Deşi nu a fost difuzat niciun comunicat cu privire la introducerea noilor navei în dotarea Marinei Armatei Populare de Eliberare, cele două nave au fost prezente la un exerciţiu naval de trageri pe timpul nopţii şi de căutare-salvare pe mare împreună cu nava soră Lhasa.

În altă ordine de idei, guvernul american a avertizat Insulele Solomon că va răspunde în consecinţă dacă acordul de securitate cu China va conduce la o stabilirea unei prezenţe militare chinezeşti în mica naţiune din Pacific. Detaliile acordului nu au fost făcute publice, însă conform unei versiuni iniţiale, obţinută de serviciul de informaţii externe australian (ASIS), documentul permite poliţiei chineze să trimită forţe la cererea autorităţilor din Insulele Solomon pentru menţinerea ordinii sociale şi permite navelor chinezeşti să efectueze vizite, să desfăşoare activităţi de aprovizionare logistică şi să facă escale sau să tranziteze Insulele Solomon. Forţele chinezeşti vor putea fi folosite pentru protejarea siguranţei personalului şi proiectelor majore din Insulele Solomon.

În ultimele trei decenii eforturile de modernizare ale armatei chineze, inclusiv forţele sale navale, au devenit obiective prioritare ale serviciilor de informaţii americane şi au canalizat anumite eforturi de planificare şi bugetare ale SUA. De la începutul anilor 1990 Marina Armatei Populare de Eliberare şi-a canalizat eforturile de modernizare spre dezvoltarea unei flote care să opereze la distanţe mari de bazele proprii, în măsură să asigure proiecţia forţei în diferite zone ale lumii pentru protejarea propriilor interese (politice, economice sau militare). Astfel, forţele navale ale Chinei au devenit principalul adversar al US Navy din zona Pacificului capabilităţile sale punând sub semnul întrebării capacitatea SUA de a obţine şi menţine controlul zonelor maritime din vestul Pacificului.

Mai mult, marina chineză contribuie cu mijloacele sale, alături de baterii de rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune sau rachete balistice antinavă-ASBM (Anti-Ship Ballistic Missile), în cadrul capabilităţilor denumite generic A2/AD (anti-access/area-denial) dislocate pentru blocarea accesului şi interzicerea prezenţei SUA în zona de interes strategic din apropierea Taiwanului.

Dacă blocarea accesului (A2) se referă la interzicerea accesului avioanelor sau navelor de luptă într-o zonă de interes (ex. Marea Baltică sau Marea Neagră), interzicerea prezenţei (AD) constă în posibilitatea de a pune în pericol prezenţa sau desfăşurarea de operaţii în aceeaşi zonă pentru forţele adverse.

Distrugătoarele din clasa Type 055 Renhai

Prima navă Type 055 a clasei Renhai – Nanchang – a fost livrată în ianuarie 2020 şi a intrat în compunerea Flotei Mării de Nord, ca şi cea de-a doua navă – Lhasa intrată în serviciul activ în martie 2021. A treia navă Dalian a fost operaţionalizată în aprilie 2021 şi a intrat în compunerea Flotei Mării de Sud. Există informaţii neconfirmate că un alt şaselea distrugător al clasei Renhai – Yanan – a intrat de asemenea în serviciul marinei chineze.

Dezvoltarea clasei de distrugătoare Type 055 marchează o nouă etapă în drumul Chinei spre dezvoltarea unei flote care să opereze la distanţe mari de bazele proprii, în măsură să asigure proiecţia forţei în diferite zone ale lumii pentru protejarea propriilor interese (politice, economice sau militare). Capabilităţile sale moderne îl recomandă pentru asigurarea misiunilor de escortă pentru portavioane în cadrul unor grupările navale. Scopul este construirea a cel puţin şase grupări navale de lovire conduse de portavioane până în 2035.

Navele clasei Renhai sunt cele mai moderne distrugătoare ale marinei chineze şi utilizează tehnologie şi design stealth pentru micşorarea amprentei de radiolocaţie, hidroacustice, magnetice sau optice, prin folosirea materialelor uşoare, compozite, absorbante de radiaţii electromagnetice, precum şi reducerea emisiei de căldură şi de radiaţii în infraroşu (IR). Deşi în China este considerat distrugător, marina americană îl clasifică drept crucişător, fiind în linii mari, comparabil cu crucişătoarele americane purtătoare de rachete din clasa Ticonderoga (care dispune de sistemul electronic AEGIS care integrează diferite tipuri de armament de la bord).

