Un singur exemplu vă dau, pentru că m-a frapat cumva prin cinism. Ce spune Comisia de la Veneţia în raport? Face aşa o trecere în revistă, dar totuşi nu poate să nu spună nimic despre motivele care au stat la baza înfiinţării SIIJ şi spune că amendamentul care presupunea ca magistraţii să poată fi trimişi în judecată doar cu avizul secţiei corespunzătoare a CSM ar fi fost consecinţa faptului că în trecut, datorită plângerilor formulate de cetăţeni s-a ajuns la un fel de presiune asupra judecătorilor. Lucrul acesta este de un cinism incredibil. Este adevărat că foarte mulţi cetăţeni nemulţumiti de soluţii se adresează fie Inspecţiei, fie parchetelor. Pe de altă parte, practica era de protejare a independenţei judecătorilor. Nu poate fi anchetat un judecător pe abuz în serviciu pentru că una dintre părţi este nemulţumită de soluţie. Înainte de perioada asta, 2014-2018, lucrurile erau foarte clare. Se făceau plângeri la parchet, procurorii vedeau că este vorba despre o nemulţumire privind soluţia şi clasau cauzele. Ei, ce s-a întâmplat? Şi-au dat seama de potenţialul unor astfel de plângeri şi au început să se facă anchete care cizează pur şi simplu hotărârea judecătorească, nu conduita judecătorului, dacă a fost de rea-credinţă, dacă s-a luat sau nu mită, ci dacă hotărârea judecătoască este legală sau nu şi acest lucru putea să contituie obiectul abuzului în serviciu. Acest lucru vi-l spun pentru că am citit ordonanţe de clasare în care procurorul se comporta ca instanţă de control judiciar. S-a dat în dosarul respectiv clasare pe motiv că hotărârea este legală şi temeinică. Adică un procuror vine şi verifică dacă hotărârea judecătorească este legală şi temeinică la nivel de curte de apel. Este intolerabil aşa ceva. Dar aceste lucruri nu au fost doar tolerate, ci încurajate. Acest lucru rezultă din raportul Inspecţiei Judiciare, care consemnează exact această practică.
Tot din hotărârea CSM rezultă că au fost deschise foarte multe dosare deschise din oficiu judecătorilor şi procurorilor. O parte din aceste dosare deschise din oficiu au vizat vârfurile sistemului judiciar şi au condus la îndepărtarea din funcţie a unor persoane importante, ceea ce este foarte grav. Nimeni nu a răspuns pentru asta, nu şi-a asumat instituţional DNA niciun fel de răspundere. Nici măcar la nivel declarativ că ar exista o problemă şi că încercăm să o reparăm pe viitor. Este acel celebru dosar în care membri ai CSM au fost interceptaţi, li s-a deschis din oficiu un dosar de către DNA, pe baza unor interceptări făcute ilegal de SRI. Dosar pe care l-a ţinut deschis până în 2018, când a intrat în vigoare legea privind înfiinţarea SIIJ şi DNA a fost obligată să predea toate dosarele. Despre acest tip de fapte vorbim. L-am ascultat cu atenţie pe domnul Stelian Ion şi a repetat acelaşi lucru pe care îl spune de fiecare dată. Mi-am dat seama că miza nu este atât desfiinţarea SIIJ, cât reîntoarcerea dosarelor privind magistraţii la DNA. Şi atunci te întrebi care este problema şi de ce se doreşte cu atâta ardoare ca neapărat competenţa dosarelor privind magistraţii să aparţină şi DNA. În realitate, despre asta este vorba. Toate dosarele cu probleme pentru magistraţi au fost pe fapte de corupţie sau asimilate, adică exact modul în care un judecător îşi pronunţă hotărârile. Mai grav decât atât, nu doar că se doreşte ca DNA să-şi recâştige competenţa, dar paşii care se fac nu sunt pentru a se repara erorile din trecut, de a se crea filtre pentru ca astfel de abuzuri să nu mai fie posibile, să se gândească noi garanţii care să asigure independenţa funcţională a judecătorilor şi procurorilor. Nu, se vrea pur şi simplu să se revină la status quo iniţial, inclusiv sub aspectul vechimii pe care aceşti procurori de la DNA o au.”

Un spectacol grotesc al impunității politice se joacă la Sinaia, având în rolurile principale un primar readus la butoane printr-o „eroare” de zile mari, un prefect care „uită” să aplice legea și o întreagă mașinărie liberală care pare să fi declarat război bunului simț și statului de drept. În culise? Președintele PNL Prahova, Mircea Roșca, dirijând, spun unii, o orchestră a complicității.



