Preocuparea primă a celui care se ocupă de filosofie este să elaboreze soluții conceptuale la problemele trăite astăzi. Comentariile, studiile de istorie și orice alte exegeze el le subordonează, în mod firesc, acestui imperativ.În mod normal, nicio persoană rezonabilă nu își face iluzii. Aruncând și doar o privire în jur, este limpede că lumea are și o față negativă. Ea constă din sărăcie, ofense, minciună, nedreptate, crimă, samavolnicie, mai nou din comercializarea de ființe umane – cu un cuvânt, din rău, cu exprimările sale nenumărate. Din nefericire, a devenit posibilă scrierea istoriei pe linia negațiilor de valori. Nu poți, dacă rămâi responsabil, să nu semnalezi răul și să nu reflectezi.
Atunci când am scris despre cotitura la un regim prostocratic din România actuală (vezi Trecerea la prostocrație, în „Cotidianul”, 3 mai 2020), nu credeam că desfigurarea instituțională și degradarea vor continua atât de hotărât. Nu bănuiam că va fi o confirmare atât de zdrobitoare a diagnozei. M-am și întrebat dacă cuvântul „prostocrație” nu este cumva neelegant. Am găsit, însă, mai multe rațiuni să-l păstrez.
După ce Nietzsche a vorbit de „mediocritate (Mittelmässigkeit)”, Thomas Mann de preluarea conducerii de către „cei mai slabi (die Untersten)”, un istoric al economiei (Carlo M. Cipolla, Le leggi fondamentali della stupidita umana, 1976) a atras atenția asupra ascensiunii „proștilor”. În limba gentileței, care este italiana, el a vorbit de „stupidita umana”. A gândit, însă, ceea ce se redă prin „prostie”. Carlo M. Cipolla ne-a lăsat, de altfel, și criteriul: „prostul este o persoană care cauzează pierderi altei persoane sau unui grup de persoane, în vreme ce el însuși nu derivă câștig și nici măcar nu-și poate compensa pierderile”.
Dar, cum am mai remarcat, se pot indica – în România actuală cu certitudine – proști care cauzează pierderi altora, în timp ce ei nu pierd decât ceva ce-i lasă reci, precum onoarea, sau ceva ce nu au avut, de pildă, demnitatea. S-au înmulțit inșii care au făcut pagube celorlalți, dar și-au însușit case, fabrici, comenzi de la stat, posturi bugetate, rezerve din bănci sau au înstrăinat bunuri publice, în vreme ce alții au fost aruncați în necazuri. De aceea, în opinia mea, prost este cel care luptă cu orice mijloc să intre în funcții publice, dar care, odată ajuns, depășit fiind, cauzează pierderi celorlalți. „Prostocrația” descrie regimul care s-a creat în România de azi.
Tema prostiei a urcat, de altfel, continuu în reflecțiile din anii pe care îi trăim. Un edificator volum oferă și în limba română portrete detaliate (Jean-Francois Marmion, coord., Psihologia prostiei, Litera, București, 2019). Este destul să amintesc că prostul „își ridică propriile credințe la rang de adevăruri săpate în piatră, când, de fapt, orice formă de cunoaștere se construiește pe nisip” (p.9). Se poate spune că „tocmai aroganța cu care se erijează într-o ființă superioară aflată deasupra condiției umane, este semnul destul de sigur că avem de a a face cu un prost veritabil” (p.31). Acesta prezintă „o tulburare narcisistă de personalitate răuvoitoare și care poate prezenta uneori triada neagră ce grupează narcisismul, machiavelismul și psihopatia” (p.182).
Cei mai mulți concetățeni și-au dat seama că „prostocrația” nu este o figură de stil sau o formulare doar polemică. Ea este un termen cu drept de cetate, în teoria organizării și administrării, continuând cu politologia și culminând cu altele, mai pretențioase. Prin „prostocrație” se înțelege alternativa la meritocrație, mediocrație și ohlocrație – specii deja consacrate în caracterizarea felului în care o societate își recrutează decidenții și a naturii deciziilor care se iau în acea societate. Pe scurt, „prostocrația” desemnează situația în care, într-un stat, cineva ajunge la decizie mai mult sau mai puțin întâmplător, pentru ca apoi, combinând nepriceperea cu sărăcia simțirii, să încalce Constituția și, apelând la forțe oculte, să desemneze în funcții inși de nivelul său, pentru a se sprijini reciproc, cu rezultatele de rigoare.
Spre a lămuri și mai mult lucrurile, adaug câteva observații principiale.
