Puteți să vă imaginați ce a fost în sufletul Majestății Sale, Regina Elisabeta a II-a, când a investit-o pe inepta Liz Truss, muierea, care în tinerețe, milita pentru abolirea monarhiei?

Sursele mele din apropierea Palatului Buckingam susțin că Regina, deplin ancorată în viața publică britanică, i-ar fi spus Șambelanului că are două variante: să nu o investească în funcția de prim ministru sau să o înjure. Plin de tact, șeful Casei Majestății Sale a sfătuit-o să o ignore. Se spune că premierul impus de forțele progresiste ar fi zăbovit în salonul regal din castelul Balmoral doar un minut și jumătate. După patruzeci de ore, Regina își dădea sufletul.
Cea care avea să-l desemneze pe Winston Churchill, la începutul domniei, ca prim ministru – ce tragedie – a fost nevoită la bătrânețe să o pună, în scaunul bătrânului trabucar, pe Liz Truss.

În mai multe emisiuni de radio și tv, am deplâns nefericirea suveranei și a lipsei unei Doamne de Fier, ca Margaret Thacher, căreia îi datorăm viziunea prăbușirii imperiului comunist. Însă, titlul editorialului meu, de astăzi, este inspirat din „Declinul Marii Britanii de la Winston Churchill la Liz Truss și Rishi Sunak”, publicat de the Wall Street Journal.
Profesorul Walter Russell Mead, autorul comentariului, prinde esența. Odată cu ascensiunea junei politice Liz Truss, „hobbiții au biruit thacheriștii.”

Foarte puțină lume poate pricepe de ce nu a fost propus încă de la începutul toamnei Rushi Sunak, bun finanțist, care are o cel puțin un lucru în comun cu Winston Churchill: ambii au fost cancelari ai trezoreriei britanice.

Regatul nu se prăbușește încă. Dar sub imensa ineptocrație a liderilor săi, se poate înscrie în traiectul descendent. Când a fost propulsată în elita the Torr (conservatorii britanici), lui Liz Truss nu i s-a adus și bagajul competențelor. Vina este a păpușarilor care au permanentizat acțiunea de propulsare a inepților în marile funcții, fie la Washington, fie la Viena, via Davos, pentru a fi de folos colpocrațiilor, a acelor elite ce vor să conducă din umbră un guvern mondial.

Cine are o perioadă de valabilitate mai lungă? O salată sau Liz Truss?
Publicația Daily Mail a lansat o dezbatere publică despre dilema: „care are o valabilitate mai lungă: funcția de prim ministru sau o salată?” În final, auditoriul a tras concluzia că o salată durează mai mult. Liz Truss a guvernat doar șapte zile, pentru că două săptămâni au fost de doliul regal.

Ce tragedie? Să guvernezi Marea Britanie cu Margaret Thatcher, într-o perioadă de criză a petrolului și a grevelor minerilor, iar în timpul războiului ruso-ucrainean să te bazezi pe o minijupă politică!

Am prevăzut, încă de la nominalizare, sfârșitul lui Liz Truss, bazându-mă pe informațiile legate de câți pureci a făcut prin diferitele ministere, pe unde a tot fost rotită. Din scaunul cu rotile guvernamental, n-a avut capacitate de administrare a crizei financiare din bătrânul regat și a trebuit să plece. Va rămâne cu o pensie, până la sfârșitul vieții, de 11.000 de lire sterline, fiindcă a stat șapte zile de guvernare. Ăsta da progres.

Am spus că nu sunt de acord cu asumția că Marea Britanie este în declin. Încă, se mai ascultă melodiile Beatles pe toată planeta. Abbey Road, apărută pe coperta discului celebrei trupe, înnobilate de Regina Elisabeta, este cea mai vizitată stradă din Londra. Poveștile lui Robin Hood inspiră tinerii scriitori ai lumii. Cluburile britanice de fotbal sunt cele mai prizate.

Calea Regelui rămâne cel mai râvnit cartier al bogaților din vreo mare metropolă a lumii. Linia creativității umanității se trasează tot pe Piccadilly. Umorul britanic e la fel de gustat ca nemuritoarele opere shakespearene.

Royal Opera House – Covent Garden – conduce noile trenduri muzicale și satisface cele mai rafinate gusturi. Rămâne un sanctuar viu al înaltelor solfegii și al bașilor de catedrală. Prețul unui bilet de intrare e cât două mii de șaorme la Laleli. Topul bestseller-urilor de pe Amazon este condus de scriitori britanici.

Englezii știu să-și promoveze elitele. Nu există zi să nu găsim în presa britanică referințe despre noua stea a tenisului, Emma Răducanu. După cum se observă, doar popoarele înapoiate se bucură că un rege britanic a zis că le iubește patria sau că unul de-al lor a ajuns prim ministru în vechiul regat. Un imperiu, prin definiție, e multietnic. Pluralismul a solidificat civilizația euroatlantică și nu ethosul de tip Jurassic World Dominion.
Londra are peste douăsprezece milioane de turiști străini pe an. Vin din toate zările să admire atât măreția imperială, cât și puterea sa de inovație și de adaptare a noilor tehnologii la bătrânele creneluri regale.

Îmi amintesc despre un interviu făcut cu Wally Olins, brand-maker-ul de țări. Mi-a mărturisit că marele său eșec a fost atunci când, în strategia de repoziționare a Londrei, a făcut campania „UK-OK. London is cool.” Vizitatorii s-au înjumătățit. Și-a dat seama că străinii nu vin să cheltuie bani în capitala Marii Britanii, pentru că ar fi cool, ci doar pentru tradiții și măreția imperială. Și-a recunoscut cu noblețe greșeala.

Marele pericol, de acum, e nu ca Rushi Sunak să nu reușească redresarea economică și financiară, ci ca progresiștii să creeze un curent de abolire a monarhiei. Sperăm ca această nenorocire să nu se-ntâmple în viața noastră! De abia, atunci, s-ar putea vorbi despre decăderea Marii Britanii.

Marius Ghilezan