Scriu aceste rânduri și îmi vin în minte vorbe triste ale unor oameni care de-a lungul vieții și-au dobândit un loc special în construcția mea sufletească. Cele mai recente sunt cele ale lui Cornel Dinu: „Încerc să visez frumos și pașnic la un viitor care nu mai e al meu”, scrie domnia sa, într un text recent. Încerc să fac același lucru, bucurându-mă că încă mai pot fuma la mine în casă, fără să-mi fie frică să nu fiu decoperit și deferit justiției.„Mă uit de fiecare parte și tot ce văd este întuneric”. Cutremurătoare, o notație a lui Blaise Pascal, în Pensées. Văd o situație, – scrie Pascal în următoarea sa propoziție – care nu oferă altceva decât motive de îndoială și teamă”. Peste ani, iată, exact această situație o văd eu, și, cu siguranță mulți asemeni mie, acum. Sub o poză a sa cu Laura Codruța Koveși, Dacian Cioloș (același josnic Cioloș, „românul” abominabil, care la ordinul Franței a îndrăznit să propună blocarea banilor europeni pentru poporul maghiar!), postează un comentariu în care-l laudă pe delatorul Drulă pentru gestul său încalificabil, acela de a-i înregistra pe cei care i-au intrat în biroul ministerial. Ne sugerează un posibil viitor: acela cu Kovesi, pe care el ar dirija-o prin rețeaua neomarxistă Renew, și care își va reîncepe mai abitir activitatea de distrugere a capitalului rmânesc, având ca metodologie dosarele create prin efortul unor membri USR, care vor deveni „noii eroi ai anticorupției”.
Modelul? „Eroul” Drulă, care-și momește partenerii de coaliție în propriul birou, devenit o cursă, neavertizându-i că discuțiile sunt înregistrate. Câți liberali care au căzut în capcana fiului de securist sau a altor birouri ministeriale ale PLUSR, vor fi următorii acuzați de rețeaua malefică a urmașilor Binomului Coldea-Kovesi? Mulți dintre cei care au fost invitați prietenește de „drulăii” PLUSR la discuții amical-ministeriale, tremură amintindu-și scenariul insidios în care au evoluat „discuțiile” duse fin de către Drulă, spre ceea ce, cu o bună editare a stenogramelor, va reieși un act de acuzare? Căci, sunt sigur, stenogramele publicate au fost editate corespunzător.
„Șoriceii ce-au fost prinși în cursă vor fi aflați prin mediatizare, o parte dintre ei, iar ceilalți vor fi bine disciplinați sub amenințarea instrumentării dosarelor sau publicării convorbirilor. Rămâne doar să deducem cine a fost pisica ce-a ticluit planul, dar și acest lucru va fi simplu atunci când vom vedea cine beneficiază de planul „curselor de șoareci”. Oricum, o regie de 2 lei, într-o țară condusă aiuristic din exterior, unde nimeni nu se concentrează la performanță, ci doar la parveniri și rele făcute altora”, cum spunea cineva zilele trecute. În orice caz, încet, încet se produce „externalizarea statului de drept” edificându-se la Bruxelles un super-stat căruia nu i-a dat mandat nimeni.
Încet, încet, cu pași mici, dar importanți. De exemplu acesta. Autorităţile române au transmis Curţii Europene a Drepturilor Omului un document prin care, în premieră, se angajează să reformeze Curtea Constituţională. Cine va face asta? „Magistrații progreșiști” din cele două ONG-uri, – „Forumul Judecătorilor” şi „Iniţiativa pentru Justiţie”, – cei care au transmis la Strasbourg un memorandum prin care îşi exprimă punctul de vedere privitor la o implementare corespunzătoare a deciziei Kovesi vs. România?
Cele care au trimis o serie de măsuri – de natură constituţională şi legislativă – care vizează reformarea Curţii Constituţionale, ca fiind principala responsabilă pentru sancţionarea României(???) Ei sunt cei care vor face „reformă”? ONG iștii lui Koveși, sau urmașii lor, studenții viitori magistrați, cei de 45, care au fost prinși copiind și care au fost acuzați de fraudă la la examene de Facultatea de Drept a Universității din București? Vor fi ei selecționați să formeze o „nouă” „clasă juridică”, ei, cei mai servili din cei 40%, dintre juniori, cifra actuală a tinerilor analfabeți funcțional? Cu lichidarea Avocatul Poporului, care apără Drepturile Omului, n-au reușit încă, tocmai din cauza Curții Constituționale. Cu aneantizarea SIJ, sunt pe traseu. Totul merge ireversibil, înainte, chiar dacă mai greu. Încet, încet… Să ne amintim, deci.
