Am evocat altădată indicatorii de bază ai dezvoltării (A. Marga, China ca supraputere, 2022). Efectivul de lucrători de dimensiuni incomparabile, contactele fără rețineri cu lumea și învățarea explicită din cele mai bune experiențe rămân singulare. Analize americane și germane aduc, însă, date și mai noi. Comerțul Chinei cu SUA urcă spre 760 de miliarde dolari anual. Tot timpul sunt în Europa, în vizită, peste 6o de milioane de chinezi. Deja în 2016, în jur de 135 de milioane de turiști chinezi au vizitat lumea și au cheltuit peste 261 miliarde dolari. Investițiile chineze în UE au atins, între 2005-2018, suma de 152 miliarde, în SUA, de 183 miliarde, în Africa, de 300 de miliarde. În UE, se derulează în acest moment 1400 de proiecte chineze, mai ales în Germania, Franța , Marea Britanie. Prin Marea Chinei de Sud trece azi aproape un sfert din comerțul mondial.
Ponderea Chinei și importanța relațiilor cu ea a fost din nou clară în săptămânile trecute. Spre a asigura desfășurarea nestingherită a Chinei în schimburile internaționale, respectiv a se poziționa avantajos în raport cu China, președinții Chinei și SUA s-au întâlnit la San Francisco. Chiar dacă prioritățile de pe agende au fost vizibil diferite, iar rezultatele discuției nu sunt spectaculoase, ele sunt simptomatice.
Președintele Xi Jinpinga pus în față liberalizarea comerțului și înlocuirea „competiției strategice” cu cooperarea. A declarat că „planeta Pământ este destul de mare pentru ca ambele țări să reușească, iar succesul unei țări este o oportunitate pentru cealaltă”, și că „a întoarce spatele unul altuia nu este opțiune”. El a continuat: „controlul produselor în comerțul cu China privează poporul chinez de dreptul său la dezvoltare” și a spus că „lanțurile industriale și de aprovizionare amenințate de întrerupere și protecționism” sunt „probleme grave”.
Președintele Joe Biden a pus în față trei domenii de cooperare – „schimbarea climatică, contracararea narcoticelor și guvernanța în inteligența artificială”. A declarat imediat că „noi ne aflăm într-o relație de competiție”, nu de conflict. Chestiunea nemijlocită este „să se reia comunicarea militară încât să se evite calcule greșite”. A conchis declarând „nu de-cuplării, nu izolării” Chinei. În chestiunea Taiwanului, a precizat că „politica ‘O singură China’ rămâne neschimbată (unchanged One China policy)”. Cum spune un jurnalist american, „Washington acknowledges, but does not endorse Beijing claim of Taiwan”.
În opinia mea, cu aceste optici, cele două supraputeri înaintează pe direcția cooperării în condiții de competiție – cooperarea fiind deocamdată cuvântul de ordine. Fie și în situația neașteptată în care China apelează cel mai insistent la liberalizarea comerțului internațional. Depinde, desigur, de ceea ce se va decide în lunile următoare pe capitole de cooperare. Ceea ce a ieșit însă din nou în relief este întrebarea: se abordează China cu criteriile din afara ei, sau se respectă ceea ce ea decide în ceea ce o privește?
Se poate discuta îndelung, dar este de preferat un realism sănătos. Desigur, peste toate, s-a confirmat din nou că, dincolo de prejudecățile, rumorile și fake news-urile puse în circulație, poziția față de China este tot mai importantă din considerente de adevăr și, desigur, de utilitate. Cine nu și-o stabilește corect, pierde în ambele privințe.
Îmi vin în minte edificatoare analize recente. Le amintesc pe scurt spre a consolida argumentarea în favoarea acestui realism.
Sub impresia neobișnuitei dinamici a Chinei, nu altundeva decât la Universitatea Harvard s-a trecut la reinterpretarea străvechii istorii a Chinei. Școala care a creat nivelul de azi al sinologiei în America a arătat că civilizația chineză a fost eminamente inovativă (John K. Fairbank, Merle Goldman, China. A New History, 2006). Ea a amintit, bunăoară, că Francis Bacon lăuda Europa pentru trei descoperiri care au schimbat lumea – imprimeria, praful de pușcă și magnetul. Mai târziu, s-a stabilit că erau, de fapt, descoperiri chineze. Școala a mai amintit că din 1890 încoace, în virtutea orientării spre inovație, chinezii nu au fost mulțumiți cu niciun model străin de organizare. Concluzia școlii era că, „posesor al unui trecut unic, poporul chinez nu ar putea să aibă decât un viitor unic”, pe care va continua să-l caute.
