Te salut,

Aseară am vorbit la telefon şi mi-ai pus o mulţime de întrebări despre
ce se întâmplă la noi în Statele Unite. Nu am putut să-ţi răspund pe
loc la toate şi de aceea m-am hotărât să-ţi scriu această scrisoare
lungă şi să-ţi explic cum văd eu lucrurile dinăuntru. În cei aproape
43 de ani trăiţi în America cred că am învăţat să înţeleg americanii
şi această ţară, atât de remarcabilă cândva.

Voi începe cu un mic excurs istoric. Statele Unite au abolit sclavia
în 1865, la patru ani după abolirea iobăgiei în Rusia. Totuşi,
segregarea rasială în America a mai dăinuit destul de mult timp, până
nu a fost înlăturată legislativ 100 de ani mai târziu, în 1964. De
înlăturat au înlăturat-o, dar practic, mai ales în statele din sud,
segregarea a mai continuat aproape 10 ani. Treptat, mai ales după
marşurile paşnice ale leaderului negru Martin Luther King, ea a
început să tindă către zero. În toţi anii vieţii mele în America nu am
observat şi nu am auzit VREODATA ceva împotriva negrilor. A spune ceva
negativ despre negri se considera de mauvais ton, cel puţin în
cercurile în care mă învârteam eu, iar la TV sau în presă acest lucru
era de neînchipuit. Antipatia rasială, bineînţeles, există, dar doar
la nivel cotidian – totdeauna cineva nu iubeşte pe altcineva: pe
negri, pe evrei, pe chinezi etc. N-ai ce-i face- aşa e natura umană.
Dar la nivel de stat, nici pomeneală de aşa ceva. Cum a zis cu altă
ocazie Plehanov, “ca să îndrepţi un băţ strâmb, trebuie să-l strâmbi
spre partea opusă”. Şi iată că l-au strâmbat. În 1965 preşedintele
liberal Johnson a instaurat Affirmative action (acţiunea afirmativă) –
o denumire efemeră care stabileşte avantaje ale negrilor în faţa
albilor la obţinerea unui loc de munca, la studii, primirea unor
alocaţii ş.a.m.d. Adică a introdus “discriminarea pozitivă” sau
segregarea pe invers. De aici a pornit totul şi nu s-a mai oprit.

Negrii, o etnie harnică până atunci, au intrat pe regimul gratuităţii,
pe “moca”: mame de culoare primeau alocaţii pentru fiecare copil şi ca
atare se străduiau nu să muncească, ci să facă copii cu oricine şi cât
mai des. Nimeni n-a stat să educe plozii numărul cărora creştea şi
care nu aveau niciun chef să studieze. Trăiau pe alocaţii în
apartamente – “project” gratuite. De-abia ajunşi la maturitate, aceşti
copilaşi făceau la rândul lor alţi plozi, la fel de analfabeţi,
debusolaţi şi incontrolabili, întretinuţi de stat. Criminalitatea a
crescut în populaţia de culoare: droguri, bătăi, jaf armat, omucideri.
“Moca” e un drog puternic. Perverteşte şi formează o mentalitate de
înrobire, de dependenţă totală faţă de donator.

În SUA există două partide de bază: cel democrat şi cel republican. În
sec. XIX, partidul democrat era partidul proprietarilor de sclavi
sudişti, al Ku-Klux-Clanului, al linşajelor şi al segregării. În
contrapondere, partidul republican al lui Abraham Lincoln a luptat în
războiul civil din 1861-1865 împotriva sudiştilor pentru abolirea
sclaviei. Cele 4 milioane de sclavi negri nu au aparţinut decât
democraţilor. Niciodată vreun republican, în Nord sau în Sud, nu a
fost proprietar de sclavi.

Acum 27 de ani, când fadul şi plicticosul preşedinte republican George
Bush Sr. a fost înlocuit de tânărul şi carismaticul Clinton,
democraţii au ajuns în sfârşit la putere. Puterea e o chestie
seducătoare, îmbătătoare şi odată ce ai obţinut-o, vrei s-o păstrezi
pe vecie. Cei opt ani ai lui Clinton la Casa Albă au fost pentru
democraţi o vreme de extaz, dar cum nu sunt de loc proşti, au privit
către viitor şi au început să caute metode pentru a rămâne la putere
cât mai mult, chiar cu speranţa la definitiv. Şi au găsit metoda.

