În ultimele luni, lumea pare că nu mai urmează înțelegerile Est-Vest din 1972 (Shanghai), 1975 (Helsinki), 1985 (Geneva), 1986 (Reykjavik), 1988 (Moscova), 1991 (Soci), ci se îndreaptă spre scindare. „Propaganda de război” a colonizat deja o bună parte dintre conștiințe.

Istoria este recentă. După ce Hillary Clinton a luat act de ascensiunea Chinei, Barack Obama a dispus strategia „încercuirii (containement)” acesteia, China a procedat la retragerea depozitelor ei valutare din Statele Unite (în care mai deține în jur de 1000 de miliarde de dolari) reclamând folosirea acelor bani împotriva ei. Au urmat acuzarea „virusului chinezesc” din 2020, apoi, din 2021, alte subiecte și, mai nou, Taiwan-ul.

Ca urmare, cooperarea de odinioară SUA-China nu mai conduce relația supraputerilor. Acum, în Taiwan și în jur se adună arme. Se agită apele Pacificului, încât un conflict este posibil, chiar și din eroare. Va fi război SUA-China?

În diferite țări se publică deja analize pătrunzătoare, documentate complet, delimitând subsistemele politic, economic, militar, cultural și observând interacțiunea lor în societățile americană și chineză. Aduc aici în discuție una dintre acestea, cea mai legată de actualitate și mai precisă. Este vorba de ampla lucrare a economistului american Ray Dalio, Principles for dealing with the Changing World Order (Simon & Schuster, New York, 2021. Folosesc aici traducerea germană, Weltordnung im Wandel. Vom Aufstieg und Fall von Nationen, FinanzBuch, München, 2022, având-o fizic la dispoziție).

Consultant de succes în macroinvestiții pe Wall Street, poziție ce i-a adus adus prestigiu internațional, Ray Dalio a examinat evoluția marilor puteri pe cincisprezece secole spre a identifica ciclurile ce permit, odată cunoscute, previziuni pentru viitor. Nu stărui aici asupra filosofiei sale a istoriei, ci mă opresc asupra răspunsului său la întrebarea: va fi război SUA-China?

Acest răspuns începe cu chestiunea financiară. Chiar decidenții celor două supraputeri sunt dependenți de acest aspect, scrie Ray Dalio. În rezumat, el constă într-o relație ce a funcționat multă vreme fără fisuri, între o țară, SUA, care avea la activ un succes istoric, dar intrase în „excese” și „slăbire”, și alta, China, care avea la activ o criză îndelungată, dar atingea o uimitoare dezvoltare. În aceste condiții, China în plină dezvoltare și-a plasat dividentele în dolarul american, iar SUA au devenit și mai mult principala rezervă de valută forte a lumii.

Treptat, însă, relația dintre SUA și China a devenit o relație între „îndatorat și creditor” (p.521): SUA au folosit crescând creditele chineze, iar China a început de la un moment dat să se întrebe asupra folosirii creditelor. Era cunoscut că în situația îndatorării masive a statului, SUA au trebuit să recurgă la ceea ce se recurge de obicei în astfel de cazuri: monetarizarea prin tipărirea de dolari pentru a finanța deficite bugetare. Ceea ce a slăbit dolarul însuși!

Desigur că relația dintre supraputeri depinde de numeroși alți factori, diferiți ca natură, și de acțiunile altor state. O seamă de fapte din ultimii ani – restricțiile aplicate concernului Huawei, sancțiunile pentru Hong Kong, închiderea de consulate, reamplasarea de nave de război, măsuri fără precedent de politică monetară, confruntări politice, conflicte și altele – au acutizat însă întrebarea: va fi război între SUA și China?

Printr-o generalizare a ceea ce s-a petrecut în istoria lumii din ultimii cincisute de ani, Ray Dalio distinge cinci feluri de războaie – „comerciale și economice”, „tehnologice”, „geopolitice”, „de capital”, „militare”- la care mai adaugă două – „culturale” și „războiul cu sine însuși”. Ultimele două le observă mai ales în relația SUA-China, când ele au căpătat importanță.

