu propaganda „războiului civilizațional” este de la început fără suport. Iar pretenția că cineva ar întruchipa civilizația, libertatea și democrația în opoziție cu alții împiedică de fapt rezolvările raționale.

Nu ajung la pace azi cei care nu cunosc istoria. Pacea trece prin decizii ale guvernelor, mai ales azi, când puterile executive s-au autonomizat de cele juridice și legislative mai mult ca oricând în istoria postbelică. Dar guvernele trec, popoarele și țările rămân, iar oamenii au nevoie de normalitate.

Pacea are de inclus conștiința viitorului. Nu va fi pace în Răsăritul Europei cu formarea unui alt stat suprapotent militar nutrit de ideea revanșei. La noi, deja Liviu Rebreanu a arătat că obsesiile generate de istorie nu rezolvă nimic. Trecutul este de luat în seamă, dar viitorul nu contează?

Desigur, doar rezolvările pașnice, prin negocieri, sunt durabile. În opinia mea, la apelul lui Kant adresat națiunilor și observația lui Habermas privind importanța organizațiilor internaționale, este de adăugat azi o pledoarie pentru legitimitatea și formatul celor care negociază.

România, care este firesc să ne intereseze, are ocazia istorică de a-și împlini deziderate istorice prin înțelegeri în cadrul dreptului internațional. Aceasta nu înseamnă „naționalism” sau „provincialism”, cum unii perorează cu suficiență. Nu înseamnă „nerealism”, cum se grăbesc să brodeze alții. Dificultăți sunt tot timpul, mai ales în lumea în schimbare de astăzi, încât totul depinde de capacitatea exponenților țării de a concretiza o șansă. Sau de a o irosi sub motivul demult clasat, cu care, din nefericire, se face și azi zarvă mediocră, că „acum nu-i momentul!”. Ca și cum istoria îți șoptește vreodată „trezește-te, că este momentul!” . Sau că ura și conflictul deschis ar fi mai bune! În fapt, istoria o schimbă în bine oameni competenți, devotați, cu viziune, recunoscuți ca parteneri de negociere. Sau aceasta nu se schimbă.

Sensul păcii nu este să ne izbăvească doar de distrugerile de azi sau de pericolele ce planează. Acestea vin odată cu o pace chibzuită. Sensul păcii nu este să restabilească ceea ce a fost înainte de o situație devenită conflictuală și să-l favorizeze pe unul sau altul. Sensul nu este să se facă ceva azi, iar mâine să înceapă conflictul din nou. Sensul nu are legătură cu iluzia eternității. Sensul imediat al păcii este ca statele să fie aduse din nou, în condiții mai profund gândite, la cooperare durabilă și reciproc profitabilă.

Andrei Marga