Diagnoza pe care am dat-o situației din România actuală nu înlocuiește alte explicații. Căci „prostocrația” vizează din capul locului doar mecanismul recrutării decidenților. Ea poate fi și în socialism și în capitalism și în corporatism – în orice societate din lumea zilelor noastre. Desigur, ea nu poate exista fără un „stat paralel”, asigurat de servicii care se ocupă de „aranjarea” ocultă a ierarhiilor.
„Prostocrația” nu se confundă cu forma de stat în înțelesul consacrat. Ea poate fi și în dictatură și în autoritarism și în democrație. Se poate discuta impactul reciproc al acesteia și al formei de stat. Forma de stat și valoarea decidenților sunt, însă, chestiuni diferite. În zilele noastre, s-a și ajuns deja la autoritarisme meritocratice și la democrații mediocratice sau chiar prostocratice!
Pe de altă parte, diagnoza se referă la valoarea decidenților și la efectele ei, nu la cetățenii simpli care putem fi oricare. „Prostocrații” nu epuizează nicidecum totalitatea cetățenilor dintr-o țară.
Față de „ochlocrație”, care înseamnă dominația celor inculți și pe care elitismul o acuză și unde nu este cazul, „prostocrația” se referă, de la început, la altceva: la un mecanism de desemnare care face ca cei mai slabi din societate să fie decidenți, precum și la deciziile acestora. Ea este creație a unor proști ajunși la decizii, care instrumentează alți proști și, împreună, fac deservicii celorlalți.
Nu credeam că diagnoza dată regimului din România actuală va fi confirmată atât de amplu. Confirmarea vine, de fapt, din însăși „corelația fatală a României de azi”: prin „alegeri” cu cântec și numărătoarea voturilor la Securitate se stabilește mai nou un „președinte”, care nu știe ce este legitimarea și încalcă frecvent Constituția, dar dă funcții la inși de nivelul lui, care decid după cum îi duce mintea și-l asigură de supușenie, într-un „parteneriat” din care cetățenii pierd. Am arătat cu detalii în alt loc (A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021) că această „corelație” a făcut ca în România să se ajungă la „statul avariat” al acestor ani, cu costurile de rigoare.
Pentru că peștele se strică dintr-un loc, se poate discuta liniștit regimul din România actuală de la „președinte” în jos. Se știa de la început că acesta nu era pregătit pentru rol; a și rămas vizibil cu un calibru pe care nici promterul nu-l poate ascunde. Rareori s-a debitat „oficial” ceva mai sărac! Că publicații din alte țări, ca „Der Spiegel”, au văzut „diletantul (der Dilletant)”, care, așa cum observa „Le Figaro”, „vorbește fără acoperire”, nu era de mirare. În loc să-și ia alături oameni calificați, cu care să pună în mișcare energiile unei țări care făcuse pași în democratizare, dar care avea nevoie de noi inițiative integrative, nepregătitul a adunat în jurul lui inși dintre cei mai slabi în societate și a luat-o pe o cale sectară ce a dus todeauna la degradare.
Același s-a repezit în proiecte bombastice – „România educată”, „România normală”, „România reconstrucției” etc. – fără a ști de unde să le apuce. Nepriceperea a și făcut să nu iasă ceva din aceste proiecte. Pe de altă parte, fuga de dezbatere, inclusiv la alegeri, sesizată și de presa din alte țări, este emblematică. În fapt, pe tot ce a pus mâna „președintele” s-a stricat – de la funcționarea statului ca stat, de la remunerații și asistența socială, trecând prin educație, justiție și politica externă. Un indiciu grăitor este acela că și-a desemnat abuziv de trei ori „guvernul meu”, iar acum nu poate plăti nici alocații pentru copii, salarii și pensii potrivit legilor pe care le-a semnat! Distrugerile sunt chiar mai mari!
Mai nou, totul se acoperă de falsuri. După ce s-a „reușit” izolarea României de căile rutiere și feroviare continentale, după „alegerile” ca la nimeni din 2019 și 2020 și încălcarea iresponsabilă a legitimării, au venit falsurile pe față. În primul rând, falsul banilor europeni („v-am adus 81 de miliarde de euro”, când este vorba de alocările din bugetul multianual al Uniunii Europene, de granturi cu cofinanțare și de împrumuturi cu dobândă) și falsul pandemiei („în România stăm bine”, în vreme ce Eurostatul dă România ca fiind campioană la decese peste medie), ca să menționăm doar două din serie.