Aceste feluri de războaie nu sunt izolate unul de altul, ci sunt legate, ele depinzând de abordarea „strategică” din partea decidenților respectivi. Aceștia pot opri escaladarea pe calea „firelor roșii” ce-i leagă și a „firelor de oprire”, ce-i stopează. Ray Dalio examinează eventualitatea fiecăruia dintre aceste feluri de războaie între cele două supraputeri.

„Război comercial și economic” între supraputeri ar fi dacă o parte oprește importurile vitale pentru cealaltă parte. De pildă, dacă SUA ar bloca importurile Chinei de petrol și resurse materiale, de tehnologii americane, sau China ar opri funcționarea înăuntrul ei a concernelor General Motors (care desface în China mai mult decât în SUA) sau Apple. De aceea, ambele țări caută acum să-și dezvolte producția internă și să se „decupleze” de cealaltă. Este de așteptat ca în următorii cinci ani, SUA și China să devină mai puțin dependente una de alta. „În orice caz, China poate să reușească aceasta mai repede în următorii cinci ani” (p.528) și va atinge mai curând „independența” economică.

În domeniul tehnologiei, de care depinde direct forța militară, SUA au superioritatea, dar progresele Chinei sunt razante, iar distanța de SUA se reduce abrupt. În rapiditate, progresele Chinei sunt mai mari decât ale altor țări. SUA acuză China că firmele ei spionează tehnologia americană, dar înseși firmele chineze sunt deja la un nivel înalt competitiv, iar statul chinez poate replica oricând cu măsuri simetrice. Mai ales că firme precum Huawei, Alibaba, Tencent, Ant Group sunt deja comparabile ca inovație tehnologică cu oricare firme din lume. De altfel, în acest moment, 40% dintre supercomputerele civile ale lumii sunt în China, iar sectoarele chineze de BigData, computație cuantică, tehnici de comunicație, ca și cele de folosire de computere în plăți, sunt în avans pe plan mondial. În orice caz, „în domeniul tehnologic are loc între timp o deconectare, ca parte a unei decuplări mai ample între China și SUA, care va avea enorme consecințe asupra lumii în următorii cinci ani” (p.532).

În acest moment, însă, China are nevoie de importul de tehnologie din SUA și din alte țări, încât, dacă se instrumentează cumva această dependență împotriva Chinei, se poate ajunge la „război tehnologic”, chiar la escaladare și război. Dar „dacă lucrurile se desfășoară ca până acum, atunci China își va permite ca în cinci ani să devină tehnologic mult mai independentă și să capete o poziție clar mai puternică decât cea a Statelor Unite – încât aceste tehnologii să fie limpede deja decuplate” (p.533). Acest tablou „se schimbă practic zilnic”.

„Războiul geopolitic” poate fi relativ la aspirația de suveranitate a Chinei cu privire la toate părțile ei istorice – incluzând Taiwan, Hong Kong, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud – și la regiunile din lume de interes strategic, mai ales la țările care au aderat la construcția „Noului Drum al Mătăsii (Belt-and-Road)”. Învățând din umilințele ultimelor secole, chinezii își vor apăra tot ceea ce ține de suveranitatea lor, fie și cu prețul vieții. În schimb, „toate chestiunile ce nu ating suveranitatea lor, chinezii își permit, după părerea mea, să le soluționeze mai curând fără aplicarea forței și vor să evite un război fierbinte” (p.534).

Taiwanul este la inima chinezilor. SUA au promis noi arme insulei, dar, după evaluarea lui Ray Dalio, nu vor trimite nicidecum militari să lupte pentru Taiwan. „Plec de la premisa că un război cu China pentru Taiwan, în care ar muri americani, ar fi foarte nepopular în America și că SUA, prezumabil, ar pierde această luptă” (p.535). Iar groaza față de un război pe scară mare este și alt motiv de evitare a unei intervenții americane cu trupe proprii.

Așa cum se petrec lucrurile adesea în istorie, în lume va fi o tendință de atașare a țărilor la o supraputere sau alta.” În următorii cinci până la zece ani vom trăi nu numai decuplarea în alte domenii, dar vom vedea care țări, la ce putere conducătoare se atașează. Alături de bani și putere militară, formarea de alianțe va fi influențată de felul în care China și SUA interacționează cu alte țări (adică de felul în care înțeleg să aplice puterea lor blândă). Forme de abordare și valori vor juca aici un rol” (p.538).

