HAMLET SUFERĂ

Teatrul e în derivă. Corăbiile sale rătăcesc, în pustia libertăţii de exprimare, în care monopolul eufemismului cu substrat politic s-a dizolvat. Ştefan lordache îl părăseşte pe Shakespeare şi îl joacă pe Dan V. Dumitriu, Hamlet suferă în tăcere. Spectatorul nostru, stăpînul nostru vrea să rîdă. Hamlet prosternat în faţa lungilor picioare dezgolite ale unei superbe dansatoare neprofesioniste umple sălile Majesticulului. Teatrul moare, dar nu se predă. 

PENALTY 

ARIPA IRLANDEZĂ. Colţoşii amatori irlandezi, bătuţi măr de „Steaua” s-au răzbunat, după încheierea partidei, pe bunurile imobile de la Hotel „FLORA” unde au fost cazaţi, distrugînd intr-o veselie cam tot ce-au întîlnit în cale, începînd cu uşa de la intrare şi terminînd cu nevinovăţie robinete de la baie. După prostul renume făcut între hotelierii noştri este de aşteptat ca data viitoare, eventualele echipe irlandeze care ne vor vizita să nu mai fie primite decît în vreo aripă mai puţin populată a căminului „Jilava”. 

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. 1-a ►

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. a 4-a ►

XXXXX Firmă cu mari pretenţii, local de lux, servicii impecabile. Mergeţi cu toată încrederea. Merită să vă oferiţi din cînd în cînd o plăcere scumpă.

XXXX Firmă serioasă, local select, cu Un anumit specific, servicii de excelentă calitate. Dacă sînteţi înzestrat cu rafinament şi bani merită să deveniţi clientul casei.

XXX Local bun. De obicei este corespunzător. Merită să-l frecventaţi dacă vă este în drum sau dacă sînteţi cunoscut fie personal. 

XX Este ceea ce se cheamă un local de mina a doua chiar dacă preţurile sînt deocamdată de lux. Veţi găsi ceea ce nu aşteptaţi şi rareori veţi găsi ce vă doriţi. Încercaţi să vă menajaţi nervii şi manifestaţi prudenţă în toate privinţele. Dacă veţi reveni o veţi face din motive sentimentale sau din nevoie. 

X Nu merită să riscaţi. 

LA CONCRET

XXXXX In Bucureşti Nu există încă un altfel de local. 

XXXX  Salonul VICTORIA (Athenee) – ambianţă plăcută, intimă, clientelă selectă; serviciul de bună calitate; bucătăria: specific franţuzesc; CAPŞA; NAN- JING.

Salonul DIPLOMAT (Athenee)

XXX BUCUREŞTI – ambianţă: plăcută, clientelă diversă; specific franţuzesc; serviciul corect;

De acelaşi rang; AMBASADOR; CONTINENTAL; BOLTA RECE; BERLIN; LEBADA ; DOICOCOŞI, VOICU ET COMP.

XX OLIMP ’90; BULEVARD; PALAS; CAPITOL; LIDO; SNAGOV-PALACE; SELECT; PESCĂRUŞ; FLORA PARC; PODUL MOGOŞOAIEI; FICU’S ; LE PRESIDENT

X BELLA ITALIA ; TURN; MĂRUL DE AUR; VARŞOVIA; BUCUR; CASA ROMANĂ.

