Preşedintele nostru tace înţelept, prudent şi balansând între toate bărcile posibile în speranţa că fie nu-i vede nimeni spectaculoasa poziţie de non-implicare, fie că, ştiind cât contează în Europa, îşi zice că nu mai e cazul să-şi bată gura.

Oricare ar fi explicaţia, sunt sigur că, după ce va fi conectat la priza potrivită şi i se va spune în ce direcţie înclină balanţa puterii, atunci va ieşi, scurt şi concis cum îi este obiceiul, să spună plebei din România cum stă situaţia şi ce alegere a făcut în numele României.

Problema este că spiritele s-au încins şi se spune, poate pe drept cuvânt, că aliatul nostru strategic, ce avem mai bun şi scump pe lume în Europa, semnalează o mişcare spectaculoasă şi primejdioasă în acelaşi timp, considerată de mulţi comentatori ca fiind poate mai importantă din punct de vedere juridic decât ansamblul BREXIT. Este adevărat că, în timp ce noi tăcem cu îndârjire, instituţiile europene, cabinetele ţărilor reprezentative din Europa au reacţionat rapid, foarte dur şi s-au exprimat ferm în raport cu ceea ce ar putea să însemne o fisură extrem de gravă la baza construcţiei europene.

Tema încleştării politice de acum era deja anunţată de politicienii la guvernare de la Varşovia – repet, partenerii cei mai de încredere în Europa ai guvernanţilor români, cei cu care susţinem necondiţionat Iniţiativa celor Trei Mări, baraj de interese comune împotriva ameninţării ruse – este o foarte recentă decizie a Tribunalului Constituţional din Polonia care a decis că anumite articole din Tratatele UE nu au valoare în Polonia, fiind considerate a fi împotriva Constituţiei ţării. Este vorba, în principal, de prevederile europene care vorbesc despre independenţa justiţiei, libertatea presei şi drepturile comunităţii LGBT.

„În sistemul juridic din Polonia, Tratatul UE este subordonat Constituţiei… şi, ca atare, ca orice parte a sistemului juridic polonez, trebuie să fie în acord cu prevederile Constituţiei.” Judecătorul Bartlomiej Sochanski, membru al Curţii constituţionale, declaraţie pentru TVN24: „Încercarea Curţii Europene de Justiţie de a se implica în mecanismele legale din Polonia încalcă… regula care dă prioritate Constituţiei şi statuează respectul suveranităţii şi procesul integrării europene” Problema nu este deloc oarecare. Este vorba despre esenţa însăşi a construcţiei europene bazată pe respectarea Tratatelor semnate între Statele membre, validate de Parlamentul European şi asumate ca atare pentru a fi transpuse în legislaţii naţionale.

În termenii Tratatelor, se spune foarte clar că dreptul european primează în faţa prevederilor naţionale, consecinţă directă a principiului conform căruia, întotdeauna în lumea democratică, există o prevalenţă a dreptului internaţional asupra celui naţional. La asta, dreptul european a adăugat o condiţionalitate suplementară denumită „prevalenţa dreptului european” Declaraţia nr.17 privind prevalenţa dreptului european este anexată Actului final al Tratatului de la Lisabona, precizând că „tratatele şi dreptul adoptat de Uniune pe baza Tratatelor primează în faţa dreptului Statelor Membre”. De aici, în consecinţă directă, statutul pe carel-l deţine orice judecător din ţările UE care este considerat că aplică în mod egal justiţia europeană şi ca atare, soluţiile sale sunt egal recunoscute în spaţiul UE. Dar competenţa sa se opreşte la graniţa în care începe cea a Curţii de Justiţie a UE care este competentă pentru a veghea la modul în care Statele Membre aplică în mod corect legislaţia UE. Este exact procedura de acum angajată în cazul Poloniei după ce au fost constatate încălcări ale prevederilor europene.