Armamentul principal al distrugătoarelor este instalat în 112 de sisteme de lansare verticală, dispuse în două silozuri de tragere, situate la prova (64) şi în partea centrală a vasului(48). Acestea pot adăposti şi lansa rachete antinavă YJ-18A (cu o rază de acţiune de 220-540km, având viteză de croazieră subsonică şi supersonică pe porţiunea finală a atacului) şi rachete antinavă cu rază lungă de acţiune YJ-100 (cu o rază de acţiune de 800km), precum şi rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune HHQ-9B (similare cu cele care echipează sistemul rusesc S-300, cu o rază de acţiune de peste 300km) şi scurtă de acţiune HQ-10 (cu o rază de acţiune de 6km).

Navele, cu un echipaj de peste 300 de militari, au un deplasament maxim de 12.000 tone, o lungime de 180 m, o lăţime de 20 m şi un pescaj de 6,5 m.

Pentru propulsie navele folosesc un sistem COGAG (Combined Gas and Gas), integrând patru turbine cu gaz QC-280, fiecare generând o putere de 28MW, ce acţionează două elice. Distrugătoarele pot dezvolta o viteză maximă de 30 de noduri, ce asigură o distanţă de acţiune de 5.000 mile marine la o viteză economică de 18 noduri. Pentru descoperirea şi combaterea ţintelor de suprafaţă şi aeriene, navele Type 055 dispun de patru radare cu reţele de antene fazate cu baleiaj electronic de tip activ – AESA (Active Electronically Scanned Array) model Type 346B.

Echipamentele de război radioelectronic de tip activ şi pasiv de la bordul navei includ sisteme de bruiaj semnal GPS, capcane pentru rachete antinavă şi proiectile dirijate, sisteme de măsuri de sprijin electronic – ESM (Electronic Support Measures) şi de contramăsuri radiolectronice – ECM (Electronic CounterMeasures).

Ca sisteme artileristice, vasele sunt echipate cu tunul naval universal H/PJ-38 calibru 130mm şi cu sistemul CIWS (Close-In Weapon System)de apărare apropiată cu şapte ţevi model H/PJ-11 calibru 30mm (cadenţă maximă 5.800 lovituri/min şi distanţă de tragere eficace de 3 km).

Pentru lupta antisubmarin navele sunt echipate cu un sonar de chilă, un sonar tractat şi un sonar tractat cu imersiune variabilă. Lupta antisubmarin este dusă de bombe reactive antisubmarin Yu-8 şi torpile Yu-7, lansate din două tuburi lanstorpile triple, precum şi cu încărcături explozive de adâncime. Navele dispun de punte eliport şi hangar ce poate adăposti două elicoptere de luptă antisubmarin Changhe Z-18F. Există informaţii neconfirmate care sugerează că viitoarele nave ale clasei vor fi echipate cu sisteme laser sau tunuri electromagnetice, precum şi cu sisteme de apărare împotriva rachetelor balistice.

Flota de submarine

În paralel cu flota de suprafaţă, în ultimii ani China şi-a modernizat constant şi flota de submarine. Din punct de vedere calitativ, noile submarine chinezeşti nu dispun de performanţele şi capabilităţile celor ruseşti, dar prezintă totuşi un salt calitativ impresionant comparativ cu navele din clasele mai vechi.

Pe lângă cele 43 de nave mari de suprafaţă şi 102  de fregate şi corvete, la momentul actual flota chineză dispune de 55 de submarine diesel cu propulsie electrică (SSK) – din care 35 sunt modele noi, patru submarine cu propulsie nucleară purtătoare de rachete balistice (SSBN) şi şapte submarine cu propulsie nucleară de atac purtătoare de rachete antinavă (SSN).

Şi în anii următori China va continua extinderea forţelor sale navale, planurile de construcţii preconizând creşterea constantă a flotei de submarine de la 66 de nave în prezent la 76 de nave în 2030, când va include opt SSBN, 13 SSN şi 55 SSK, alături de 65 de nave mari de suprafaţă şi 135 de fregate şi corvete.

Ca armament, submarinele chinezeşti sunt echipate cu mai multe modele de rachete de croazieră antinavă – ASCM (AntiShip Cruise Missile), torpile dirijate prin fir sau cu dirijare după siajul navei, precum şi mine marine.