Privatizaţi, privatizaţi, tot va rămîne ceva

• Alimentaţia publică e unul dintre sectoarele asupra căruia privatizarea si-a spus deja cuvîntul. Desigur, nu ultimul. Privatizarea localurilor n-a schimbat radical faţa lucrurilor. Privatizaţii înşişi nu sînt toţi o apă şi un pămînt. După cîteva luni de amestecare a apelor, fiecare dintre curente devine distincţ şi sapă propria sa albie. Privatizaţii care au crezut că idealul comerţului din nouă structură e să dai tunul şi să-ţi umpli sacul vor avea foarte curind prilejul să coase petice zdravene la găurile prin care protfitul primeloir luni începe să se scurgă. Cel mai tipic exemplu este Le President. Nu cunosc, dacă scandalul în jurul modaliţătilor de încheiere a contractului cu un partener-străin sînt sau nu dubioase, ori pur şi simplu ilegale. Starea lucrurilor din saloanele frumosului edificiu de pe Kisseff înregistrează, însă, ca un barometru furtunile care se abat asupra sa din partea concurenţei. Este, vizibil că patronii sînt nişte diletanţi în această branşă, altfel diferentele calităţii serviciilor de la o zi la alta nu se pot explica. Am avut inspiraţia să invit săpţămîna trecută un distins om de cultură francez în cîteva localuri bucureştene. Îmi voi filtra de data aceasta observaţiile prin reacţiile verbale pe care le-am remarcat la prietenul meu. La Le President c’est desolent. La Bucureşti – nici o redamaţie la calitatea preparatelor şi serviciilor. C’est bien. Zilele negre ale mijlocului de sezon se pare că au trecut. E drept, că şi calitatea clienţilor s-a schimbat. Apropiatul tirg internaţional redresează moralul zdruncinat ai stăpinilor „B:ucureştiului” cu o infuzie de esenţă tare – clienţi serioşi, oameni de afaceri, diplomaţi, ziarişti. E desigur, altceva decât tîrla greco-ţurco-italiană din vară, pe care manierele mahalalelor de unde proveneau o făceau vizibilă, in primul rînd in localuri. Serviciile de azi de la „Bucureşti” sînt aşadar bune, cele trei stele cu care conduce plutonul categoriei sale, mi-au fost confirmate de discernămîntul unui oaspeste obişnuit să intre in localuri de toate categoriile.    
În cele cîteva rînduiri în cîte am avut inspiraţia să-l invit in Salonul de la Athenee, am răsuflat uşurat că vechile obiceiuri decomerciant nu s-au transmis cu uşurinţa de altă dată. Nu ştiu, spre exemplu, dacă cele două saloane de lux ale localului sînt deja privatizate, dar ţinuta lor le recomandă ca pe nişte afaceri iniţiate de întreprinzători particulari. Salonul Victoria, asupra căruia aud că patronii intenţionează să ridice o nouă firmă – Royal, nu vrea de loc să cadă de pe vîrful pe care s-a căţărat. S-eşt merveilleux, ceea ce în limbajul calificat al domeniului nostru înseamnă patru stele cu felicitări. Acelaşi calificativ şi acelaşi punctaj şi pentru elegantul salon diplomat unde pe lingă un serviciu ireproşabil oaspeţii beneficiază de o ambianţă de mare rafinament şi de o muzică de calitate a orchestrei unui virtuoz – Tudor Pană. Categoria de patru stele începe să primească întăriri.
Diferenţa dintre calitatea serviciilor unui întreprinzător oare gîndeşte ca inteligenţă privatizarea intr-o perspectivă plină de inerente riscuri şi un şmecher care s-a repezit să îi smulgă covrigi din coadă este diferenţa care desparte un sportiv profesionist intr-o cursă lungă de un hoţ de buzunare care o ia la goană şi rămîne cu rasuflarea în gît, după prima sută de metri, dacă nu cumva pînă atunci are neşansa să îl prindă patrula. Din acest punct de vedere Le President nu pare deloc şă aibă suflu de întreprindere antrenată pentru o cursă lungă şi ceea ce vedem, deocamdată e că începe să se sufoce. Bănuiesc că ceva bani albi au pus de-o parte veselii săi părinţi şi bine au făcut dacă au procedat aşa pentru că sînt sigur că vor avea parte cit de curind de zile negre. Ei pot să se ia de mînă cu întemeietorii şubredei „Case Romane”, privatizaţi şi ei în doi timpi şi trei mişcări, şi a aştepta împreună cu teamă valul privatizaţilor serioşi care creşte abia acum.
Ca şi în multe alte experienţe umane, se vede treabă că in privatizare, cel mai greu e să nu fii prjmul, la un moment dat, greu e să te menţii.

Inspector L

CE MAI FACE LUMEA BUNĂ

Sir DAVID ORR – întîrzie la program
EMANUEL VALERIU – veghează
HAMDI CERCHEZ – îi dă raportul de dimineaţă Cristinei Stamate
DINU MANOLACHE – depune prima sută de mii de dolari la Banca Română de Comerţ Exterior
MIRCEA DIACONU – pune degetul pe rănile masei de oameni de teatru
RĂZVAN THEODORESCU – opturează viziunea primului ministru de dragul domnului Raţiu

CÎINII LATRĂ 
OCTAVIAN URSULESCU – citeşte stereo

CARAVANA TRECE

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. a 6-a ►

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. a 7-a ►

„Cum mi-am scris MEMORIILE în închisoare…”

D. Ionel de Mocsony-Stârcea a avut amabilitatea să mă primească Ia reşedinţa sa din Yverdon Ies Bains (Elveţia) pentru a depăna (în exclusivitate pentru cititorii noştri) amintirile din detenţia în care, la cererea Iui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a scris memoriile. Înainte, însă de a evoca modul în care a izbutit să le scrie dl. Stârcea ne-a relatat cîte ceva despre circumstanţele detenţiei sale:

