Acum 115 ani, la 6 mai 1909, regele Carol I semna Înaltul Decret Regal nr.1620 prin care se consfinţea apariţia Corpului militar de maeştri  militari de marină şefi de specialitate. Necesitatea acestui corp de profesionişti militari a venit ca urmare a dezvoltării industriale, iar marina era în acele vremuri vârf de lance a punerii în practică a inovaţiilor tehnologice. Timpul a trecut, iar statistic vorbind sunt aproximativ 10 000 de maiştri militari de marină ce s-au format în aceşti ani în Marina Militară a României.

Necesitatea unui corp special de profesionişti în marina militară a venit ca urmare a dezvoltării industriale. Perioada 1860–1914 a fost a doua revoluție industrială pentru că atunci au fost inventate multe tehnologii, cum ar fi electricitatea, motorul cu ardere internă, industriile chimice, aliajele, derivatele din petrol și alte produse chimice, tehnologiile de comunicații electrice (telegraf, telefon și radio) sau instalații sanitare interioare.

Suntem în 1909, an important al acestei perioade revoluţionare. Italianul Guglielmo Marconi şi germanul Karl Ferdinand Braun primeau Premiul Nobel ca apreciere pentru contribuțiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir. Această perioadă marcată de transformări majore va afecta şi domeniul militar.

Pe lângă apariţia noilor arme ca mitraliera şi avionul, torpila şi submarinul, acceptate de unii cu reţinere, o transformare în armatele lumii s-a petrecut la nivelul cromatic al uniformelor militare, renunţându-se la culorile vii de până atunci.

În anul 1902, armata britanică dă startul acestei politici inovatoare introducând o uniformă de campanie de culoare kaki, pentru toate armele, înlocuind astfel roşul, care predomina în majoritatea ținutelor britanice. Începând cu anul 1907, armata imperială rusă trece la uniforma brun-verzuie, iar cea germană, după primele teste făcute tot în acelaşi an, adoptă în 1910 o ținută de culoare „cenuşiu de câmp”, feldgrau.

Armata austro-ungară schimbă și ea uniforma în 1908, cu o ținută tot uni, având culoarea gri-albăstrui (oțel) sau hechtgrau. Armata regală bulgară adoptă, tot în această perioadă, o ținută de campanie cu o culoare de fond maro închis. Armata italiană trece, tot în 1908, la uniforma gri-verzui sau grigio-verde.

La toate aceste schimbări, România nu putea să rămână indiferentă. Primele inițiative pentru modificarea uniformelor apar în 1910 şi se vor concretiza un an mai târziu.

În 1911 apare o nouă ținută de campanie pentru Armata României, ce era lucrată din postav gri-verzui. Din rațiuni economice, se renunță la gri-verzui şi începe să fie folosit gri-albăstruiul, o nuanță de gri ternă, spre albastru.

Marina era atunci locul unde motorul cu abur, inima primei revoluţii industriale, se simţea ca acasă, pe când cavaleria nu renunţa la săbiile de pe vremea regelui Arthur, iar infanteria considera încă marşul ca fiind esenţa pregătirii sale militare.

Navele militare, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi început de secol XX, păreau nişte catedrale gotice pe lângă atelajele cu cai ale armatei de uscat, iar uriaşele tunuri de 305 mm de pe punţile cuirasatelor puneau tunurile de 75, 76,2, 77 şi 84 mm, ce populau câmpurile de instrucţie, într-o postură umilitoare. Tunul britanic 18-pounder (84 mm) model 1905 costa circa 4.000 de lire sterline bucata, echipare completă şi împreună cu 1.000 de proiectile.

În 1909 se lansa la apă cuirasatul de tip dreadnought Neptune care a costat 1.688.916 lire sterline. E drept, nici nu se poate vorbi de o comparaţie la dimensiunile ameţitoare chiar şi pentru zilele noastre, un deplasament de 20.000 de tone, o lungime de 166,4 metri, propulsat de turbine de 25.000 C.P. ce asigurau o viteză maximă de 21 Nd (39 km/h). Însă, cireaşa de pe tort era ansamblul de cinci turele duble de 305 mm.