Numai că nici alianțele nu sunt totul, căci și cea mai puternică țară poate atrage țări care, luate în sine, nu sunt puternice. Va fi, însă, o apropiere între China și Rusia, în virtutea bogățiilor naturale și a tehnicii militare ale Rusiei, respectiv a capacității de finanțare și a nevoilor Chinei.

Cele două supraputeri, SUA și China, vor putea avea ciocniri în forma unor războaie „punctuale”, în diferite locuri ale globului. Ambele depinzând în acțiunile lor și de garniturile de decidenți ce le conduc.

„Războiul de capital” poate fi în jurul valutei forte. În clipa de față, în ceea ce privește rezervele lumii în băncile centrale, situația valutelor este următoarea: 51% dolari americani, 20% euro, 12% aur, 6% yenul japonez, 5% lira britanică, 2% yuanul chinez. Este clar că SUA sunt rezerva de devize principală, că ele pot tipări bani și pot aplica sancțiuni adversarilor. În 2019, au și fost aplicate în jur de 8000 de sancțiuni guvernelor, firmelor, persoanelor.

Dar lucrurile au și altă față. SUA pot emite titluri și hârtii de valoare, numai că acestea își păstrează valoarea în timpuri liniștite, nu în atmosferă de conflict. Tipărirea de bani, la rândul ei, îi lovește pe deținătorii de dolari. Sancțiunile determină țările țintite la a căuta alte valute pentru a-și plasa rezervele.

Recursul la o altă valută decât dolarul american este acum, se înțelege, în interesul Chinei. „Dacă SUA nu afectează valuta chineză și piețele de capital din China pentru a le slăbi, și/sau chinezii nu dăunează propriilor valută și piețe de capital (prin schimbări politice care să reducă atractivitatea acestor piețe), valuta și piețele de capital ale Chinei, prezumabil, se vor dezvolta rapid într-un concurent mereu mai mare pentru piețele de capital din SUA” (p.546). Iar capitalul este un teren de competiție ce poate trece în război. Totul atârnă de politicile ce se decid.

S-au creat în secret o mulțime de arme, iar războaiele se duc cu mijloace noi și după „arte” diferite, încât previziunea unui „război militar” este complicată. În situația de acum, China ar câștiga un astfel de război în Marea Chinei, dar SUA rămân mai puternice militar în lume. Pe de altă parte, economic și tehnic, China face progrese rapide, încât nu este ușor să se evalueze raporturile militare. Se poate spune că „întrucât timpul lucrează pentru China, în cazul în care un război ar trebui să survină, este în interesul chinezilor să-l amâne (încă cinci până la zece ani, până când, prezumabil, ei devin mai puternici și mai independenți). Din punctul de vedere al SUA, acesta ar trebui să aibă loc mai devreme” (p.549). Nu este exclus ca între timp să aibă loc războaie în diferite locuri ale globului, în spatele cărora să fie supraputeri.

SUA și China se despart, după Ray Dalio, pe terenul valorilor. Cum se știe, „cultura chineză cere de la figurile ei conducătoare și de la societate să adopte decizii predominant ierarhic, stabilește reguli de decență riguroase, pune interesul colectiv înaintea intereselor indivizilor și pretinde ca fiecare să-și știe locul, să-și îndeplinescă corect sarcinile și să-i trateze pe toți cei care în ierarhie stau deasupra cu respectul unui copil față de părinții săi. Chinezii aspiră, de asemenea, la o <dominație a proletariatului>, ceea ce obișnuit înseamnă că șansele și poverile se împart în lărgimea societății. Dimpotrivă, cultura americană prescrie politicienilor ei de la vârf să guverneze țara de jos în sus, pretinde o măsură ridicată de libertate personală, pune individualismul în fața colectivismului, admiră gândirea și atitudinea revoluționară și respectă omul nu datorită poziției sale, ci datorită calității ideilor sale” (p.550). De fiecare parte, valorile marchează viața cotidiană, economia și politica.