– Regele n-a putut interveni pentru dvs., atunci cînd in septembrie 1947, cu trei luni înaintea abdicării, aţi fost arestat? Poate că era, pe atunci, în vizită în Anglia?
– Nu! Regele a plecat după condamnarea mea… Chiar în ziua respectivă, sau imediat după, nu-mi amintesc bine. Şi a intervenit prin Ioaniţiu, pe lingă Lucreţiu Pătrăşcanu spunînd că este scandalos ca eu să fiu închis. Mai mult n-a putut face, pentru că eu demisionasem din funcţia de Mareşal al Palatului cu scandal. Apoi ani de zile am fost anchetat şi am stat la întuneric…
– Ani de zile la întuneric?
– Cu o lampă albastră, ca în „Wagon-lits”. Opt ani din cei cincisprezece pe care i-am petrecut in închisoare am stat izolat, la întuneric, sub anchete. Ani de zile in subsolul umed. Făcuseră un al doilea subsol la Interne şi cind dădeau drumul apelor canalizate era nenorocire. Am colindat prin 9 închisori politice diferite.
– Şi cine v-a anchetat?
– Întii românii, apoi şi ruşii!
– Adică era o comisie de anchetă comună?
– Nu! Întîi m-au luat la întrebări românii, pe problemele noastre; apoi ruşii, pe problemele lor. Ruşii m-au întrebat doar despre chestiunile bucovinene, pentru că erau convinşi că sînt agent englez. Pentru că mamă mea era englezoaică. Şi pentru că la Liga Naţiunilor fusesem secretarul lui Walters, despre care nu ştiam pe atunci că fusese directorul Serviciului Secret pentru toată Europa. Pe lîngă asta mai studiasem şi la Cambridge, deci eram „sigur” spion englez!
– Dar in procesul P.N.Ţ. aţi avut o condamnare de doi ani. Deci in 1949 ar fi trebuit să fiţi eliberat.
– Aşa ar fi trebuit, dar am fost reţinut, în continuare, în anchetă. În fiecare lună, eram chemat să semnez că am luat cunoştinţă de prelungirea reţinerii mele. Şi am trecut din anchetă in anchetă. Un an întreg, cum vă spuneam, m-au anchetat ruşii! Au fost singurii care m-au maltratat, din cauza lor mai sufăr şi acum. Am dreptul să conduc fără centură, fiindcă coloana vertebrală mi-e deranjată. Era un ucrainean din Bucovina care mă tot lovea în spinare ca să declar că Bucovina, locul meu de naştere (moşia Stârcea se afla pe creasta ei) a fost la origine rusească. Şi eu i-am spus că asta ar fi o minciună pe care o ştiu ca atare înşişi istoricii ruşi. Bucovina a fost românească deşi turcii au vîndut-o austriecilor. Pină la urmă am semnat, totuşi, declaraţia fiindcă altfel m-ar fi omorît în bătăi. Anchetator sovietic era un colonel foarte simpatic, singurul care-mi dădea să fumez ţigări americane, dar ucraineanul…

TEXTELE ÎMI ERAU COMPLET FALSIFICATE

– Să ne întoarcem Ia momentul in care v-aţi intilnit cu Gheorghiu-Dej. El a dat ordin să vi se asigure condiţii speciale şi în „garsoniera” dvs., într-o închisoare pe care n-o puteţi identifica, v-aţi apucat, probabil, de lucru…
– Nicidecum! Am început cu ghinion! Mi s-a spus că puteam mînca ce vroiam. Din nenorocire, am auzit că România începuse să producă tipuri noi de conserve. Vroiam să le încerc, nu numai pentru că eram flămînd, dar şi din curiozitate. Eu fusesem proprietarul fabricii de salam Herz, care producea cel mai bun salam. Creşteam între 35 000 şi 50 000 de porci pe an…
– Unde era fabrica asta că tare am avea nevoie, acum, de ea?
– Pe undeva pe lingă Timişoara… Fratelia era a mea… Froniu era al meu… Cea mai mare casă din Timişoara era a mea. Am cumpărat şi Săvirşin, am plătit patru milioane jumătate franci elveţieni pentru ea…
– Da, dar acum nu mai aveaţi nimic, eraţi in închisoare şi aţi cerut conserve. Şi, ce s-a în-tîmplat?
– Prostia era că nefiind medic, nu mi-am dat seama că, după ce fusesem înfometat atîţia ani,
trebuia s-o iau pe încetul. Am cerut în fiecare zi altă conservă, ca să le cunosc pe toate. Şi n-am apucat să le gust chiar pe toate…
– Numai conserve puteaţi cere? Un biftec in singe nu puteaţi obţine?…
– Am primit mai pe urmă. Timp de o săptămînă am fost foarte grav bolnav. A trebuit să

A doua întrevedere cu Gheorghiu-Dej • Trei mii de pagini scrise „la beci“ • Un deţinut care refuză să plece ! • „Ridicaţi problema Basarabiei”
vină doctorul. Criză de ficat în toată regula! Apoi, cînd m-am restabilit, am început să scriu, la memorii, numai că la trei zile după aceea, cînd mi-au adus textele. nu le-am mai recunoscut. Erau complet falsificate.