De remarcat faptul că torpilele cu dirijare după siajul navei sunt dificil de contracarat de către sistemele antisubmarin de la bordul navelor de suprafaţă.

Cel mai nou tip de submarin diesel cu propulsie electrică din clasa Yuan (Type 039) are un deplasament în imersiune de 3.600 de tone şi 6 tuburi lanstorpile de 533mm.  Noile nave SSN din clasa Shang (Type 093) au un deplasament de 7.000 de tone în imersiune şi sunt echipate cu tuburi lanstorpile de 533 mm sau 650mm, precum şi cu sisteme de lansare verticală  pentru rachetele antinavă YJ-18 (cu o rază de acţiune de 220-540km, având viteză de croazieră subsonică şi supersonică pe porţiunea finală a atacului) şi CJ-10.  Fiecare submarin cu propulsie nucleară din clasa Jin (Type 094) este echipat cu 12 rachete nucleare cu lansare din submarin (SLBM) JL-2, iar China are în dezvoltare o nouă rachetă nucleară JL-3.

Submarinele nucleare sunt construite numai în Şantierele navale Huludao şi intră în serviciul activ al forţelor navale după o perioadă de 2-4 ani de testări şi probe pe mare. Din anul 2006, opt submarine cu propulsie nucleară au devenit operaţionale, adică un submarin la fiecare 15 luni. În schimb, submarinele diesel cu propulsie electrică sunt construite la două şantiere navale şi au nevoie de 1 an de testări şi probe pe mare până să intre în serviciul activ.

China va avea 5-6 portavioane în 2030

China dispune de două portavioane în serviciul activ – Liaoning (Type 001) şi Shandong (Type 002) şi alte două în construcţie (Type 003 şi Type 004). Cel de-al doilea portavion chinez – botezat Shandong – a intrat în servicul activ al Marinei Armatei Populare de Eliberare în cadrul unei ceremonii oficiale desfăşurate în anul 2020 în portul Sanya din insula Hainan.

Construcţia portavionului a început în anul 2013 la şantierele navale Dalian Shipbuilding Industry Corporation nava fiind lansată la apă în aprilie 2017 şi  efectuând 9 luni de probe pe mare.

Cu o lungime de 315 m şi un deplasament de 50.000 tone, Shandong dispune de un design nou faţă de primul portavion chinez Liaoning (fostul portavion rusesc Varyag) intrat în serviciul operativ în anul 2012 şi care dispune de un grup aerian din 40-45 de avioane şi elicoptere (circa 18-20 de avioane J-15 şi 25 de elicoptere de luptă antisubmarin, avertizare timpurie şi control aerian aeropurtat Kamov Ka-29/31, Z-9 şi Z-18).

Comparativ cu Liaoning, Shandong dispune în plus de 8 avioane de vânătoare J-15 din generaţia a IV-a (derivat din avionul rusesc Suhoi Su-33) şi 4 elicoptere.

Nu se cunosc prea multe detalii despre sistemele de armament ale navei, dar se presupune că ar fi comparabile cu cele existente deja la bordul lui Liaoning.

Aceasta dispune de trei sisteme CIWS (Close-In Weapon System) de apărare apropiată Type 1030 (cu tunuri cal. 30mm cu 10 ţevi având o cadenţă de tragere de 10.000 lovituri/min.) şi patru celule de tragere cu rachete antiaeriene HQ-10 (fiecare cu 18 rachete având o bătaie de 9 km).

Cele două portavioane în construcţie (Type 003 şi Type 004) vor fi proiecte complet diferite de primele nave şi vor avea un deplasament de circa 85.000 de tone.  Pentru decolarea/aterizarea aeronavelor de la bord se află în testări atât sisteme CATOBAR (Catapult Assisted Take-Off Barrier Arrested Recovery) – Sistemul de decolare asistată de catapultă şi de recuperare a aeronavelor cu ajutorul unor cabluri de oprire, cât şi Sisteme de catapulte electromagnetice de lansare a avioanelor – EMALS (ElectroMagnetic Aircraft Launch System), similare celor care echipează noile portavioane americane din clasa Gerald Ford.

Prin operaţionalizarea portavionului Shandong, China se alătură clubului select al ţărilor care dispun de mai mult de un portavion: SUA, Marea Britanie şi Italia.