S-a confirmat, în orice caz, diagnoza consilierului prezidențial Hu Angang, care, deja în urmă cu mai bine de o decadă, a prezis „transformarea Chinei într-o supraputere matură, responsabilă, atractivă” (China in 2020. A New Type of Superpower, 2011, p.12). O supraputere orientată cultural spre „supraviețuirea civilizațiilor”, îngrijind „un teritoriu vast pe uscat și pe mare”, „economic și financiar foarte puternică”, cu un „efectiv mare de cetățeni bine educați și o infrastructură bine dezvoltată”, „capabilă militar de apărare și influență pe glob”, cu un „sistem politic capabil de acțiune globală”. Datele de acum un deceniu – 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia, munca bine calificată și organizată, nivelul înalt al tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din experiențe concludente, contactele – erau garanția și confereau Chinei perspective aparte.
Un cercetător american, Michael Schuman (Superpower Interrupted, 2012), a și proiectat imediat ascensiunea Chinei pe fundalul istoriei ei milenare. El estima că „în secolul al 21-lea se scrie un nou capitol al istoriei universale a Chinei….Fiul Cerului este în ascensiune” (p.453-454). Se pot discuta diverse scenarii, dar este sigur că în istorie chinezii au preferat felul lor propriu de a proceda. O vor face și de acum înainte.
Cercetători francezi (Mathieu Duchatel, Max Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vu d’Asie, 2012) au subliniat nevoia de a se ieși din exotism în abordarea Asiei și de a înțelege lumea „asiocentrată” a chinezilor, dar și a indienilor și japonezilor. S-a stins, între timp, polemica privind „valorile asiatice”, aceste popoare operând „revizia culturală”, prin care au preluat valori europene. Dar nemulțumirea a rămas. China afirmă azi o „viziune asupra lumii fondată pe centralitatea țării”. Ar fi greșit însă ca această viziune să fie socotită „monolit”, căci ea conține „un veritabil pluralism al vederilor în jurul marilor întrebări” (p.29), cu prevalența dată meritocrației într-un sistem rezervat față de democrația ce se practică azi în lume.
O conferință scandinavă a dat analiza cuprinzătoare a noului curs luat de China în ultima decadă (Robert S. Ross, Jo Inge Bekkevolt, eds., China in the Era of Xi Jinping. Domestic and Foreign Policy Challenges, 2016). Nucleul îl formează observația privind trecerea de la „low profile diplomacy methods” ale lui Deng Xiaoping, la o „viziune proactivă ce leagă activitățile economice domestice cu o strategie globală de export de capital, tehnologie și capacitate industrială spre alții care au nevoie de ele” (p. 123). O viziune ce țintește la schimbarea lumii în direcția „proprietății de stat, mândriei și fericirii colective și reîntineririi naționale”.
Analiza unui ziarist german (Martin Winter, China 2049. Wie Europa versagt, 2019) are ca leitmotiv teza că „în pragul spre anii 2020, Europa a intrat în primejdia acută de a fi pulverizată între China și SUA”, mai cu seamă în situația în care „China este singura printre marii actori ai politicii mondiale care, în pragul anilor 2020, are un concept strategic elaborat, cu privire la cum va formata lumea” (p. 81). Cedând însă „noii corectitudini politice”, din nefericire răspândită azi, ziaristul crede că marea țară de la Răsărit ar amenința nu doar cu cucerirea de piețe și forța nucleară, ci și cu „negarea valorilor europene”.
Te și poți întreba, relativ la o asemenea credință, dacă valorile europene sunt atât de vulnerabile și cei care le neagă atât de potenți. Sunt de părere că este doar o înșelare, în ambele privințe. Cunoscutul ziarist continuă: „Cu cât China este mai puternică pe planul securității internaționale , cu atât ea va căuta mai mult să-și promoveze punctul ei de vedere” (p. 196). Dar cine nu-și promovează vederile? Sau, un alt exemplu, „China lucrează la o rețea de dependențe ce cuprinde globul, care să fie într-o zi destul de puternice pentru a susține noua putere mondială” (p. 123). Aici ne confruntăm însă cu o chestiune veche, căci populația Chinei în timpul lui Iisus depășea cincizeci de milioane, iar sub Napoleon era de douăsutecincizeci de milioane de suflete. Nu cumva ar trebuie discutată istoria înainte de a trage concluzii?
Mă tem că asemenea abordări mai curând tendențioase decât realiste nu vor face decât să confirme ceea ce intelectuali chinezi de prim plan spun astăzi. Anume, că unii-alții, în loc să-și rezolve problemele – începând cu enorma datorie publică, trecând prin demotivarea populației și încheind cu stagnarea propriei gândiri prospective – se preocupă să caute pretexte pentru a împiedica China.