AM CERUT SA MAI RAMlN DOUA SĂPTAMINI ÎN ÎNCHISOARE

„Voi aplica întocmai” – a spus – Alexandru Drăghici.

– Vă amintiţi, un mic exemplu de falsificare?
– Ar fi inutil! Nu mai corespudeau cu ceea ce scrisesem eu. Am cerut manuscrisul meu, foile mele, originale. Le-am primit, le-am confruntat şi le-am atras atenţia că era altceva. Mi-au răspuns: „A trebuit să le scurtăm un pic, că erau prea lungi…” Paginile acelea falsificate ar fi trebuit să le semneze eu. Am refuzat să Ie autentific fiindcă nu corespundeau cu ceea ce am scris. Şi Gheorghiu-Dej spusese de faţă cu mine: „Vă dau ordin să-l lăsaţi să scrie tot ceea ce vrea!“ Şi am intrat în greva foamei şi a setei timp de trei zile. Într-o noapte, am fost scos şi dus, tot noaptea, din nou la Gheorghiu-Dej…
– Unde anume?
– Asta n-aş putea să vă spun. Era o sală de conferinţe. Putea să fie Ministerul de Interne, îmi acoperiseră ochii şi n-am văzut unde m-au dus.
– Era, poate, biroul lui Gheorghiu Dej…
– Nu! Nu arăta ca un birou ci ca o sală de şedinţe. Se afla acolo şi Bodnăraş, l-au chemat apoi pe Drăghici şi datorul puşcărei al cărui nume nu-l cunoşteam. Şi Gheorghiu-Dej a întrebat: „Cum se poate? Eu dădusem ordin ca Mocsony să scrie ce vrea şi să nu i se modifice nimic. Cum vă permiteţi să-l împiedicaţi?“
– Drăghici şi directorul erau de faţă sas a fost o convorbire telefonică?
– Erau prezenţi!
– Şi condamnatul urmărea cum şeful „le freca ridichea”?
– Nu s-a jenat! Ba I-a luat la rost şi pe Drăghici: „De ce n-ai respectat ordinul ?“ Iar acesta s-a scuzat faţă de el, şi a adăugat: „Voi aplica întocmai!“
– Exact ca Postelnicu: Şi, din nou v-aţi aşezat Ia scris, şi nu v-a mai supărat nimeni. Doar că eraţi in puşcărie!
– Controlam, zilnic, foaie de foaie şi semnam că sînt conforme cu originalul. Am scris în total 1793 de pagini…
– Intr-un an? Asta înseamnă aproape patru pagini pe zi!    
– Mai mult, chiar! Fiindcă eu am scris mărunt şi dactilografiate au ieşit aproape 3 000.
– Dar cîte ore lucraţi pe zi?
– Toată ziua. Cîteodată şi noaptea! Pentru că nu scriam pentru comunişti; scriam să rămînă pentru cei ce vor veni. Şi n-o să mă credeţi – dar după un an, cînd îmi ispăşisem pedeapsa, trebuia să plec pe 6 septembrie dar am cerut să mai rămîn cîteva săptămîni că nu-mi terminasem treaba. Aşa că am ieşit abia in 28 ncoiembrie. Era într-o miercuri. Am terminat, am semnat, am plecat…
– Şi de ce n-aţi fi putut să vă încheiaţi memoriile in străinătate? De ce trebuia neapărat să le încheiaţi in închisoare?
– Pentru că acolo le-am început. Mai tîrziu, ambasadorul român la Berna, m-a tot îmbiat să mi le refac. Iar Ceauşescu mi-a trimis chiar pe un istoric care a murit, Constantin Giurăscu. Am o casetă imensă înregistrată cu el. Giurăscu era însărcinat de Ceauşescu să mă „ajute“ la rescrierea memoriilor mele astfel îneît să reiasă că ar fi avut şi el un rol în actul de la 23 August. Ceea ce ar fi fost o minciună. Şi i-am spus lui Giurăscu: „Imposibil! Asta nu accept!“ Regele,. de asemenea, a vrut să-mi re-scriu memoriile în străinătate.
– Şi pe rege, de ce l-aţi refuzat?
– I-am spus : „Sire, acuma iar să-mi petrec un an de zile şi în caz că mă voi contrazice, cumva, cu o frază, să se spună că ce-am scris prima dată a fost o minciună ?“. Ori, acolo, tot ce-am scris e absolut corect. Doar că am omis anumite lucruri. De pildă, relaţiile mele eu americanii pe care nu le dădusem în vileag nici la proces. N-am spus niciodată tot ceea ce ştiam în proces. Şi ruşii ştiau asta şi de-aia n-au vrut să mă lase în pace.