Totul părea că este în favoarea slujbaşilor de pe apă. Ofiţerii de marină au purtat prima oară cămăşi albe imaculate la uniformă şi tot ei au fost cei care s-au bucurat de cele mai noi descoperiri ştiinţifice ale omenirii, care au fost aduse fără reţineri la bordul acestor construcţii metalice megalitice. Toate aceste mijloace tehnice de excepţie, arme imense ce păreau a fi manevrate de uriaşi, aveau nevoie de o nouă categorie de personal militar – tehnicienii!

Fiecare flotă militară i-a numit potrivit cu tradiţiile seculare sau a achiziţiilor de ultimă oră şi la modă. Marina noastră militară i-a numit în anul 1909 pe cei care se situau deasupra corpului subofiţerilor şi trebuia să devină ajutoare de nădejde a ofiţerilor maeştri de marină şefi de specialitate.

Actul de naştere fiind reprezentat de Înaltul Decret nr. 1620 din 6 mai 1909, ce purta semnătura regelui Carol I. Liderii militari de atunci, sprijiniţi de decidenţii politici, au simţit oportunitatea şi necesitatea acestei revoluţii la nivel de personal militar.

Această denumire a rezistat timpurilor şi regimurilor până în anul 1965, când, printr-o derivație fonetică, a fost asimilată cu un corespondent din familia denumirilor muncitoreşti – maistrul, însă rolul şi poziţia acestui corp militar a rămas acelaşi.

În această lungă perioadă, de 115 ani, cei aproximativ 10.000 de reprezentanţi ai acestui corp militar au activat la bordul navelor militare româneşti, în comandamente, şcoli, unităţi logistice şi de reparaţii, executând activităţi ce ţin de operarea şi mentenanţa tehnicii navale, iar în calitate de lideri militari au asigurat performanţa posturilor de luptă, grupelor, echipelor şi echipajelor pe care le-au avut în subordine.

Nu este nicio legătură cu armata celor 10.000 de nemuritori ai Imperiului Ahemenid, chiar dacă maeştrii de marină şi-au asigurat nemurirea prin profesionalismul, sacrificiul şi dăruirea manifestate în fiecare zi, indiferent de vremuri.

Cursurile pentru accederea la acest statut profesional erau lungi, întinzându-se pe parcursul a trei ani, iar noul tip de război naval supertehnologizat din Falkland (Malvine) din anul 1982 a făcut ca la examenul de admitere la această şcoală, peste alţi doi ani, să fie acceptaţi doar absolvenţi posesori de diplomă de bacalaureat.

E drept, au fost câteva încercări destul de insistente de desfiinţare a acestui corp pe la începutul noului wsecol XXI, totul soldându-se cu reducerea perioadei de pregătire de la trei la doi ani.

Aceeaşi tendinţă de a utiliza cele mai noi descoperiri tehnologice reprezintă o constantă şi pentru flotele militare de astăzi, iar nevoia de a ţine pasul cu vremurile i-a făcut pe unii să aducă modificări de substanţă în pregătirea acestui corp tehnic.

Marina Militară elenă a trecut la pregătirea universitară a acestor tehnicieni cu o durată de trei ani, menţinând-o pe cea specifică ofiţerilor la patru ani. Seamănă foarte mult cu ce s-a întâmplat şi în societatea românească cu asistenţii medicali, care astăzi au la dispoziţie specializarea Asistenţă Medicală Generală, cu durata studiilor universitare de patru ani.

Marinarii au fost întotdeauna prietenii noului şi au fost militarii mai puţin conservatori, care au ştiut să răspundă rapid la provocările viitorului şi de aceea au rămas … aparte. Spun aceasta pentru că au şi ei un domeniu conservator prin excelenţă – limbajul. Doar la ei găseşti astăzi cuvinte uzuale ca pitură, marţagon, babord, dunetă, baston prova, siflee, ispol, forpic, comandor, amiral sau maestru de marină. ( Marian Boza, foto –  Arhiva Ligii Maiștrilor Militari de Marină).