Cel mai notoriu ziarist german de azi, Theo Sommer, a descris sobru fenomenul „noii ascensiuni a Imperiului de mijloc, care are o adâncă influență asupra vieții cotidiene a oamenilor oriunde pe Pământ” și a pledat, cu o argumentare adusă la zi, pentru cooperare necondiționată. În relațiile cu China, „încercarea de a ajunge la acord merită totuși orice efort”. Europa și țările europene au „a lăsa la o parte chestiunea valorilor și a face din interesele proprii unicul criteriu al acțiunii” (China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesiche Jahrhundert,2019, p.456). Numai astfel se iese la liman într-o situație a societăților și lumii deschisă spre viitor, care refuză încorsetarea în ideologiile și propaganda în curs.
Ceea ce recunosc tot mai mult și adepții noii „corectitudini politice”, precum Rudiger von Fritsch (Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg?, 2023), care scrie: „China este competitor economic și rival sistemic….O decuplare completă de China nu va fi posibilă și nu va avea sens. Avem nevoie de China și ca partener…” (p. 117).
În tot mai multe țări se fac cooperări fructuoase cu China. Din păcate, în România de azi, informații curate despre China actuală sunt puține și, ceea ce este dezamăgitor, înecate în propagandă ieftină. Ca și cum sensul istoriei s-ar decide de lipsiții de cultură și obtuzii de la Cotroceni. Care au făcut să se aleagă praful de o relație privilegiată, construită în timp și continuă distrugerea iresponsabilă a politicii externe a României, între altele întreținând necunoașterea lumii de azi.
În context, se impun câteva observații. Este nevoie de fiecare dată să se discute pe fapte, nu pe clișee. A verifica cele ce se vântură în zilele noastre, a cunoaște China din analize serioase, pe cât se poate la fața locului, este mereu o condiție de minimă civilitate.
Libertățile individuale, drepturile omului și democrația ce rezultă din ele sunt caracteristice culturii în care trăim. Dar, a le reduce la ideologie și propagandă înseamnă a le face deservicii. În definitiv, de ce să nu facem o democrație exemplară? De fapt, în numele propagandei și ideologizării, s-a ajuns ca, la noi, să nu se mai înțeleagă nici modernizarea, nici drepturile omului, nici democrația. Practic, România s-a izolat.
China de azi nu a cerut cuiva să o imite. Când ea însăși proclamă deschiderea (opening-up) spre lume, nu este miza ei să exporte vreun regim. Iar cine evaluează pozitiv China nu înseamnă că cere copierea ei, cum mai cred minți cufundate în prejudecăți. Nu este posibilă copierea, dar este necesară cunoașterea realității.
Pe de altă parte, replica frecventă care circulă la noi: „mutați-vă în China!” este doar rudimentară, și nu rezolvă pentru nimeni nimic. O înțelepciune străveche spune, de altfel, că fiecare are dreptul și datoria să contribuie la a crea o lume convenabilă acolo unde s-a născut.
La drept vorbind, după încercările cunoscute, dar neizbutite din Budapesta (1956) și Praga (1968), China a fost prima țară care a ieșit din schema „sau socialism răsăritean, sau capitalism clasic”, care mai bântuie unele minți și astăzi. Ea s-a eliberat de trecut, încât o altă societate, cu alte alternative, s-a instalat de atunci încoace pretutindeni, din multe cauze. Nu sunt încă elaborate analize sistematice ale societăților în care trăim, dar se impune nevoia diferențierii, dincolo ideologii, a relațiilor economice, geopolitice, civilizaționale.
Atunci când începeam studiul filosofiei, D.D.Roșca, influențat de Leon Robin, cu magnifica sa reconstituire a gândirii grecești, contrapunea în fața noastră, a studenților, gândirea chineză și raționalismul grec, ca și cum pe lume ar fi fost un singur raționalism. Azi este clar că au fost și altele. Oricât de uimitor pare, atunci când a reflectat asupra maximei „apa blândă erodează până și piatra cea mai tare”, Heidegger a folosit, daoismul, care complementase demult comportamentul bazat pe calcul, cu reflecția etică. Iar Whitehead a spus simplu: dacă vrei să-i înțelegi pe Peirce și John Dewey, citește-l pe Confucius, și invers. Înțeleasă până la capăt, viziunea pragmatismului este un produs chino-american.
Am avut privilegiul de a fi invitat să vorbesc la inaugurarea Institutului Național Confucius, din QuFu, și mi-am dat seama de amploarea tezaurului Chinei, care are documente scrise începând cu peste un mileniu înainte de era noastră. Am putut observa însă și principii simple. Pe unele le-am regăsit reafirmate la San Francisco, recent. De exemplu, „să cauți soluția convenabilă fiecărei părți”, „este loc pe Pământ pentru fiecare”, „să nu intri în competiția strategică, căci te obligă la părtinire”, „să rămânem la integritate”. Ele vin din bogata tradiție a civilizației chineze și merită cunoscute. Fie și numai pentru înțelegerea unei tot mai importante abordări a lumii în care trăim.
Andrei Marga
