Luna trecută, Consiliul pentru Afaceri din Mainland al Taiwanului (MAC) a publicat un raport care conține o secțiune în care se detaliază modul în care China ar putea folosi portavioanele sale ca parte a strategiei de interdicție anti-acces/negare a zonei (A2/AD) mult promovate de Beijing. Citat din surse declasificate ale Ministerului Apărării Naționale din Taiwan (MND), raportul sugerează că operațiunile portavioanelor chineze sunt „îndreptate spre a ‘nega’ accesul militar al Statelor Unite în zona strâmtorii Taiwan”.

În timp ce mulți observatori navali – inclusiv acest autor, care a acoperit anterior acest subiect – consideră că grupurile de atac ale marinei armatei de eliberare a poporului (PLAN) ar avea doar un rol limitat într-o eventuală criză în Taiwan, MAC sugerează că nu ar fi cazul – poate cu o anume credibilitate, având în vedere că concluziile sale provin din sursele MND.

Cum ar putea deci un astfel de scenariu – să zicem, în anii 2020, când numărul portavioanelor Chinei ar ajunge la trei – să se desfășoare și ce ar trebui să înțelegem din asta?

În primul rând, portavioanele sunt probabil parte a edificiului A2/AD chinez doar în măsura în care aceste vase distrag atenția de la alte misiuni, poate mai importante. Cu toate acestea, Beijingul ar face bine să-și desfășoare portavioanele ca o „flotă existentă”, mai degrabă decât ca nave capitale care să se confrunte direct cu adversarul pentru controlul mării.

Pe scurt, o flotă existentă reprezintă o forță care nu caută activ o bătălie cu adversarul (mai puternic), dar a cărei simplă existență ar reprezenta un factor în calculul strategiilor opuse. Așa cum au subliniat corect Trevor Phillips-Levine și Andrew Tenbusch într-un articol pentru Centrul pentru Securitate Maritimă Internațională, flotele inamice “implică devieri considerabile de resurse și capabilități păstrate în rezervă, fie că aceste flote sunt participante directe la o operațiune sau nu.”

Acest concept operațional ar vedea portavioanele Fujian, Shandong și Liaoning – fie concentrate într-o singură sau în două sau mai multe grupuri de task – navigând în Marea Filipinelor, dar fără a căuta activ o bătălie cu Marina SUA, pentru a complica calculele Washingtonului și a ține ocupate forțele americane care ar putea fi folosite mai bine în altă parte. (Dacă acest autor ar fi comandantul PLAN, ar avea două astfel de entități – una centrată pe portavionul „mare” Fujian și cealaltă formată din cele două portavioane „ușoare”. O astfel de dispunere a forțelor ar trebui să fie un echilibru semnificativ între atingerea concentrării/masării forțelor, un principiu cheie al războiului, și dispersia, care este crucială pentru gestionarea semnăturii în spațiul de luptă contemporan.)

Are sens ca PLAN să adopte această CONOPS. La urma urmei, Fujian, Shandong și Liaoning sunt bijuteriile coroanei marinei chineze și, în ciuda protecției concesionate de flota „fortăreață” a Beijingului, deși neefectuată, ar fi discutabil că ar fi o alegere înțeleaptă pentru PLAN să devină agresiv în confruntarea cu Marina SUA (USN). De fapt, ar trebui ca aceasta din urmă să desfășoare cel puțin două grupuri de portavioane – posibil mai multe – pentru o operațiune în Taiwan, având în vedere mizele extrem de mari implicate.

Dacă chinezii ar încerca să lupte într-o versiune din secolul XXI a Bătăliei Mării Filipinelor din 1944, liderii PLAN știu că americanii au un avantaj în experiență. În anii 2020, SUA ar avea aproape 110 ani de experiență în operațiuni cu portavion; pe de altă parte, chinezii au avut doar mai puțin de 20. Iar avionul de vânătoare de bază al USN, F/A-18E/F Super Hornet, este dovedit în luptă, în timp ce omologul său din PLAN, J-15 Flying Shark, nu este.

Pe de altă parte, cine deține cărțile în jocul numeric este mai puțin clar. În timp ce aproximativ 140 de avioane de pe cele două portavioane teoretice ale SUA ar fi față în față cu 110 pe cele trei portavioane chineze, acestea din urmă ar putea conta într-o măsură mai mare pe suportul aviatic de la sol. (Fără îndoială, deși o astfel de evaluare prin numere este imperfectă în estimarea capabilităților de luptă, oferă totuși un punct de plecare decent pentru discuție.) Semnificativ este faptul că amiralul taiwanez retras și fostul vice-ministru al apărării, Lee Hsi-ming, a susținut anul trecut că portavioanele PLAN „nu ar putea rezista atacurilor militarului american”.

