Cu toții am așteptat și ascultat cu sufletul la gură interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin, care la doar trei zile de la publicare are în total aproape 300 de milioane de vizualizări, și aici nu am contabilizat audiența televiziunilor naționale care au transmis interviul peste tot în lume.

Au fost foarte multe critici la adresa lui Carlson, mulți au spus că a fost prea prietenos cu Putin, că i-a adresat întrebări mult prea ușoare, niciuna despre presupusele crime de război din Ucraina, alții, precum Cozmin Gușă, și-ar fi dorit ca acesta să fi întrebat despre crimele americanilor din Ucraina, dar de lăudat este cu siguranță faptul că a reușit să îl convingă pe Putin să dea un interviu presei americane. Putin a dat un discurs destul de propagandistic, ocolind subiectele inconvenabile și oferind o lecție de istorie a Ucrainei a la russe pentru primul sfert al interviului. Nu a abordat nici problemele interne rusești referitoare la democrație și libertate de expresie, nu că în occident avem chiar așa de multă democrație și libertate de expresie, dar măcar o menționăm cu toții în discursuri.

Oricum, au fost extrem de multe dezvăluiri în interviu. De exemplu, Putin a dezvăluit că „ritmul în care crește cooperarea Chinei cu Europa este și mai mare decât cel al creșterii cooperării sino-ruse”, fapt incredibil dacă luăm în considerare critica perpetuă a Chinei din presa europeană. În același timp, a consemnat că Rusia este acum prima economie a Europei, înaintea Germaniei, deci e clar că Rusia și China au ambiția comună de a domina Europa, ambiție care iată că s-a și împlinit. Putin a mai și devoalat conținutul unor discuții de salon bombă cu personaje de tip George Bush, atât senior cât și junior, cea mai interesantă fiind cea cu Bill Clinton din 2000 când acesta i-a spus că Rusia s-ar putea alătura NATO dar apoi a retras rapid oferta. Dar, cea mai importantă dezvăluire în opinia mea a fost cea referitoare la Boris Johnson, pe care o includ integral mai jos:

„Am negociat cu Ucraina la Istanbul, am căzut de acord, Zelensky era conștient de acest lucru. Mai mult, liderul grupului de negociere, domnul Arakhamia este numele său de familie, cred că încă conduce facțiunea partidului de guvernământ, partidul președintelui în Rada. El conduce în continuare facțiunea prezidențială în Rada, parlamentul țării, încă e acolo. Și-a pus chiar semnătura preliminară pe documentul despre care vă vorbesc. Dar apoi a declarat public pentru întreaga lume: ‘Eram gata să semnăm acest document, dar Boris Johnson, pe atunci prim-ministru al Marii Britanii, a venit și ne-a descurajat să facem acest lucru, spunând că este mai bine să luptăm împotriva Rusiei. Ei ar fi dat tot ce era necesar pentru ca noi să returnăm teritoriul care s-a pierdut în timpul confruntărilor cu Rusia. Iar noi am fost de acord cu această propunere’. Uite, declarația sa a fost publicată. A spus asta în mod public.”

Ca răspuns, Boris Johnson a publicat un articol în Daily Mail în care l-a numit pe Tucker Carlson „trepădușul tiranului, dictafonul dictatorului și trădătorul jurnalismului”, declarând: „Carlson nu a contestat sugestia ridicolă conform căreia guvernul Regatului Unit i-a convins pe ucraineni să lupte, mai degrabă decât să se predea lui Putin, în primăvara anului 2022. După cum va confirma fiecare membru al guvernului ucrainean, de la Zelenski în jos, nimic și nimeni nu i-ar fi putut opri pe acești ucraineni cu inimă de leu să lupte pentru țara lor – și nimic nu o va face”. Totuși, acesta nu a negat direct dezvăluirile lui Putin, ceea ce ne ridică mai multe semne de întrebare. În primul rând, cum de chiar prim-ministrul Marei Britanii și-a asumat să distrugă procesul de pace? Este posibil ca țara ce este acum măcinată de greve și de proteste să-și mențină chiar și astăzi statutul de imperiu? Care este de fapt rolul Marii Britanii în relațiile internaționale moderne? În al doilea rând, de ce nu am primit nicio justificare pentru această acțiune? Nici în articolul citat mai sus nu ni s-a oferit niciun detaliu despre interesele Marii Britanii în războiul din Ucraina, deci să presupunem că toate aceste decizii au fost luate doar de dragul democrației? Să le luăm pe rând.

