Statele Unite ale Americii sunt supraputerea care dă peste o cincime din produsul brut mondial, asigură drepturi și libertăți de referință, este prezentă militar pe întregul glob și dispune de acumulări și de potential de inovare greu de egalat.Avem, însă, la dispoziție, declarații menite să profileze opțiunile noii administrații. Am în vedere aici mai întâi discursul din 29 decembrie 2020, când președintele ales a ținut să contureze relația cu cealaltă supraputere a lumii actuale. „În orice problemă ce interesează relația SUA – China, a declarat Joe Biden, de la urmarea politicii externe pentru clasa mijlocie, incluzând o agendă comercială și economică ce protejează lucrătorii americani, proprietatea noastră intelectuală și mediul înconjurător, la a asigura securitatea și prosperitatea în regiunea Indo-Pacificului, la promovarea drepturilor omului, noi suntem mai puternici și mai eficienți atunci când suntem flancați de națiuni care împărtășesc viziunile noastre cu privire la viitorul lumii”. Declarația atestă, înainte de toate, preocuparea de repoziționare în raport cu cea mai mare populație activă din lume și cea mai largă piață, apelul la „aliați” și intrarea explicită în „competiția” supraputerilor, pe teme, de altfel, consacrate.
Donald Trump socotea China și Rusia drept principalii „competitori” ai Americii, acum și în viitor. Unii consilieri ai săi au luat „competitorii” drept „inamici”, încât comunicarea cu ei s-a redus. Dacă considerăm declarațiile de până acum ale lui Joe Biden, se poate spune că noua administrație va recurge la o abordare mai flexibilă, cu mai multă „gândire aplicată”, cum spunea cineva avizat.
Anthony Blinken, noul secretar de stat, a vorbit de „adversitate, competiție și cooperare” în relațiile dintre SUA și China. Pe acest ton a fost și discursul lui Joe Biden din 4 februarie 2021 la Departamentul se Stat. El a precizat că „America a revenit (is back)” și că „vom concura pe o poziție de forță (strenght) construind mai bine acasă, cooperând cu aliații și partenerii noștri, înnoind rolul nostru în instituțiile internaționale și restabilind credibilitatea și autoritatea noastră morală, multă din ea fiind pierdută”. Noul președinte a numit alianțele „cea mai mare avuție” și a precizat că America înțelege să exercite „conducere cu diplomație”, după ce a spus că „noi suntem angajați să susținem cele mai înalte standarde de integritate și răspundere, inclusivitate și diplomație”.
În orice caz, premisa pe care Richard Nixon și-o asuma în 1969 nu s-a uzat: „deoarece oamenii de pe Pământ vor pace, iar liderii lumii se tem de război, timpurile sunt de partea păcii” (John Grafton, James Daley, eds., 28 Great Inaugural Addresses. From Washington to Reagan, 2006). Așa stând lucrurile, chiar pe fondul dat de câmpul de forțe din Congres, socotesc că politica noii administrații este în construcție și că vom asista mai curând la competiție și conlucrare. O inițiativă de anvergura celei a lui Nixon-Ciu Enlai, în relația cu China, continuată de Gerald Ford în relația cu Rusia timpului, de a schimba cursul curent al istoriei, prin acorduri ale supraputerilor, este posibilă, dar deocamdată nu se întrevede. Faptul va lăsa încă loc unor tensiuni, controlabile, totuși.
Pandemia a confirmat că, în zilele noastre, fără cooperare nu se ajunge nici măcar la controlarea coronavirusului-19. La drept vorbind, nu se va putea ajunge nici la relansarea economică. Nici la rezolvarea chestiunilor de climat. Nu s-a ajuns anterior nici la oprirea terorismului, care poate reizbucni. Cu siguranță, cum Anthony Blinken a ținut să menționeze în interviul din 8 februarie 2021, nici o chestiune majoră nu se mai poate dezlega fără cooperare.
Contează însă discursul inaugural din 20 ianuarie 2021 al președintelui Joe Biden. Pentru a-i măsura semnificația, să ne amintim că tema discursurilor inaugurale ale lui Thomas Jefferson (1801, 1805) a fost să arate superioritatea Republicii și a Federației și că „interesele noastre, cu alte națiuni și indivizi, calculate în mod sănătos, vor fi întotdeauna inseparabile de datoriile noastre morale”. Că Franklin D. Roosevelt (1944) a vorbit despre „testul suprem” pe care îl are de trecut America, împreună cu aliații de atunci, și a enunțat principiul „singura cale de a avea un prieten este să fii unul”. Că John F.Kennedy (1961) a făcut temă din afirmarea valorilor Americii într-o lume schimbată și a cerut un nou angajament: „întreabă-te nu ceea ce poate face țara ta pentru tine – întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta”. Richard Nixon (1969) a avut ca temă profilarea SUA în situația în care, „pentru prima oară după o perioadă de confruntare, intrăm într-o eră a negocierilor”. Ronald Reagan (1981) s-a concentrat asupra reducerii intruziunii statului în viața cetățenilor.
Joe Biden a plecat de la constatarea că „puține perioade în istoria națiunii noastre au fost mai provocative sau mai dificile decât cea în care ne aflăm acum”. Un virus face ravagii, America a pierdut deja din cauza lui cam atâtea vieți cât în Al Doilea Război Mondial, milioane de joburi au dispărut, sute de mii de afaceri au fost închise, „justiția rasială” are nevoie de atenție, degradarea mediului periclitează „supraviețuirea planetei”. „Inechitatea crescândă” și reemergența „extremismului politic, a supremației albe, a terorismului interior” se adaugă.
În situația dată, Joe Biden a chemat la strângerea rândurilor. Tema sa a fost regăsirea unității națiunii în condițiile democrației liberale. În tradiția de gândire ce urcă de la Thomas Jefferson și James Madison la viziunile de rezonanță universală ale lui John Dewey și John Rawls, el a reafirmat deviza „libertate și justiție pentru toți”.
Joe Biden a exprimat o convingere ce a cîștigat teren în America. „Am învățat din nou că democrația este prețioasă. Democrația este fragilă”. Dacă în America, cu durabila și solida ei democrație, s-a putut spune așa ceva, ne dăm seama cum stau lucrurile în alte locuri. În mod cert, fragilitatea democrației este, din nefericire, un adevăr tot mai actual astăzi, când, în diferite țări, tocmai din democrații s-au ridicat inși rudimentari și lipsiți de cultură, dar abuzivi, care le și desfigurează!
Noul președinte american a făcut apoi considerații și ele demne de atenție mult în afara Americii. Bunăoară, spunea el, puterea politică este greșit înțeleasă dacă este luată drept armă împotriva rivalilor. „Politica nu are nevoie să fie un foc furios ce distruge orice în calea sa. Niciun dezacord nu trebuie să devină cauză de război total. Trebuie să respingem o cultură în care faptele însele sunt manipulate și chiar manufacturate”. Apoi, noul președinte a declarat că, înainte de alte echilibrări în sistemul puterilor din stat, puterea politică are a se echilibra cu ea însăși. „Ne putem trata unul pe altul cu demnitate și respect. …Iar dacă rămânem în dezacord, așa să fie. Aceasta este democrația.”
Joe Biden a reamintit adevărul simplu că există adevăr și există minciuni. El a apelat la includerea „onoarei (Honor)” printre valorile politicii și a pus în față „binele public (the public good)”. Noul președinte a chemat la încheierea „uncivil war” și a respins repetat „demonizarea” rivalului. El a reluat crezul democratului clasic (nu împărtășesc opinia ta, dar voi lupta cu toate puterile ca tu să o poți exprima) și s-a angajat să lupte în această direcție.
Politica externă nu a ocupat spațiu mare în discursul inaugural, dar patru opțiuni sunt limpezi. „Putem face din nou America forța conducătoare pentru bine în lume” a declarat Joe Biden. „Noi vom conduce nu doar prin exemplul puterii noastre, ci prin puterea exemplului nostru. Vom fi un partener puternic și de încredere pentru pace, progres și securitate”. Primul pas al noii administrații va fi restabilirea alianțelor și angajamentelor în lume. Ea se declară preocupată să rezolve nu chestiuni de ieri, ci pe cele de azi și din viitor.
Anthony Blinken a argumentat de îndată, oarecum aristotelic, că lumea actuală resimte nevoia conducerii. Noul secretat de stat a declarat că lumea s-ar afla în fața a trei alternative – sau haosul, sau conducerea de către altcineva, sau conducerea de către SUA. Actuala administrație americană a ales deviza „America conduce (leads)”, ce înlocuiește manifest „America first” a ultimilor ani.
Primele decizii ale Casei Albe sub noua administrație au luat forma ordonanțelor executive. Ele sunt evident expresia strategiilor ce se pun în aplicare în fiecare dintre cele trei crize din zilele noastre: o strategie sanitară (în miez, o ofensivă pe direcția testării și imunizării prin vaccinare masivă), o strategie economică (în miez, o injecție financiară de aproape două mii de miliarde de dolari pentru a evita austeritatea, reorientarea cheltuielilor federale spre produsele „fabricat în America”) și o strategie justițiară (în miez, o reafirmare a valorilor fondatoare ale Americii pentru incluziunea socială a diversității crescute a cetățenilor americani). Este clar însă că Statele Unite nu vor fi guvernate cu ordonanțe – ar fi și contra Constituției democratice. Vor fi trecute legi prin Congres și se va putea evalua care este înnoirea.
Procesul decizional este evident în curs. Măsurile se vor judeca în funcție de reușite. Două fapte se impun atenției de pe acum. Primul este acela că în cunoscuta dispută dintre „comunitarieni” și „libertarieni”, care ocupă de decenii scena americană, primii se impun acum. Ar fi, însă, din capul locului greșit ca cele două curente să fie preluate prin asimilări cu stânga și cu dreapta europeană. Rămâne întrebarea: va izbuti noul comunitarianism să redea impetuozitate Americii?
Al doilea este că odată cu noua administrație americană are loc o întoarcere a politicii de la persoane la instituții. Are loc o reangajare a instituțiilor și, cu aceasta, a procedurilor. Pentru democrație, faptul este, firește, în fond, de bun augur. Căci, așa cum se observă astăzi, după destule evoluții nefericite, nu este democrație fără instituții care funcționează și nu există instituții de acest fel fără proceduri democratice. După cum nu există proceduri democratice fără cultură cetățenească. Va izbuti America să dea tonul la o împrospătare a democrațiilor?
Cei care au memoria faptelor vor replica: tocmai „proceduralismul” a dus la soluții discutabile. Mai ales că „proceduralismul” s-a unit în ultimele decenii cu „globalismul” – o ideologie care, în fapt, trebuie din capul locului distinsă de „globalitate”, care este cadrul vieții în modernitatea actuală, și de „globalizare”, care este o politică economică. „Globalismul” este ideologia care, în numele promovării de valori, precum adevărul, libertatea, democrația, a ajuns să încurajeze nu atât aplicarea acestor valori, cât susținerea, în unele țări, a unor inși fără merite, simple instrumente ale „manipulării și manufacturării”, contrare legitimării democratice.
În Statele Unite, s-a asumat convingerea clasică după care procedura alegerilor democratice duce la alegerea celor mai vrednici și mai devotați democrației într-o societate. S-a crezut că așa este în diferite țări ce trec formal examenul democrației. Uneori, această credință a avut rezultate, dar de multe ori nu a reușit. S-a ajuns să se accepte că, dacă cineva s-a strecurat în ochii opiniei publice, ar fi deja democrat, chiar valoros. S-a ajuns să fie luați în brațe politruci elementari, procurori străini de libertăți și drepturi, plagiatori și palavragii de duzină și oportuniști de ocazie. Cum s-au petrecut lucrurile și în România de după 2005 și fără a sesiza că aceștia sunt mai corupți și mai nepregătiți decât cei pe care vor să-i disloce!
Așa cum au observat înseși analizele făcute la comandamentele armatei americane (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015), Statele Unite s-au încredințat „proceduralismului”, crezând că în alte țări se întâmplă astfel încât cei aleși ar fi democrați și merită să fie parteneri – uneori parteneri exclusivi. Nu s-a mai observat că cei luați în brațe în alte țări sunt sub nivelul celor pe care aceștia din urmă îi atacă. Că tocmai cei favorizați irosesc oportunități de democratizare și fac rău națiunilor lor! Că tocmai aceștia – cum dovedește România actuală – după ce au încălcat legitimarea democratică, șubrezesc, din nepricepere și lipsa culturii, justiția, economia, educația, rețeaua socială și ceea ce a mai rămas. S-a ajuns astfel la distorsionări de situații – un fel de răni ce se închid greu.
Desigur, promovarea de valori – libertăți și drepturi ale omului, pluralism, democrație, justiție – și solidaritatea oamenilor sunt esențiale. Ele țin de democrații ce se respectă pe sine. Dar în operarea externă este nevoie de fiecare dată de analiză concretă, gata să ia act nu doar de teatralitatea ieftină a vieții, ci și de malformări, impostură, rea credință. Gata să ia act, altfel spus, de ceea ce reflecția istorică a semnalat – viclenii ale istoriei, abilități malefice și carențe ale naturii umane. Și care dau și astăzi grupuri și inși lipsiți de merite și străini de valori, care profită pentru a promova interese deloc generale.
Reflecțiile din discursul de pe tribuna Capitoliului trimit la a gândi până la capăt situația democrației în lume. Se observă tot mai bine că democrația întâmpină o dificultate care vine dinăuntrul ei. Este prea mare puterea permisă unor funcții, iar o asemenea putere, obținută de fapt prin abuzuri, ajunge să distrugă. Să distrugă, în locurile în care trăim, ceea ce s-a agonisit după 1990, în materie de „stat de drept democratic”!
Constituționaliștii americani au vorbit cu perspicacitate de „președinții africane”. Este vorba de acele președinții de oriunde în care cel care ajunge la decizie transformă justiția, procuratura, serviciile secrete în instrumente și desfigurează cu ele instituțiile democrației. Iar atunci când o asemenea „președinție” invocă un „proceduralism” aparent și se acoperă cu un „globalism” orb la consecințe, ies distrugeri, cum se și vede, pe scară mare.
Lumea este diferită și de ceea ce era acum patru ani. Cum am argumentat în Ordinea viitoare a lumii (2017), trăim într-o lume aflată sub impactul geometriei variabile a supraputerilor, cu dinamica ei. Supraputerile economice, militare, politice și culturale, mă gândesc la SUA, China, Uniunea Europeană, Rusia, dar și supraputeri în urcare, cum sunt Germania și Marea Britanie, și puteri emergente, de exemplu, Turcia și Polonia, au o greutate specifică în decizii. Iar crizele existente cer până la urmă noi abordări. Foarte probabil, noi în raport cu toate care au fost.
Andrei Marga
Un spectacol grotesc al impunității politice se joacă la Sinaia, având în rolurile principale un primar readus la butoane printr-o „eroare” de zile mari, un prefect care „uită” să aplice legea și o întreagă mașinărie liberală care pare să fi declarat război bunului simț și statului de drept. În culise? Președintele PNL Prahova, Mircea Roșca, dirijând, spun unii, o orchestră a complicității.