US Navy dispune de 11 portavioane nucleare, din care 10 din clasa Nimitz (deplasament 100.000 tone, 90 de avioane şi elicoptere) şi 1 din clasa Gerald Ford (deplasament 110.000 tone, 75-80 de avioane şi elicoptere), plus alte 2 în construcţie.

Marina britanică dispune de 2 portavioane moderne – Queen Elizabeth (30 de avioane şi 20 elicoptere, cost 3 mld. £) şi Prince of Wales (40 de avioane F-35 C). Italia are 2 portavioane mici Cavour şi Giuseppe Garibaldi, cu un deplasament de 27.000 tone şi un grup aerian de 20 de avioane şi elicoptere.

Ţările care dispun doar de un portavion sunt: Franţa (Charles de Gaulle, propulsie nucleară, 42.000 tone şi 40 de avioane şi elicoptere), Spania (Juan Carlos I, 27.000 tone, 25 de avioane F-35C şi Harrier), India (INS Vikramaditya, 45.000 tone, fost Admiral Gorshkov), Tailanda (HTMS Chakri Narubet, fabricat de Spania) şi Rusia (Kuznetov, 58.000 tone, 30 de avioane şi 20 de elicoptere).

Turcia are un portavion în construcţie din 2016, botezat Anadolu, care va fi operaţional începând cu 2021.

În prezent, în afară de cele două portavioane, China mai dispune de circa 20 de distrugătoare, 40 de fregate şi 60 de submarine, din care 4 cu propulsie nucleară purtătoare de rachete balistice.

Conform unor rapoarte ale Serviciului de documentare a Congresului SUA, estimările arată că în 2025, China va dispune de şase SSBN, 10 SSN, 47 SSK, trei portavioane, 52 distrugătoare/crucişătoare, 120 fregate/corvete, patru nave de debarcare port-elicopter (LHD), 10 nave debarcare desant maritim (LPD) şi 24 nave de debarcare pentru tancuri (LST).

Până în anul 2030, flota Chinei va cuprinde 5-6 portavioane.

Flota americană se modernizează

În prezent forţele navale americane au în dotare 56 de submarine cu propulsie nucleară de atac purtătoare de rachete antinavă (SSN) din clasele Los Angeles, Ohio (patru în serviciul activ) Seawolf (trei în serviciul activ) şi Virginia (19 în serviciul activ, alte 11 în construcţie), la care se adaugă cele 14 submarine cu propulsie nucleară purtătoare de rachete balistice (SSBN) din clasa Ohio.

În anul 2028 flota americană va dispune de 42 SSN şi 13 SSBN, dar în cadrul programului de construcţii navale Flota de 355 de nave, în anul 2030, US Navy va avea 46 SSN (majoritatea din clasele Virginia şi Seawolf) şi 11 SSBN (7 din clasa Ohio şi 4 din noua clasă Columbia), pe lângă 10 portavioane cu propulsie nucleară, 102 nave mari de suprafaţă (crucişătoare şi distrugătoare) şi 45 de fregate şi nave pentru lupta în zona de litoral – LCS (Littoral Combat Ships).

În 2021 a început construcţia primului submarin cu propulsie nucleară echipat cu 16 rachete balistice Trident II D5LE (rază de acţiune peste 12.000km) din noua clasă Columbia (care vor înlocui treptat începând cu 2027 navele din clasa Ohio) şi a unui nou submarin cu propulsie nucleară de atac din clasa Virginia. În anul 2022 flota chineză de submarine va ajunge la 68 de nave.

Programele de dezvoltare a rachetelor de croazieră DH-10

Dintre toate sistemele de arme cu rază lungă de acţiune pe care China le-a dezvoltat şi dislocat în zona Strâmtorii Taiwan, probabil că nici unul nu este mai puţin cunoscut şi şi nu a înregistrat o evoluţie atât de rapidă ca programul de rachete de croazieră DH-10 (DongHai-10/”Marea de Est-10”).

Faptul se datorează măsurilor de secretizare şi securitate care au învăluit dintotdeauna programele de rachete de croazieră chinezeşti. Mai mult, spre deosebire de programele de dezvoltare a rachetelor balistice, submarinelor şi armelor antisatelit, surprinzător sau nu, rachetele de croazieră au reuşit, în majoritatea timpului, să se sustragă investigaţiilor presei internaţionale.

