Drept rezultat, ar gândi unii, și viața cetățenilor va fi mai îmbelșugată. Să nu mai spunem că, anul trecut, am aflat că PIB-ul României a crescut cu 800% din 2000 până în prezent, ţara noastră fiind campioana Uniunii Europene ca ritm de creştere economică.

Simțim, în viața de zi cu zi, că beneficiem de servicii mai bune din partea statului sau de o calitate a vieții mai bună, dacă tot avem alură de tigru eco­nomic? Prima întrebare pe care și-ar pune-o oricine ar fi: de ce nu se fac aceste statistici în func­ţie de Produsul Intern Net (PIN), că doar toţi suntem obişnuiţi să ne calculăm salariile în funcţie de ce ne rămâne în mână?

PIB-ul reprezintă valoarea de piață a tuturor produselor, serviciilor destinate consumului, precum și a investițiilor brute care ajung în consumul final, de-a lungul unui an. Majoritatea statelor lumii folosesc PIB-ul ca măsură de bază a prosperităţii, deşi PIN este un indicator mai exact al producţiei naţionale. Statele nu lucrează cu acesta din cauză că este dificil de esti­mat volumul investiţiilor nete, după ce din brut se scade, de pildă, gradul de uzură al infras­tructurii naţionale.

Cum estimezi, de exemplu, gradul de uzură al infrastructurii energetice sau al podurilor? Într-un articol scris pentru Scien­tific American, economistul lau­reat cu Nobel, Joseph Stieglitz, scrie că guvernele naţionale pot eșua electoral dacă PIB-ul scade, nefiind deloc surprinzător că acestea se străduiesc continuu să-l crească, cu orice sacrificii și prin orice artificii.

Străduința de a crește PIB-ul nu este același lucru cu efortul depus pentru asigurarea bunăs­tării unei societăți. PIB-ul nu mă­soară, printre altele, starea de sănătate şi nivelul de educație al populaţiei, egalitatea de șanse, starea mediului şi mulți alți indicatori ai calității vieții. Toate acestea devin palpabile când investițiile statului sunt orientate constant către politici publice, în caz contrar manifes­tându-se o discrepanță majoră între mărimea PIB și nivelul de trai al populației.

Guvernul român trage, de ani buni, exact ca anul acesta, peste 90% din dividendele companiilor de stat profitabile, în detrimen­tul investiţiilor pe care acestea ar trebui să le facă din aceşti bani. Chiar dacă Guvernul distribuie aceşti bani către populaţie, prin pensii şi salarii, cu aport în PIB, produce şi un efect negativ pentru societate: infrastructura energetică se uzează, iar oamenii vor avea de suferit din cauza penelor tot mai dese de curent. Faptul că statul a încasat, în ultimii ani, 90% din dividendele de la Romgaz a împiedicat noi investiţii în procese extractive, România trezindu-se, în iarna lui 2023, în dificultate din cauza sancţiunilor impuse Rusiei.

Joseph Stieglitz spune că artificialitatea PIB-ului face ca acesta nici măcar să nu măsoare sustenabilitatea economiei, indicând la timp dacă aceasta se îndreaptă spre prăpastie. El dă exemplu sistemul de sănătate din SUA, care mereu s-a lăudat cu utilizarea eficientă a paturilor de spital: niciun pat nu are ce căuta în saloane dacă nu este folosit. În consecință, când SARS-CoV-2 a ajuns în SUA, exis­tau doar 2,8 paturi de spital la 1.000 de persoane, mai puține decât în alte țări avansate, siste­mul neputând absorbi creșterea bruscă a pacienților. În plus, deficitul bugetar mare nu face casă bună cu un PIB sănătos, de arătat publicului, fiind mini­malizat, de cele mai multe ori, efectul negativ al celui dintâi amintit. Din păcate, în ultimii 23 de ani, statul român a cheltuit compulsiv, dar aceste cheltuieli nu prea s-au regăsit în proiecte publice de amploare. Statul s-a întins chiar mai mult decât îi era plapuma, supravieţuind de la an la an pe creșterea deficitului: cheltuieli mai mari decât încasări, gaură acoperi­tă prin datorii.