De sus până unde a putut, „președintele” a desemnat inși de la mâna a patra în jos, cu o calificare îndoielnică. „Prim-miniștrii săi”, cam fără relief, unul fără slujbă, altul fără să fi putut trece admiterea în liceu, dau imaginea situației! Cazul de la Sănătate – cu improvizații de azi pe mâine, cazul de la Justiție – cu un absolvent mediocru, cazul de la Muncă – cu cineva care nu știe sociologia și economia domeniului sunt doar câteva ilustrări. Împiedicarea bugetelor locale și a funcționării în mari orașe este numai o picătură dintr-o mulțime de rateuri. În mod evident, s-a ajuns acolo că nu se poate indica o personalitate veritabilă care să fie în siajul guvernării actuale.
Deciziile desemnaților sunt pe măsură. Se produce în tăcere o devalizare a țării, pe care tragicul Arthur o simbolizează în toată penibilitatea. Se trăiește pe datorie și se angajează cea mai mare îndatorare din istorie, într-o țară care produce mult sub potențialul ei.
Desemnații nu știu nici măcar traduce programul postpandemic al Uniunii Europene. „Recovery and Resilience” au devenit „redresare și reziliență” – ceea ce este doar un pleonasm. „Recovery” este mai mult decât „redresare”, iar „reziliență” este, dacă se traduce mai larg, capacitate de revenire la forma de dinainte de deformare.
Și mai grav este însă faptul că – așa cum stau lucrurile în clipa de față – prin programul conceput să repună în mișcare economiile Uniunii Europene după pandemie, „guvernul meu” nu este în stare să asigure României o dezvoltare sustenabilă. Faptul că achiziționezi echipamente, dar nu dezvolți industria indigenă, că dotezi, dar nu reformezi chibzuit organizările, că impui soluții, dar nu le discuți public ține de lumea a treia. În definitiv, cine a dus în jos industrii, administrația și educația României în ultimul deceniu? Incompetența inerentă regimului costă – costă în bani mulți! România rămâne și mai mult în urmă, în timp ce se îndatorează masiv. Și aceasta pentru a satisface, din nou, clientela cuiva străin de interesul public! Se dovedește încă o dată că nu banii lipsesc în primul rând, ci decidenți capabili.
Nu poate să nu-ți atragă atenția ultima ispravă a „guvernului meu”. Așa cum a relatat un martor ocular, în instanțe europene s-a examinat dacă MCV, prin recomandările sale, este obligatoriu pentru România. Nu discutăm aici diferența dintre „recomandare” și „obligatoriu”, căci este evidentă. Stupefiant a fost să se vadă că trimisul „guvernului meu” a pledat în instanțe europene ca recomandările să fie luate drept obligații și să nu se ridice MCV-ul în cazul României!
Stupefiant în plus este faptul că „guvernarea mea” vrea să facă din condiționările din partea unor forțe externe (care nu sunt nici măcar statele!) tradiție politică. Cum se știe, în 2005 s-a inventat găselnița cu MCV – atunci pe justiție. Drept urmare, justiția a slăbit și din cât era la acea dată. Poate că puțini și-au dat seama că recomandările MCV s-au scris și se scriu la București de către desemnați. Recomandările nici nu conțin urgențele României, ci interese mărginite ale acelor inși. Ele se fac la București, căci orice jurist calificat din Europa știe că astfel de recomandări nu numai că sunt doar recomandări, dar nu pot fi impuse niciunei țări, decât încălcând Tratatul Uniunii Europene.
Acum se vrea să se recurgă la un MCV pe dezvoltare. Neavând capacitatea de a elabora un proiect de dezvoltare viabil pentru țară și nefiind în stare să convingă cetățenii, regimul pune la dispoziția Comisiei Europene o listă de obiective ale clientelei, care să devină obligatorii după aprobarea finanțării. Interesul unor coterii substituie astfel din nou interesul public.
Rămân uimitoare o seamă de fapte. Ca orice țară, și România dispune de oameni pregătiți, gata să-și asume răspunderile interesului public. Cum se face că ajunge la decizii partea mai slab pregătită profesional, civic și moral din societate? Când ora este, cum spun cele mai noi analize, a „guvernărilor inteligente”?
Chiar nici o minte luminată și capabilă să proiecteze nu mai ajunge la decizii pe aceste meleaguri? Nu mai sunt candidați în afară de cei conectați cu noua Securitate? Competiția deschisă nu mai este posibilă? Rămâne de fapt o „condamnare” la mediocrizare? România nu-și poate concepe propria dezvoltare sustenabilă? Cât de departe este ora trecerii la meritocrație?