DH-10 a fost dezvoltată datorită perseverenţei şi eforturilor  serviciilor de informaţii chineze, fiind o armă inspirată şi „modelată” având la bază omoloagele americane şi  ruse. Mai precis, DH-10 este suspect de asemănătoare cu racheta Tomahawk, a cărei tehnologie şi detalii constructive au fost obţinute din analizarea secţiunilor intacte sau parţial distruse care au fost recuperate din zonele de luptă unde au fost utilizate şi anume Irak, Serbia, Siria sau Afganistan. China a obţinut cel puţin două Tomahawk neexplodate chiar de la Osama bin Laden după ce SUA au lansat 75 de rachete în Afganistan (Operaţia Infinite Reach), în august 1998, într-o încercare de eliminare a fostului lider terorist.

DH-10 a mai beneficiat şi de un motor turboventilator modernizat, similar cu modelul rusesc TRDD-50 care echipează rachetele Rk-55 Relief (codificare NATO: SS-N-21, rază  de acţiune 3.000km) şi Kh-55 (codificare NATO: AS-15), care a fost construit în China după 1992. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat procurarea ilegală a cel puţin şase rachete de croazieră Kh-55/AS-15 Kent (rază de acţiune 2.500-3.000km) din Ucraina (alte şase au fost trimise în Iran) în anii 1990 a căror detalii constructive au stat la baza dezvoltării DH-10.

În 2020, China a declarat că distrugătoarele din clasa Type 055 Renhai ale Marinei Armatei Populare de Eliberare  dispun de capacitatea de lansare a rachetelor de croazieră destinate lovirii ţintelor terestre – LAM (Land-Attack Missile), fapt ce marchează intrarea statului asiatic în clubul select al ţărilor care dispun de asemenea arme.

Presa chineză nu a identificat racheta de croazieră, dar cel mai probabil candidat este o variantă navalizată a rachetei de croazieră cu dislocare terestră CJ-10.

Despre CJ-10 (ChangJian-10/”Sabia lungă-10”) se cunoaşte că este o rachetă de croazieră cu viteză subsonică având o rază de acţiune cuprinsă între 1.500 şi 2.000 de kilometri. Este echipată cu sisteme de dirijare multiple, inclusiv navigaţie inerţială, prin GPS sau chiar radar de urmărire a conturului terenului survolat – TERCOM (TERrain COntour Matching) similar rachetelor americane BGM-109 Tomahawk.

După debutul său din ianuarie 1991, în anii după Conflictul din Golf, loviturile cu rachete Tomahawk s-au impus rapid ca mijlocul preferat de ripostă militară pentru atingerea unui deziderat al politicii externe americane, înlocuind vechile instrumente de diplomaţie coercitivă cum ar fi bombardamentele aeriene sau cele navale.

Rusia a început utilizarea rachetelor de croazieră în urmă cu şapte ani, când mai multe nave de luptă din Marea Caspică au lansat rachete 3M-54 Kalibr asupra rebelilor sirieni, într-o demonstraţie de forţă adresată lumii întregi. Acum şi China are o astfel de opţiune la îndemâna decidenţilor politici de la Beijing având în dotare o astfel de armă cu rază lungă de acţiune. Presa chineză  a oferit puţine detalii despre aceste rachete de croazieră, în afara faptului că noile distrugătoare Type 055 sunt capabile să le lanseze.

Faptul că China dispune de capacitatea şi experienţa necesară pentru dezvoltarea rachetelor de croazieră destinate lovirii ţintelor terestre este neîndoielnic.

Armata chineză are în dotare rachete balistice intercontinentale, o mare varietate de rachete balistice şi are programe de rachete hipersonice în dezvoltare.

China nu-şi doreşte doar asigurarea dominaţiei asupra apelor din apropiere. În anul 2022 se vor marca 14 ani de prezenţă navală continuă a Chinei în Golful Aden, sprijinită de baza navală din Djibouti.    

Întrebarea cea mai importantă rămâne dacă această capabilitate a navelor de luptă chineze de a lansa rachete de croazieră pentru a lovi ţinte terestre situate la mii de kilometrii distanţă va deveni o tentaţie şi o opţiune valabilă pentru puterea de la Beijing de a transmite un mesaj de forţă similar cu cel al americanilor şi ruşilor. (Carol Florea)