Doar o mască. Doar o brățară de urmărire. Doar ca magistrații să nu răspundă pentru faptele lor. Doar 1,5 metri. Doar restaurantele. Doar terasele. Doar întrunirile. Doar muzeele. Doar fără slujbe de Sărbători.Doar până la 3 oameni împreună. Doar din familie. Doar pentru a evita aglomerarea spitalelor. Doar niște amenzi. Doar fără să ne facem semnul crucii. Doar cateva săptămâni. Doar până ne vaccinăm. Doar ca să fie stiut cu cine te întâlnești. Doar fără familia tradițională. Doar puțină cenzură. Doar că nu ai voie să exprimi altceva decât poziția guvernului. Doar renunțarea la câteva drepturi. Doar fără atîtea moaște, doar fără Dumnezeu. Doar fără istorie. Doar un sistem de recunoaștere facială. Doar schimbarea, pe șest, a definiției pandemiei. Doar ca OMS să nu poată fi controlată de nimeni. Doar ca oamenii să știe că sunt în siguranță. Doar libertatea noastră, care se pulverizează pe zi ce trece, fără să ne dăm seama. Doar ca să scăpăm de cei care gândesc altfel. Doar puțin sacrificiu. Doar viața ta. Doar cea a copiilor tăi.
În rest, nici o problemă. Vacaaaaaaanțeeeeeeee! Să vină încă o roabă plină cu sticle de de șampanie roze și un cantec vesel sa cântam! În filmul despre care vorbeam, în micuța baie în care personajele se refugiază pentru a avea o discuție nesupraveghiați de camere video, se găsește, în câteva fraze spuse de cel care a obosit să mai lupte pentru drepturile lui, explicația întregii mizerii în care poate ajunge oricând un popor. „Totul a început să se schimbe încet, încet…
Pe oameni nu poți da vina. Când îți e foame înghiți tot ce-ți dau ei. În loc să întoarcă oglinda societății spre societate, majoritatea intelectualilor și artiștilor au întors oglinda înspre propria lor persoană. Cei mai mulți, scriitori, artiști și poeți ne-au trădat. Le-a fost frică să nu-și piardă stipendiile, sponsorizările și subvențiile de la Stat. Sunt bătrân acum. Sunt obosit. Am luptat cum am știut eu mai bine. Acum nu mai pot decât să trăiesc cu libertățile care mi-au mai rămas…” Până la urmă, cu greu, cel venit să-și viziteze fractele din Utopia, reușește să evadeze, să plece de acolo. Asta se întâmpla, îmi aduc bine aminte pe pielea mea, și în România lui Ceaușescu. Măcar aveai unde să „fugi”. Exista America, exista Germania, și majoritatea lumii civilizate, exista „lumea liberă”.
„A ales libertatea!” – se spunea despre câte unul care prin ingenioase tertipuri reușea să părăsească „raiul comunist”.
Acum, și acest vis a devenit utopic. Nu mai devreme de ieri am citit următoarea știre caldă, din „lumea liberă”: „Conducerea liceului James Gillespie din Edinburgh vrea să modifice programa de limbă engleză şi să renunţe la două dintre cele mai citite romane din lume – To Kill a Mockingbird (Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee) şi Of Mice and Men (Oameni şi şoareci, de John Steinbeck) – din cauza faptului că au o abordare învechită despre rasă şi pun accent pe „motivul salvatorului alb”. Știre care m-a dus cu gândul din nou la panseul lui Pascal… În ultima secvență din film, femeia, cu riscul de a fi pedepsită, îl ajută să scape pe cel venit în Utopia și devenit captiv. Este arestată, în urma gestului ei. O vedem cum ciocnește un pahar de vin cu altă deținută și exclamă fericită: „sunt liberă!”. Iar în fundal, obiectivul camerei de filmat urcă încet pe zidurile masive de ciment gri ale închisorii.
Octavian Hoandră