Cum reacționează planificatorii navali americani la o astfel de flotă existentă chineză depinde de cum interpretează acest lucru. Comandantele americane familiarizate cu conceptul controlului mării ar trebui să țină cont de ceea ce s-a întâmplat în angajamentul Cape Engano din Bătălia Golfului Leyte din 1944. Acolo, întreaga forță navală a SUA implicată în bătălie a fost desfășurată împotriva corespunzătorului său japonez, iar s-a dovedit că acesta din urmă a fost doar un decoy pentru a distrage atenția de la capul de pod Leyte – cu aproape consecințe catastrofale pentru americani.

Gândiți-vă și la efectele disproporționate pe care o singură forță navală americană sau două le-au avut în primele luni ale războiului din Pacific asupra efortului de război japonez. Spre exemplu, Japonia Imperială a fost atât de surprinsă de Raidul Doolittle din 1942 (care a avut efecte tactice minime, dar a fost profund strategic) încât a dedicat o întreagă operațiune – campania Midway – pentru a căuta o bătălie decisivă cu portavioanele americane.

În această privință, fiecare platformă a USN care caută grupurile de atac chineze ar fi unul mai puțin din resursele americane care ar trebui să se concentreze pe ceea ce ar trebui să constituie efortul principal, adică să vină în ajutorul forțelor taiwaneze deja copleșite. Și fiecare zi în care USN se dedică găsirii adversarului pe mările înalte îngăduie mai mult timp pentru Republica Populară în operațiunile sale militare împotriva Taiwanului.

Pentru a accentua conceptul de flotă existentă, în timp ce exploatează mobilitatea navelor de război în general, China ar trebui, de asemenea, să nu își ancoreze portavioanele într-o zonă situată la 300 până la 800 de kilometri de coasta de est a Taiwanului, așa cum crede că aceste vase ar face raportul Consiliului pentru Afaceri din Mainland. Cifrele ridicate sugerează că grupurile de atac chineze s-ar staționa în așa fel încât estul Taiwanului să fie în raza de acțiune a puterii aeriene de portavion. Conform MAC, o astfel de dispunere a forțelor ar da naștere unei „atacuri din pincer est-vest” asupra unei „asediu total al insulei” Taiwan.

Cu siguranță, acest mod de operare ar putea distrage atenția Taiwanului către coasta sa estică și complica planificarea apărării. Totuși, această CONOPS încalcă într-o oarecare măsură principiul „nu lega o flotă mobilă de un teritoriu”. Într-adevăr, acest autor a scris anul trecut că o astfel de configurație ar putea vedea marina chineză „încercuită din patru direcții între forțe ostile”, nu doar două, așa cum susținea raportul MAC.

Strategii PLAN, bine versați în istorie, ar observa de asemenea că această configurație este reminiscentă a ceea ce au făcut japonezii în primele faze ale Bătăliei Midway. Ce s-a întâmplat a fost că forțele imperiale au fost împărțite între două obiective concurente – să lupte împotriva flotei SUA și să subjuge insula Midway. Această decizie, care a încălcat principiul războiului referitor la alegerea și menținerea obiectivului, a contribuit la debandada japoneză în bătălie.

În concluzie, nu ar trebui să surprindă faptul că China ar putea folosi portavioanele într-un mod oarecum neconvențional în timpul unui conflict cu Taiwan. În ultimii ani, comentatorii navali au discutat despre desfășurarea portavionului în moduri neobișnuite, articolul semnat de Phillips-Levine și Tenbusch menționat mai sus mergând până la a recomanda ca portavionul să fie folosit ca “momeală”.

Având în vedere înclinația chineză de a se închina la altarul lui Sun Tzu și de a folosi înșelăciunea ca stratagemă de război, nu ne-am dori probabil să pariem împotriva Republicii Populare folosind ingenios portavioanele sale.

Totuși, chiar dacă ar fi utilizate într-un rol secundar, având în vedere statutul exaltat, chiar falic, al portavioanelor pentru China – sau pentru orice țară care le deține – cine se așteaptă ca acestea să fie relativ slab apărate în timpul războiului, așa cum a fost cazul forței nordice a Japoniei imperiale în timpul Bătăliei de la Cape Engano, va fi profund dezamăgit.