Nu este previzibil ca americanii și chinezii să se constrângă unii pe alții la schimbarea propriilor valori. Și compararea acestora este adesea făcută superficial, fără cunoaștere efectivă, la fața locului. „Eu vreau totuși să formulez observația – scrie Ray Dalio – că cei mai mulți cunoscători ai istoriei au ajuns la concluzia că niciunul dintre aceste sisteme nu este fundamental bun sau fundamental rău […] Niciun sistem nu lucrează pe orice durată bine – sau nu funcționează în general – dacă individul, ce ține de el, nu respectă decât dorințele sale personale și dacă sistemul nu este atât de flexibil încât să se adapteze la alte timpuri fără să se descompună” (p.554).

Ne aflăm, însă în situația în care, potrivit sondajelor, o mare parte a americanilor au o părere negativă despre China (până la 50% mai cred în „virusul chinezesc”!), iar chinezii au o părere predominant negativă despre americani. Firește, există riscul ca asemenea „exprimări emoționale” să fie luate ca mai mult decât sunt – efecte de circumstanță. Depinde de decidenți și de cetățeni să rămână lucizi și să ia în seamă adevărul că, în ceea ce-i privește pe oameni, „tăria depinde de felul în care se comportă” (p.559). Un „război cultural” poate fi astfel evitat.

Cel mai mare „război” o țară îl duce cu ea însăși, căci acesta are cea mai mare influență asupra tăriei sau slăbiciunilor ei. Ray Delio întocmește lista factorilor pe care o supraputere are a-i întruni ca să se impună. Este vorba de: educație solidă – ce cuprinde competențe, formarea caracterului și a raportării la celălalt; profundă morală a muncii; reducere la maximum a corupției și a încălcării statului de drept; sistem echitabil de alocare a resurselor; receptivitate la cele mai bune idei din lume; capacitate de a concura pe piețele lumii; venituri ce cresc continuu; capacitate de a investi mai mult în infrastructură, educație, cercetare și dezvoltare; creștere rapidă a productivității muncii; descoperirea de noi tehnologii; pondere crescândă în comerțul mondial; armată puternică; valută și piață de capital internă și participarea la piețe externe pretențioase; crearea a cel puțin unui centru financiar conducător în lume. Cetățenii au a se întreba cum servesc decidenții lor atingerea acestor indicatori. Dezbaterea și deciziile interne, proiectele și faptele decid azi statura de supraputere – mai mult decât războaiele în afară.

Relația dintre SUA și China este azi temă ce atinge, vrând-nevrând, viața fiecărui om. Este important ca ea să fie abordată plecând de la fapte. Desigur, oricine poate adăuga sau scădea ceva din distincțiile, criteriile și considerațiile lui Ray Dalio. De pildă, începerea abordării relației dintre SUA și China cu aspectul financiar nu este singura posibilă – se mai poate începe cu relațiile economice sau cu cele ale politicii externe din acest moment al istoriei. Pe lângă felurile de războaie pe care le delimitează Ray Dalio, pe lume mai sunt „războaie pentru teritoriu”, atunci când țările sunt învecinate, sau „războaie pentru supremație”, în situația în care țările sunt conduse de ideologii istorice sau de vederi mesianice. Mai mult, discuția despre valorile societăților americană și chineză nu se termină cu opoziția în care ele sunt puse de Ray Dalio. Bunăoară, pragmatismul le unește – așa cum a observat deja Alfred N. Whitehead: Cine îl citește pe Dewey, îl pricepe pe Confucius și invers. China a și realizat „revizii culturale” în raport cu o tradiție copleșitoare și reafirmă confucianismul. Pe de altă parte, democrația, așa cum a fost concepută de Thomas Jefferson și James Madison, este deschisă și-și asumă că ideea unui sigur fel de democrație este funciar nedemocratică.

Se mai poate adăuga observația că în cartea lui Ray Dalio se simte atmosfera creată după 2020, prin alegerea la Washington DC a unei administrații ce face greu față moștenirii democratice a Americii. Dar, nu ar fi onest să nu se recunoască impecabila argumentare a lui Ray Dalio în parametrii pe care și i-a fixat. Cu siguranță, avem de a face, odată cu cartea sa, nu numai cu date proaspete, ci și cu o tehnică de analiză nouă, aptă să ofere răspuns onest la întrebarea: război SUA – China?

Andrei Marga