Aici ne apropiem de problema majoră a Americii – de groapa în care
aceasta a căzut şi din care, din păcate, nu văd deocamdată vreo cale
realistă de ieşire.

În Declaraţia Independenţei din 1776 a fost stipulat faptul că au
drept de vot doar proprietarii de pământ. Când Washington a fost ales
preşedinte, doar 6% din populaţie puteau să voteze. În 1870 au primit
drept de vot toţi bărbaţii, indiferent de rasă, în 1920 – toate
femeile, iar în 1964, al 24 lea amendament la Constituţie a permis
votul oricui, chiar dacă nu e plătitor (plătitoare) de impozite, adică
nu lucrează. Chiar asta e groapa în care s-a prăvălit ţara. Acest
amendament înseamnă că orice gură-cască ce nu lucrează nicăieri şi
nici nu doreşte să lucreze are acelaşi drept de vot ca mine, care am
lucrat în Statele Unite din prima zi a vieţii mele americane şi până
la pensie.

În alegeri toţi sunt egali, indiferent de valoare şi contribuţie. În
dreptul general electoral (un om-un vot) democraţii au şi văzut
bagheta magică. Pentru putere e nevoie de cât mai multe voturi, de
aceea toată istoria ulterioară a ţării e o luptă aprigă pentru voturi,
pentru formarea electoratului. Ca partid al conservatorilor şi
antreprenorilor, republicanii s-au străduit să câştige voturi prin
dezvoltarea economiei şi ridicarea nivelului de trai, adică printr-o
metodă de modă veche – câştigul voturilor. La pol opus, democraţii au
înţeles că e mai simplu să cumperi voturi, decât să le câştigi. “Să
cumperi” nu în sens direct, bineînţeles – ar fi ilegal, ci în sens
figurat: să cumperi voturi prin gratuitate, oferind tot felul de
privilegii: locuinţe la preţ redus, alocaţii băneşti, medicină
gratuită, ipoteci ieftine, tot felul de pomeni, introducerea în ţară a
milioane de imigranţi semianalfabeţi ş.a.m.d. Evident, un om care
primeşte totul gratis îşi va susţine donatorul, adică va deveni total
dependent de el, aşa cum un animal din grădina zoologică devine
sclavul celui care îl hrăneşte. “Moca” costă mulţi bani; de unde să-i
procuri? Doar copleşindu-i cu impozite pe cei care muncesc. De aceea
programul de partid al democraţilor a devenit re-repartizarea
averilor, cu alte cuvinte, “a deposeda şi a re-împărţi”, vechea
lozincă a comuniştilor. Astfel, partidul democrat a luat-o spre
stânga. Foştii proprietari de sclavi au hotărât să se întoarca în
trecut şi să înrobească toată populaţia americană, de data asta
indiferent de rasă şi culoare. Noi doi am trăit sub dominaţia
sovietică şi înţelegem foarte bine că am fost sclavii sistemului.
Proprietarul de sclavi, stăpânul era statul. Ei bine, exact această
orânduire le e dragă democraţilor stângişti americani; e chiar scopul
lor.

Republicanii au înţeles ţelul democraţilor abia către sfârşitul
preşedinţiei lui Clinton şi s-au apucat activ de alegeri, dar au dat-o
în bară cu candidatul: preşedinte a devenit Bush Jr, o personalitate
cu totul mediocră. A stat la Casa Albă opt ani şi a făcut atâtea
greşeli stupide, încât toată ţara a rămas cu gura cascată. Pe acest
val de nemulţumiri Obama a devenit preşedinte. Prostovanii liberali
suspinau înduioşaţi şi încântaţi: “Cât e de simbolic faptul că am
scăpat de rasism şi am ales un preşedinte de culoare!” Nu realizau
faptul că rasismul cotidian nu dispăruse, ci se schimbase – devenise
din alb, negru.

Încă pe vremea lui Bush Sr. stânga a realizat că solul puterii trebuie
cultivat din timp, îngrăşat şi arat periodic. Cum învăţa Lenin? Pentru
a acapara puterea, acaparaţi mai întâi poşta, telegraful şi radio-ul.
Chiar aşa au procedat democraţii, pe obiective contemporane: au
acaparat practic toată mass-media şi industria de divertisment
(Hollywood, Broadway, ziarele, revistele, Google, Facebook etc).
Educarea generaţiilor tinere a intrat sub oblăduirea profesorilor
stângişti din colegii şi universităţi (pe bani “moca”, sub formă de
granturi). A început o spălare a creierului la tineret de un calibru
nemaivăzut. Îmi aduc aminte cum am fost cu nevastă-mea în 2001 în
vizită la fiul nostru, pe atunci student la Berkeley. Ne-a zis:
“Sunteţi naivi şi nu stiţi adevărul; profesorul ne-a explicat tot: nu
teroriştii arabi au distrus cele două turnuri din New York în 11
septembrie, ci CIA, la ordinul lui Bush”.

