”Înainte de revoluţia din 1989, faimoasă disidentă şi apărătoare a drepturilor omului a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu prin declaraţii publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă şi unor publicaţii din străinătate” scriau de ziua poetei, acum cîțiva ani, prestigiosul ziar Adevărul și revista Historia.

Posibil să fie o confuzie, și poeta să fi criticat Ceaușeștii după revoluție. Pentru că înainte era prea ocupată să le ceară îndurare, să apeleze la toate cunoștințele din sistem în scopul netezirii potecilor către cuplul dictatorial și să obțină diverse favoruri din partea lor.
Nu o spunem noi, ci un foarte înalt demnitar al regimului comunist, Silviu Curticeanu, într-o carte de acum cîțiva ani, în care relatează culisele celebrului scandal produs de motanul Arpagic.
Dezvăluiri care adîncesc anumite mistere plutinde în jurul așa-zisei disidențe a Anei Blandiana.

Să prezentăm faptele, pe scurt.

În biografiile oficiale ale poetei, ea însăși, ori alții, avansează ideea a trei mari suspendări ale dreptului de semnătură pe care     le-ar fi suferit scriitoarea.
Prima, în 1959, pe motiv că tatăl său avea dosar necurat, de fost legionar.
Prima ciudățenie, dacă avea dosar neconform, cum a putut poeta să debuteze la doar 17 ani, de pe băncile liceului, practic? Nemilosul regim comunist, în apogeul terorii, descoperise abia postum că noul talent e un pericol?
Să zicem că așa o fi fost.

În 1985, vine a doua suspendare, după apariția, în decembrie 1984, a patru poezii considerate neprincipiale de către regim, în revista Amfiteatru. (Cu doar doi ani înainte, Blandiana și soțul (s.n.) primiseră acordul regimului pentru o deplasare de trei luni în nouă state occidentale.)
Foarte interesant, Blandianei i se ridică suspendarea după doar trei luni, în schimb redacția revistei e, practic, spulberată în cele patru zări, în frunte cu redactorul-șef Stelian Moțiu. Nu e lipsită de substanță ipoteza că poeziile Blandianei fuseseră, de fapt, doar un pretext pentru Elena Ceaușescu să spargă ”cuibul de vipere” de la Amfiteatru, unde Nicu Ceaușescu avea prieteni de pahar de mare calibru, cu invocatul Moțiu în frunte.

În 1988, se produce marea bizarerie.
Deși Blandiana ar fi trebuit să devină, de mult, un personaj-problemă pentru editori, iar lucrările ei periate la sînge, în volumul ”Întîmplări de pe strada mea” reușește să apară legendara, de acum, poezie cu motanul Arpagic care i-a adus a treia suspendare, e vorba de ”O vedetă de pe strada mea”.
Este singura poezie din cele trei volume avîndu-l ca erou pe Arpagic, apărute în acei ani, cu potențial exploziv: paralela cu Ceaușescu e de netăgăduit. Mai existase într-un volum anterior o poezie în care motanul ”producea” curent electric într-o vreme cînd acesta era raționalizat, dar versurile nu lăsau să răzbată cine știe ce, totuși.

În august 1988, Blandiana primește a treia suspendare, care durează pînă la revoluție.
După revoluție, ea a recunoscut că a făcut un memoriu către familia Ceaușescu, pentru a fi iertată, dar a făcut să sune asta ca un fel de amenințare la adresa dictatorului.

„Când s-au împlinit şase luni de la interdicţie, la 3 martie 1989, am scris o scrisoare adresată lui Ceauşescu, pe care am depus-o la Registratura CC al PCR; apoi am mai lăsat copii, «spre ştiinţă», în alte 22 de locuri: la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (numele Ministerului Culturii din epocă); la Academia de Ştiinţe, la Academia Română; la agenţiile de ştiri; la Uniunea Scriitorilor; la ziarele principale etc. În memoriu spuneam că faptul că fusesem interzisă era, potrivit legilor ţării, ilegal, deoarece mi se lua dreptul la muncă, care este un drept inalie­nabil.
Cele 22 de copii le-am depus nu pentru că speram să-mi răspundă cineva (presupuneam că n-o să primesc nici un răspuns, ceea ce s-a şi întâmplat (s.n.)), dar doream să trimit scrisoarea în străinătate – pentru că mai rea decât interdicţia era camuflarea interdicţiei – şi nu voiam să fiu, logic, singura care ar fi putut-o face”.
Și poeta s-a ținut de cuvînt, trimițînd scrisoarea în străinătate.

Conform spuselor ei, deci, Ceaușescu nu a ținut cont de memoriul primit.
Și totuși, minune maximă: în luna mai 1989, prestigioasa editură Minerva, în colecția Biblioteca pentru toți, îi publică un volum cu cele mai frumoase poezii, într-un tiraj de 100.000 de exemplare. În tot anul 1989, un singur poet a mai beneficiat de onoarea publicării la BPT, un anume Mihai Eminescu.

„La vreo două luni după ce am scris scrisoarea, am fost chemată, deşi nu eram membră de partid, la Comitetul Central, la Secţia Cultură, unde era şefă Emilia Sonia(…) «Vreţi să faceţi scandal», a repetat ea, «ei bine, n-o să vă folosească scandalul – vă publicăm cartea»”.

Mai pe românește, comuniștii i-au publicat cartea în plină suspendare pentru că s-ar fi temut de scandal.

Așa o fi fost.
Dar, sunt voci care susțin cu totul altceva.
Silviu Curticeanu, fost membru al MAN și al CPEx, un apropiat al lui Ceaușescu, are o variantă sensibil diferită într-o carte apărută acum niște ani: Ana Blandiana s-a făcut luntre și punte în 1988, după suspendare, să obțină iertarea Ceaușeștilor, intervenind la cel despre care se spune că îi era protector, Gogu Rădulescu, pentru a-i obține o audiență la Ceaușești. Iar acesta, mai departe, la alte relații.
Conform lui Curticeanu, poeta susținea în amintitul memoriu că nu avusese nicio intenție de a sugera o paralelă între Arpagic și Ceaușescu și că toată vîlva fusese creația ”unor răuvoitori”.
Niște răuvoitori care au reușit, totuși, să o tranforme pe Blandiana – ”pe care eu și tovarășul am ajutat-o atît” (Elena Ceaușescu dixit) – în mare disidentă anticomunistă.

Prezentăm mai jos fragmentele din cartea lui Curticeanu, cu speranța că, într-o zi, poate va ieși la lumină și memoriul Anei Blandiana către Nicolae Ceaușescu: