Cum se știe, Europa a adus pe scenă inovații istorice, care i-au și asigurat specificul: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.44-52). Azi trebuie să ne întrebăm: suntem, ca europeni, la înălțimea acestor inovații? Deține Europa inițiativa?

Este neîndoielnic că Uniunea Europeană este o realitate impunătoare. După secole, continentul a început să-și regăsească unitatea, iar cetățenii să se resimtă ca europeni, pe lângă apartenența lor etnică. Unificarea începută în 1957, continuată în 1993 și extinsă ulterior a permis o nouă viață pe continent.

Dar Uniunea Europeană are astăzi probleme redutabile. Este vorba de: 1. Declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă. Pe de altă parte, continuă tendința postbelică de emigrare a europenilor spre alte continente, cu brain drain-ul pe care îl antrenează; 2. Sărăcia şi discrepanţele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt nivel al dezvoltării decât în trecut; 3. Deciziile de importanţă majoră ale Europei se adoptă lent şi rămân adesea ambigue sau incerte. În unele țări se traversează o criză de leaderi adecvați condiţiilor și temelor istorice noi; 4. Pluralismul, în loc să mobilizeze noi energii, paralizează decizii şi anonimizează răspunderea. Democraţia este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanţilor, care se sustrag apoi controlului public; 5.

După instalare, administraţiile se concep ca un fel de scopuri în sine şi sunt mai curând opace la reacţiile cetăţeanului. Sistemele juridice, morale, administrative au pierdut conştiinţa sensului lor, devenind schelete rigide, greu de înviorat. 6. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi şi mai rău!”, a ocupat multe minţi. 7. Procesul deciziei politice este închis pentru covârşitoarea majoritate a cetăţenilor, care răspund cu apatia politică şi civică. 8. Pentru tot mai mulţi europeni viaţa se reduce la muncă şi, eventual, la consum. Banii sunt percepuţi ca sens al vieţii, în loc să fie mijlocul pentru acţiuni în folos personal şi public; 9. Privată de viziune, educaţia se transformă într-o tehnologie de formare de competenţe. O scădere a nivelului profesional în Europa este la orizont; 10.Valorile sunt funcţionalizate, dacă nu cumva transferate simplei subiectivităţi. Etica muncii şi pasiunea creaţiei şi-au redus intensitatea; 11. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violenţa se răspândesc; 12. Sunt reluate tehnici de dobândire și exercitare a puterii din anii treizeci, iar statul de drept democratic este redus la statul de drept al altor perioade ; 13.Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa lipseşte astăzi de la adoptarea deciziilor geopolitice sau este doar prezentă; 14. Dinamica altor arii culturale a început, deja de câteva decenii, să o exceadă.

Europa nu mai este azi doar promisiunea trăită euforic din anii nouăzeci, ci și realitatea birocratizată, brăzdată de îngrijorări și nesiguranță, din ultimii ani. Nu ne aflăm în fața alternativei „umanism sau barbarie”, pe care Edmund Husserl o vedea la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Nu ne aflăm nici în fața pericolelor și alternativelor postbelice. Dar nici nu este o situație liniștitoare.

Unii numesc derapajul care s-a produs între timp în Europa „post-democrație” – societăți în care au loc alegeri libere, dar voința politică care se impune este cea a „elitelor privilegiate” (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.13). Proeuropeni de primă oră spun că în cadrul decizional actual „cetățenii sunt condamnați la pasivitate” (H. M. Enzensberger, Sanfter Monster Bruxelles oder die Entmündingung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013, p.60). După ce constată că „în multe țări ale eurozonei nu mai există astăzi de fapt democrație”, istoricii irlandezi propun „euroexit” (Brendam Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, C.H.Beck, München, 2016, p.90). Italienii au dat voturi importante euroscepticilor, președintele francez mărturisea că, în cazul unui referendum, în Franța, rezultatul ar fi „frexitul”, iar unii germani vorbesc de „germexit”. Cel mai recent s-a căzut greu de acord asupra bugetului multianual al Uniunii.

Analizele acuză deja o „blocadă a gândirii (Denkblokade)” în Europa actuală. Istoricul, consilier al guvernului german, Andreas Wirsching scrie că „integrarea în forma tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, este, în orice caz, la sfârșit. Timpul său a trecut, într-o epocă în care trebuie stabilite din nou prioritățile” (Demokratie und Globalisierung.Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, p.228). Înșiși narativii Uniunii Europene, începând cu descrierea istorică și conceptele ei orientatoare, trebuie schimbați.

Să o spunem responsabil și direct : pentru Europa unită va fi viitor doar sub condiția revenirii la democrație (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.454-473) înțeleasă la propriu. Pentru a ieși din abuzurile unei noi „political correctness”, care s-a instalat pe nesimțite, trebuie legată pe față aplicarea drepturilor și libertăților cu recunoașterea identităților – personale, instituționale și naționale – și cu demnitatea umană.

În multe țări există deja oameni interesați să-și mențină pozițiile în aparatele birocratice și de propagandă sau în economia darwiniană ce a ocupat terenul. Aceștia cultivă credința că „istoria s-a sfârșit”. Ei nu văd decât două alternative: sau plierea fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene sau regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene existente, care este de fapt alternativa veritabilă, ei nu o mai iau în calcul.

Sunt de părere că nu are suport teama reflexă de restabilire a identităților naționale, a rolului parlamentelor proprii, a răspunderii statului național pentru soarta cetățenilor. Nu are suport această teamă câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale. Cum remarca cineva, suveranismul în cadrul unei uniuni de state nu este automat naționalism etnic.

În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști, sociologi și filosofi din Europa. Bunăoară, prestigiosul economist britanic, care nu a susținut Brexitul, Roger Bootle vorbea de patru cauze ale „crizei Europei”: „natura fundamental nedemocratică a Uniunii”, structura instituțională neadecvată, „decizii proaste” ale celor care conduc, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopului” (The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston, 2016, pp.332-334). La asemenea cauze, antidotul nu mai poate fi convențional.

De curând, economistul francez Thomas Piketty a dat un diagnostic deloc ezitant situației. Premisa sa este aceea că în Europa funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus, în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai eurozonei și diverși birocrați (Thomas Piketty et…, Pour un traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017). Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la nivelul „executivului” european – nici parlamentul european, nici parlamentele naționale. Crizele sunt astfel o consecință implacabilă.

Așteptarea ca din organizarea actuală și instituțiile existente să vină rezolvări la crizele Europei actuale pare utopică. Parlamentul European și restul instituțiilor ar trebui înainte de orice reconstruite prin democratizare. Nici așteptarea ca Europa să se profileze când SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți într-un loc sau altul, nu dă rezultate. Europa poate înfrunta timpul doar pe propriile performanțe economice, sociale, politice, culturale.

Ne dăm seama tot mai mult că timpul cere, din nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât democratizarea, luată la propriu, lasă Europa în crize. Nu mai avem de a face cu Uniunea Europeană de început, căci proiectul însuflețitor al anilor nouăzeci a fost părăsit odată cu extinderea indiferent de preț, cu politica austerității și cu noua constelație internațională. Dacă nu se reorganizează democratizându-se și reafirmând Europa ca unitate în multiplicitate, din proiectul inițial, atunci Uniunea Europeană își reduce statura.

Atunci când trebuiau soluții creative, noii lideri europeni au luat în brațe ceea ce era facil, încât un prestigios ziarist german a spus justificat: „Așa nu, Europa!” (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler de EU, DTV, München, 2010). Odată cu demontarea tarifelor vamale adusă de globalizare, la sfârșitul anilor nouăzeci, ei s-au încredințat ideologiei sumare a globalismului. A urmat emergența Chinei ca supraputere economică, iar ei au recurs la expedientul extinderii neîntârziate. A urmat refacerea potențialului militar al Rusiei și au decis îndreptarea spre Ucraina. Resursele au devenit problemă, iar ei au pus în mișcare austeritatea. Au luat măsuri înguste și au generat mișcările antisistem. Au întâmpinat critici în diferite țări și, în loc să le trateze argumentativ, au luat partea unor grupuri care nu se reprezintă decât pe sine. A venit noua migrație a popoarelor, în fața căreia stau perplecși. Pe continent se petrec încercări de secesiune, iar ei nu au în orizont decât disciplinarea.

Ce vine de acum încolo? Condițiile generale ale vieții în lume continuă să se schimbe. Globalizarea este îmbrățișată de cele mai mari forțe economice, dar o „corectură”, constând în sporirea rolului statului național, se produce pe nesimțite. Statele Unite vor continua eforturile de consolidări în interior (domestics). Influența economică și strategică a Chinei sporește. Revenirea Germaniei și reafirmarea Rusiei înaintează, iar noi puteri (Turcia, Polonia și altele) pășesc pe scenă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită.

Peste toate, însă, Uniunea Europeană are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor proprii. Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști. „Capitalismul de caravană” și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt contraproductive.

Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Liberalitatea și democrația s-au rupt de meritocrație. Se fac prea puțin analize responsabile, iar derapajele sunt tratate selectiv, din calcule meschine. Cleptocrația a devenit (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) problemă a relațiilor dintre state, inclusiv în Europa.

Statul național revine astăzi în rol, în cel puțin două ipostaze – ca o corectură a globalizării și drept singur cadru al democratizării (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016), tendința de „euroexit” (Brendan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, 2016), redistribuția puterii dinspre Vest spre Est (Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor” (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și, mai presus de orice, imperativul ieșirii din conformism și al redeschiderii spre schimbări nu se lasă escamotate.

Uniunea Europeană nu poate face față viitorului ce se anunță fără inovație instituțională care să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Dacă acestea nu se întreprind cu competență, viziune și răspundere, Europa unită va rămâne la piața unică, în cel mai bun caz. Doar că piața unică, între timp instituită în diferite părți ale lumii (vezi ceea ce se anunță la Pacific!), nu mai este suficientă pentru a asigura nici competitivitatea economică și nici civilizația care să pună în valoare moștenirile Europei istorice.

În orice caz, mai ales în Europa se înmulțesc diagnozele negative („societatea cinică”, „societatea vidului moral”, „societatea haotică”, „societatea minciunii”, „societatea indiferenței”, „societatea infantilă”, „societatea mediatică”, „societatea riscului”, „societatea narcisică”etc. ). Am preferat formula mai acoperitoare și mai accesibilă verificării în experiență a „societății nesigure” (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), care își asumă un fapt: suntem la o cotitură a modernității, cu recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generații, tensiuni geopolitice, terorism cu bază confesională, eșecul neoliberalismului drept capete de afiș.

Abordarea pandemiei din 2020-2021 este și azi un examen care se trece anevoios. S-a ajuns prea încet în Uniunea Europeană la o abordare împreună. Apoi birocratismul a sufocat inițiativele – iar astăzi țările sunt nevoite din nou să caute soluții pe cont propriu. Campania de vaccinare este lentă. Vaccinurile continentale întârzie excesiv, universitățile, cercetarea științifică și industria farmaceutică fiind pe picior greșit. Banii sunt importanți, dar nu rezolvă orice. Mai ales nu suplinesc vizibil slaba pregătire a unor lideri și lipsa ideilor! Iar eșecul condiționării finanțărilor europene de „statul de drept” a arătat clar că birocrația folosește discreționar criteriile și înțelege prea puțin „statul de drept democratic”.

Lumea care a început în 2010 cere reprofilări hotărâte. Faptele atestă că pierd cei care stau cu fața spre trecut. Pierd aceia care nu au interogații și analize proprii bine calificate. Pierd din capul locului cei care doar așteaptă să vadă ce fac alții. Politica internă de escamotare și politica externă de excursii nu le mai fac decât veleitarii. Spre a-l parafraza pe sculptorul Constantin Brâncuși, la umbra marilor copaci – aici a unor birocrații voluminoase – nu cresc valori competitive. Să te afirmi pe tine însuți în vreme ce îți sporești interacțiunile în toate direcțiile – este deviza care asigură profilarea statelor și a Uniunii Europene în lumea actuală.

Andrei Marga