SUA și-a asumat de mult rolul de „Big Brother” a Marii Britanii, înlocuind Pax Britannica cu Pax Americana și lăsând Marea Britanie să își asume o nouă poziție de mielușel inofensiv comparativ cu măiestria de altădată. Dar Marea Britanie este acum subapreciată, lăsându-ne pe toți să credem că tot ce este acum este un proxy important al SUA. Și SUA și Marea Britanie sunt acum caracterizate de o administrare proastă a propriei puteri, decăderea amânduror imperii determinate de scăderea capacității lor de a menține o clasă mijlocie puternică. Dar aici trebuie să reamintim de forța capitalului financiar și a corporațiilor lacome: ambele imperii și-au sacrificat statutul de „welfare state” (ad litteram statul bunăstării, termen ce se referă la promovarea bunăstării cetățenilor de către instituțiile statului) în favoarea unor corporatocrații conduse de big money. Și niciunde nu este asta mai evident decât în miezul capitalei britanice, City-ul londonez.

Londra rămâne și astăzi un centru financiar extrem de puternic, sediul familiei Rothschild precum și New York-ul este sediul familiei Rockefeller. Dar și mai important este că City-ul londonez nu reprezintă doar forța capitalului financiar britanic, ci și forța capitalului țărilor din fostul imperiu. Notăm aici desigur capitalul miliardarilor indieni, amintindu-l pe actualul prim-ministrul britanic de sorginte indiană Rishi Sunak pe care aceștia l-au promovat, cât și capitalul șeicilor arabi, care dețin aproape tot în Anglia, de la Manchester City și Newcastle United la Sainsbury’s, McLaren și Harrods. De fapt, Kuwaitul este cel mai mare investitor străin în Marea Britanie de 71 de ani.

Brexit-ul a constituit de fapt un pretext pentru a da frâu liber potențialului financiar al Marii Britanii, milardarii indieni, ruși și chinezi făcându-și jocurile financiare în conacele din Kensington fără să trebuiască să dea socoteală Ursulei. Deci, este evident că vechiul imperiu britanic continuă să existe în mod ocult, dar în cooperare cu „Big Brother”, banii ultra bogaților din fostele colonii britanice fiind majoritar investiți în bursa din City-ul londonez. În calitate de fost imperiu formal și prezent imperiu informal, Marea Britanie a rămas în puterea fantastică de a controla continuarea războiului din Ucraina.

Acum că am stabilit din ce poziție ia Marea Britanie o astfel de decizie referitor la distrugerea tratatelor de pace dintre Rusia și Ucraina, trebuie să descifrăm de ce și-ar dori Boris Johnson să facă acest lucru, și cine ar avea de câștigat. Sunt două ipoteze evidente pe care le putem aborda: ori Boris Johnson a primit ordin pe filiera americană, ori pe filiera corporatistă de la giganții precum Blackrock ce au mare cachet în City-ul londonez și vor avea de câștigat de pe urma contractelor de reconstruire a Ucrainei. Prima este clară din punct de vedere al „relației speciale” dintre cei doi frați occidentali, cu Marea Britanie în rolul unui proxy pozitiv și proactiv, iar cea de-a doua este, din păcate, destul de evidentă în antropocenul capitalist, dar cinică.

Oricare ar fi adevărată, Putin a reușit să demonstreze Occidentului că dezastrul din Ucraina la o scară atât de largă a fost de fapt la butoanele liderilor vestici și ne-a pus o oglindă în față: multele miliarde de dolari care se duc pe arme și pe proiecte de reconstruire, mai precis în buzunarele corporațiilor de tip Black Rock, sunt comandate de un prim-ministru britanic Boris Johnson inconștient, ce a fost invalidat cu mare fanfară în pandemie, a cărui șef și lider al lumii libere Biden este primul lider din istorie al unui imperiu care a fost declarat oficial senil, deci incapacitat din punct de vedere mental. Oricât de multe întrebări a evitat, Putin a reușit măcar să ne arate cât de mult ne-am defectat și cât am decăzut ca Occident colectiv. Și chiar și așa, deși imperiile vestice sunt în decădere din punct de vedere societal, politic, și economic, asta nu înseamnă că capitalul lor nu va fi pus la treabă pentru eforturi de război, eforturi de reconstruire, și, cel mai important, pentru buzunarele ultramiliardarilor din City.

Daria Gușă