Orice profesor cu nesăbuinţa de avea păreri proprii e dat afară, fără
şanse de a găsi de lucru la altă universitate. Disidenţa e pedepsită
aspru, iar libertatea cuvântului e tăiată categoric şi agresiv, deşi,
spre deosebire de Uniunea Sovietica, disidenţii încă nu sunt arestaţi.
Dar poate e doar o chestiune de timp? În campusuri, Antifa e activă
(“antifascism”, în noua lor limbă) – aripa războinică de stânga a
partidului democrat, care aminteşte prin acţiunile sale de Gărzile
Rosii chineze, de cămăşile marron ale hitleriştilor şi de cele negre
ale mussoliniştilor. Nu ştiu dacă stângiştii au învăţat lecţiile
bolşevicilor sau poate l-au citit atent pe George Orwell, dar au
înţeles puterea redutabilă a cuvântului – lucrul va deveni conform
numelui. Astfel, au făurit limba ipocrită a corectitudinii politice.
Cuvintele au căpătat sensuri care le convin: infractorii şi hoţii au
devenit “cetăţeni cu morală alternativă”, idioţii – “oameni cu gândire
specială”, negrii – “afro-americani”, retrograzii- “progresişti”, omul
cu păreri diferite de cele de stânga e etichetat “fascist”, fasciştii
se chiamă “antifascişti” ş.a.m.d. Acest limbaj nou s-a dovedit a
constitui şinele pe care au hotărât să intre în birocraticul lor…
socialism? Nu, fascism! Poate că asta îţi sună inedit, dar tocmai
fascismul clasic e idealul democratilor. Ca să înţelegi, îţi explic
diferenţa economică dintre socialism şi fascism. În socialism, totul
în ţară e naţionalizat, adică aparţine statului; statul are monopol în
productie şi e unicul distribuitor al muncii, cum era în URSS. În
fascism lucrează capitalismul: aproape totul e privatizat, dar statul
dictează ce să produci, în ce cantităţi, pe cine să angajezi, pe cine
nu, ce asigurări să cumperi, ce metode să foloseşti în tratamentul
bolnavilor etc. În fascism e nevoie de o birocraţie de stat masivă ca
să poţi ţine capitaliştii pe o lesă scurtă. Aşa a fost în Italia lui
Mussolini, in Germania hitleristă. În sfere sociale si politice,
fascismul şi socialismul sunt fraţi gemeni, dar în sfera economică,
fascismul, datorită capitalismului, e mai eficient, de aceea se poate
spune: fascismul (şi nu comunismul!) e stadiul superior al
socialismului. Asta e şi visul democraţilor stângişti – să transforme
SUA într-un stat fascist, deşi ei nu gândesc în aceşti termeni despre
ei înşişi.

Obama a început să transpună activ în viaţă acest vis luminos, cu un
succes considerabil. Nu-ţi voi povesti cine a fost şi ce a făcut –
toate astea se ştiu şi fără mine. La început părea că preşedinţia lui
era menită să elimine definitiv rasismul şi să unească ţara. Dar a
ieşit exact invers. Rasismul s-a întors pe dos şi s-a îndreptat contra
albilor, iar în politică s-a produs o scindare nemaipomenită între
stângişti şi toţi ceilalţi. În toţi anii vieţi mele americane n-am
văzut niciodată atâta ură. Se destrămau vechi legături dintre
prieteni, în multe familii se produceau certuri şi chiar divorţuri. Eu
însumi m-am separat definitiv de câţiva prieteni, după o lungă
amiciţie.

Spre sfârşitul celor opt ani de preşedinţie a lui Obama, tehnologii
politici dezvoltau o trecere lină a puterii către mâinile asociatei şi
aliatei sale întru gandire, Hillary Clinton – o cucoană rea, coruptă
până în măduva oaselor şi cu o pofta arzătoare de putere.