În prezent, deficitul continuă să fie o problemă acută, Comisia Europeană atrăgând atenția Ro­mâniei că ar putea încheia anul cu un deficit de 7% din PIB, deși țara noastră este în procedură de deficit excesiv, iar, până la fi­nalul anului, trebuie să revenim la maximum 3%. De ce nu trăim mai bine, în ciuda creşterii PIB cu 800% în ultimii 23 de ani? În România, guvernele au făcut tot felul de artificii pentru a masca deficitul bugetar, recte cheltu­ielile risipite pe cu totul altceva decât pe investiţii publice de amploare, menţinându-l în limite plăcute ochiului.

Degeaba creşte PIB-ul accelerat dacă guvernele rămân datoare societăţii cu investiţii în domenii esenţiale, precum sănătatea şi educaţia. Podurile crăpate sau sprijinite cu bârne, starea deplorabilă a căilor ferate, din cauza cărora un tren ajunge de la Bucureşti la Baia-Mare în peste 10 ore, sistemul medical în care pacienţii sunt nevoiţi să-şi cumpere medicamentele singuri când ajung în spital, penuria de medici şi acces limitat la servicii esenţiale în mediul rural și periurban, lipsa autostrăzilor în multe zone ale ţării, starea de lagăr a căminelor de bătrâni etc. sunt datorii pe care statul român le are faţă de cetăţenii săi, acu­mulate de-a lungul timpului.

În baza acestor datorii, asu­mate din proprie iniţiativă şi din cauza cărora oamenii au avut şi au de suferit, guvernele au menţinut artificial deficitul la un nivel rezonabil ca procent din PIB în ultimii 23 de ani. Dacă am fi putut calcula Produsul Intern Net, scăzând măcar gradul de uzură al infrastructurii naţionale (educaţie, sănătate, energie etc), probabil că am fi fost la coada clasamentului european. Din păcate, economia României crește pe împrumuturi și pe adâncirea deficitului bugetar. Raportăm creștere pe principiul ne interesează ce se întâmplă acum, nu mâine. O creștere realizată acum, cu ajutorul deficitelor mari, ar putea repre­zenta o recesiune gravă pentru generațiile care vor trebui să stingă datoria în viitor.

Paradoxurile creșterii PIB

Simon Kuznets, economist premiat cu Nobel în 1971, a avertizat, în mod repetat, că PIB-ul măsoară doar activitatea pieței și nu trebuie confun­dat cu un indicator care măsoară bunăstarea socio-economică a oameni­lor. Într-un stat precum România în care PIB-ul a tot crescut, dar speranța de viață este a doua cea mai mică din UE, chiar nu ai cum să nu te întrebi care sunt cauzele unei asemenea anomalii. Paradoxal, într-o ţară cu o populaţie tot mai bolnavă, PIB-ul poate creşte şi datorită cheltuielilor pe care oamenii le fac pentru a-şi cumpăra medicamente sau a plăti operaţii. Chiar dacă jocurile de noroc provoacă dependenţă, la PIB se adaugă sume imense datorită acestei industrii.

Exploatarea combustibililor fosili stimulează economia și, deși arde­rea acestora accelerează schimbările climatice agravând impactul furtu­nilor asupra infrastructurii civile, eforturile de reconstrucție se regăsesc tot în PIB. Dacă venitul clasei mijlocii stagnează, chiar dacă PIB-ul crește, înseamnă că roadele creșterii economice nu sunt împărțite echitabil. Doar pentru că PIB-ul crește, nu înseamnă că nivelul de trai al unei persoane se îmbunătățește. Dacă populația unei țări este pe trend ascendent, acest lucru va împinge PIB-ul în sus, deoarece mai mulți oameni vor cheltui mai mulți bani. Dar persoanele din acea țară s-ar putea să nu devină mai bo­gate, ba chiar, în medie, este posibil să devină mai sărace. (L. Anghel).