ÎMI MAI RĂMĂSESERĂ TREI LEI

– Şi cum a fost prima zi de libertate?
– Foarte grea! Pentru că mi-au dat bani şi după ce mi-am cumpărat biletul, am văzut că îmi mai rămăseseră doar trei lei în mînă. N-aveam măcar nici de-un pachet de ţigări! Mă aflam în gară la Bucureşti şi mă uitam cu jind la ţigări şi un domn de alături, ghicind de unde tocmai ieşisem, mi-a cumpărat un pachet de „Plugar”. Aşteptam să iau trenul pentru Piteşti, spre Cîmpulung-Muscel unde era sora mea. Avem un însoţitor care m-a condus pînă la tren şi abia cînd vagonul s-a urnit am înţeles că sînt liber… Am sosit la Cîmpulung aproape de miezul nopţii şi m-am îndreptat, pe jos, spre locuinţa surorii mele.
– Sora dvs. vă aştepta?
– Habar n-avea că vin. O anunţase fratele meu că aş fi murit în puşcărie.
– Şi soţia dvs.?
– O scosesem din ţară încă în 1943, în Buick-ul meu condus de un curier diplomatic. Nenorocirea a fost că a sosit la Viena tocmai în momentul atentatului împotriva lui Hitler. A fost blocată, acolo, timp de o săptămînă. Şi a-vea la ea documente scoase de mine, pentru a nu fi găsite în ţară. Vă închipuiţi prin ce emoţie am trecut şj eu, şi ea.
– Şi nu s-a mai întors în ţară.
– Nu, a rămas în Elveţia. Nici nu mai ştia dacă sînt în viaţă. De altfel şi fratele meu o a-nunţase că aş fi sfîrşit în puşcărie… Aveam de petrecut la Cîmpulung nouă luni de domiciliu obligatoriu supravegheat dar de fapt domiciliul obligatoriu a durat 22 de luni, pînă ce am obţinut autorizaţia de a emigra în Elveţia. Şi atunci s-a petrecut un lucru curios. M-a chemat, pentru a treia oară la el, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Această ultimă întrevedere a fost, parcă, prin august 1964. Şi, poate, n-o credeţi ce mi-a spus, fiindcă nici mie nu mi-a venit să-mi cred urechilor! Mi-a spus: „Dat fiind că pleci în Elveţia, vei fi In contact cu regele. Te rog influenţează comitetul român din străinătate să coopteze oameni mai tineri. Şi ridicaţi problema Basarabiei (tot repeta asta!), voi puteţi s-o faceţi, noi nu ne-o putem permite! Ridicaţi problema Basarabiei. Şi, cînd am ajuns în Elveţia, fireşte că am transmis mesajul.    
– Domnule Mocsony, înainte de a vorbi Insă despre Elveţia, vreau să remarc că deşi aţi trecut prin atîtea, îmi păreţi un miracol de tinereţe. Iată, Ia peste 81 de ani, imi vorbiţi de aproape trei ore şi nu vă simt obosit.
– Asta fiindcă sînt nervos. Am făcut şi mult sport în viaţă: tenis, ski. În 1940, din 120 de concurenţi la un campionat de ski, m-am clasat al 12-lea, înaintea campionului de atunci al României, un ungur din Braşov! Şi chiar în închisoare, nu m-am lăsat, făceam zilnic exerciţii fizice…
– Dar moralul, domnule baron, cum vi-l „antrenaţi”? Cum aţi reuşit să vă înfrîngeţi demoralizarea ?

Interlocutorul meu face o pauză. Se vede cum îşi adună, din adîncul memoriei, amintirile.

ERATA: Rog ca ultimul rînd care încheie episodul trecut al interviului să fie citit: „Privirile interlocutorului meu se înnegurează” nu „îngreunează” cum – din eroare – a apărut!

Tudor CARANFIL

Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1990 pag. a 8-a ►