Şi iată că a venit noiembrie 2016. Nimeni nu se îndoia de victoria lui
Hillary asupra excentricului şi limbutului businessman Trump. Dar nu
s-a întâmplat aşa. Trump a învins într-un mod neaşteptat. Asta mi-a
adus aminte de distrugerea armatei sovietice în 1941. Democraţii s-au
îngrozit – construcţia luminoasă a sistemului lor, care mergea atât de
bine sub Obama, s-a clătinat. A tunat şi a fulgerat. Catastrofă!
Problema nu e dacă Trump e democrat sau republican, ci faptul că a
apărut ca un hopa-mitică din lumea total necunoscută lor, lumea
antreprenoriatului liber. El nu era câtuşi de puţin legat de
birocraţii de la Washington, nu depindea de niciun partid, deşi formal
fusese ales ca republican. Stânga a văzut în el o bombă cu acţiune
lentă şi un distrugător al ordinii lor. Mulţi congressmeni şi senatori
democraţi au refuzat să accepte legitimitatea alegerilor şi nu au
venit la instaurarea lui Trump. Aşa ceva nu se mai întâmplase în
America. Pe străzi, cohorte de prostălăi tineri, spălaţi pe creier,
plângeau în hohote, înecându-se în muci, boceau isteric şi-şi smulgeau
din cap părul de culorile curcubeului, fapt pentru care au fost numiţi
”snowflakes”- fulgi de zăpadă care se topesc la primele raze ale
soarelui. În stilul noului limbaj, democraţii l-au numit imediat pe
Trump un nou Hitler care a acaparat ilegal puterea, duce ţara către
dictatură şi deci orice metodă de a-l da jos e justificată şi morală.

Îţi reamintesc: orice neacceptare a legalităţii schimbării puterii
este începutul unui război civil. Acesta a şi început – deocamdată e
un război civil rece între stângişti şi toţi ceilalti. Rece, pentru că
democraţii nu sunt încă pregătiţi pentru o răscoală armată şi încearcă
orice măsură legală pentru răsturnarea lui Trump. Azi, când au rămas
doar vreo patru luni până la alegeri, războiul e în toi. Acum îţi voi
prezenta operaţiunile principale desfăşurate de partidul democrat şi
controlate de sediul subteran principal al democraţilor, cu Obama la
conducere.

Din momentul alegerii lui Trump, scopul principal al democraţilor a
devenit acela de a scăpa de el cu orice preţ şi cât mai repede. Dacă
asta nu va reuşi rapid, e important să nu fie admisă victoria lui în
următoarele alegeri. Aşadar, iată principalele operaţiuni ale
războiului civil, deocamdată încă rece, din SUA:

Mişcarea #me too. Deoarece Trump e un mare iubitor al sexului frumos,
au hotărât ca pentru început să-i vină de hac pe partea asta şi să-i
strice reputaţia la electoratul feminin. Democraţii au organizat şi au
pus în mişcare pentru proteste în masă mulţimi de feministe
îngrijorate sexual. Nu ştiau nici ele împotriva cui protestau. Ori că
le violase cineva, ori că această josnicie abia urma, ele protestau cu
ţipete asurzitoare. Simbolul intelectului propriu îl purtau pe cap –
căciuliţe roz, după forma organelor lor genitale: ce e pe cap e şi în
cap. De aceste pseudo-dureri, fetele smintite îl acuzau, bineînţeles,
pe Trump, deşi acesta nu se făcuse remarcat cu vreun abuz. Dar aceste
proteste stupide n-au fost decât o încercare stilistică.

Operaţiunea “Starul porno”. Au găsit-o pe târfa Stormy Daniels, căreia
Trump chipurile îi plătise tăcerea. Au făcut gălăgie mare. Dar
rezultatul a fost un efect de petardă, din care au avut de suferit doi
avocaţi escroci – unul din partea lui Trump şi celălalt – al lui
Stormy. Amândoi au ajuns după gratii (ceea ce îmi încălzeşte inima –
totdeauna e plăcut când un avocat ajunge la închisoare), pe când Trump
a trecut prin asta ca gâsca prin apă.