Nu este o discuţie juridică, ci una în primul rând politică: dacă demersul polonez este acceptat, rezultatul este că, din acest moment, fiecare State Membru poate, în funcţie de interesele sale de moment, de presiunea unei crize economice sau de securitate, să scoată o decizie de tip Tribunal Constituţional prin care să decidă că nu mai respectă una sau mai multe prevederi comunitare. Începând cu cea mai dureroasă şi deranjantă dintre ele, adică prevalenţa Curţii Europene de Justiţie.

Deloc întâmplător, asta a fost şi prima temă care a dominat negocierile privind BREXIT. Dar asta se producea după aflarea rezultatelor referendumului, nu înainte, ca acum în Polonia. Ideea este că ar vrea să să nu aibă parte şi ei de un POLEXIT (văzând dezastrul din UK), dar, bazându-se pe indecizia europeană, să ignore Tratatele dar să primească în continuare banii gratis din bugetul european.

Aici este miezul problemei căci, dacă am auzit corect, Comisia Europeană va spune că ar putea să aprobe cândva în noiembrie planurile tip PNRR pentru Polonia (şi Ungaria), dar banii nu vor fi daţi decât în cazul în care sunt riguros respectat regulile statului de drept şi valorile europene. E vorba despre bani mulţi: în cazul Poloniei, 23 de miliarde Euro în granturi şi alţi 34 de miliarde sub formă de împrumuturi cu dobânzi extrem de reduse (7,2 miliarde Euro granturi pentru Ungaria). Sigur că se poate ca cele două ţări să supravieţuiască şi fără aceşti bani europeni, asta în cazul în care continuă pe linia deciziilor politice cel puţin euro-sceptice de acum. Atunci, eventual, un termen posibil pentru rediscutarea opţiunilor va fi când se vor cunoaşte rezultatele alegerilor din aprilie 2022 în Ungaria şi în 2023 în Polonia.

Până atunci însă, de săptămâna aceasta, este absolut cert că instituţiile europene vor trece la aplicarea unor măsuri de retaliere rapidă şi se spune chiar masivă împotriva Poloniei, tocmai pentru a nu lăsa ca „breşa anti-UE” să se extindă. Cu atât mai dură va fi replica europeană cu cât, deja, avem exprimată poziţia comună a miniştrilor de Externe german şi francez, Heiko Haas şi, respectiv, Jean-Yves Le Drian, care spun, după ce au luat cunoştinţă de declaraţia Tribunalului Constituţional polonez, că „doresc să reamintească faptul că apartenenţa la UE vine împreună cu adeziunea totală şi necondiţionată la valorile şi regulile comune… nu este numai un angajament moral, ci şi unul juridic”.

În acest context, oare România are un punct de vedere? Cred că, oricât de neplăcut ar fi, tot va trebui să zică cineva ceva. De europarlamentarii noştri să uităm, de asemeni ministrul nostru de Rxterne nu are ce păreri proprii să aibă în politica externă fără mandat de la Cotroceni, aşa că nu rămâne decât vaga posibilitate teoretică a unei poziţii reale, ferme şi argumentate din partea Preşedintelui Iohannis.

În funcţie de asta, s-ar putea contura întreg demersul nostru de politică externă, de apărare şi securitate, de supravieţuire în criza energetică. La fel de bine, există însă, în tradiţia noastră de struţ căutător de gaură adecvată în nisip, posibilitatea să nu zicem absolut nimic, să dăm impresia că suntem obiectiv-imparţiali şi să aşteptăm deciziile care se vor lua de către eşalonul superior.

Totuşi, în ciuda tuturor evidenţelor, repet întrebarea: ne ţinem de aliatul strategic polonez şi îl apărăm în faţa birocraţilor de la Bruxelles, care pun o cizmă nemiloasă pe mereu sensibilul grumaz al democraţiei poloneze? Sau, după cum am demonstrat şi cu alte ocazii, întoarcem armele şi condamnăm în termeni fermi deriva ideologică poloneză? Nasol moment. Oricum, cu doamna Ursula von der Leyen se pare că polonezii şi-au găsit Bacăul, cum s-ar fi zis la noi, în vechimea înţeleaptă şi experimentată.

Cristian Unteanu