Operatiunea “Psihopatul”. Se vede şi cu ochiul liber că Trump e o
personalitate excentrică, imprevizibilă, capabilă să-şi jignească
chiar şi apropiaţii; pe deasupra e narcisist şi elefant într-o
prăvălie cu porţelanuri. Asemenea preşedinţi nu au mai existat în SUA
şi de aceea stângiştii s-au decis să-l declare psihopat şi să-l
înlăture de la Casa Albă, ca fiind incapabil să-şi exercite
atribuţiile datorită instabilităţii psihice. Au plătit vreo doi-trei
psihiatri pentru declaraţii publice, dar şi operaţiunea asta nu a
produs decât o uşoară tresărire a aerului. Neobţinând vreun succes,
democraţii au înţeles că pişcăturile de ţânţar nu le vor aduce izbândă
şi s-au pregătit pentru provocări mai serioase.

Operaţiunea “Marioneta”. I-au fabricat adversarului Trump un dosar
fals, din care reieşea că ar fi agentul lui Putin şi că joacă după
fluierul rusesc. Au început o investigaţie grandioasă cu procurorul
Mueller în frunte. Ruşii spirituali se amuzau: “se pune Mueller cu
Stierlitz al nostru?” În doi ani au interogat zeci de oameni, au
cheltuit 20 de milioane de dolari, dar n-au demonstrat nimic. S-a
dovedit că nu e agent. A ieşit un fâs.

Operaţiunea “Complotul cu Ucraina”. A existat o încercare de a-l acuza
pe Trump că l-ar fi rugat pe preşedintele ucrainean Zelensky să
investigheze maşinaţiunile financiare din Ucraina ale lui Biden-
rivalul său principal în următoarele alegeri. N-au reuşit să
dovedeasca nimic, dar pe propriul lor Biden l-au pus în bătaia puştii,
căci are o muscă mare pe căciula. Atunci democraţii, exasperaţi, au
decis să-i organizeze lui Trump un impeachment pe această bază.
Deoarece sunt majoritari în Congres, au votat impeachmentul, dar ca
să-l scoată din Casa Albă aveau nevoie de minimum două treimi din
Senat, ceea ce a fost din start nerealist. Atunci de ce tot acest
tam-tam? Nici ei nu ştiu. Furia întunecă mintea.

Operaţiunea “Coronavirus”. Când, în februarie 2020, pandemia
coronavirusului a căzut pe capul întregii planete, democraţii şi-au
întrezărit şansa. Bineînţeles, nu ei au creat pandemia, dar au decis
s-o folosească pentru a frâna boom-ul economic – atu-ul principal al
lui Trump la alegerile viitoare. Totuşi Marx a avut dreptate: economia
e baza relaţiilor sociale şi tocmai ea determină tot restul în viaţa
unui stat. Întrucât sub Trump economia a luat-o brusc în sus,
democraţii au priceput că vor reuşi să-l învingă pe Trump în alegeri
doar frânând-o cu orice mijloace. Şi ce mai şansă- pandemia!

Toată ţara a fost pusă în carantină. Trump nu dorea carantină totală,
ci una limitată, dar cum aceste chestiuni nu le hotărăşte guvernul
federal, ci guvernatorii statelor, n-a putut face mare lucru în acest
sens – nu are acest tip de putere. În plus, zilnic turna gaz pe foc
principalul epidemiolog al ţării, doctorul Anthony Fauci, un democrat
convins. Acesta cerea nu numai închiderea parcurilor, şcolilor,
universităţilor, restaurantelor, ci şi a fabricilor şi uzinelor. Tot!
Iar asta ar fi automat adus un colaps economic şi ţara s-ar fi
cufundat într-o depresiune economică nemaivăzută. Dacă se opreşte
producţia, peste câtva timp (3-4 luni) se sparge lanţul materiilor
prime, iar refacerea lui poate dura ani de zile. E ca şi cum ai tăia
arterele unui om încă viu. De aceea, Trump a fost categoric împotriva
opririi industriei şi a încercat cu succes oscilant să-i convingă pe
guvernatori să nu ia măsuri extreme. Multe întreprinderi au continuat
să lucreze, în ciuda ordinelor guvernatorilor. Totuşi, şomajul a urcat
la un nivel nemaiîntâlnit de pe vremea Marii Depresiuni, bursa a
luat-o la vale iar democraţii îşi frecau cu entuziasm mâinile – sufla
un vânt prielnic.

E interesant de remarcat că maxima cotă a îmbolnăvirilor şi a
mortalităţii se observă în statele unde democraţii sunt la putere. Nu
pentru că virusul i-ar iubi mai mult, ci pentru că democraţii sunt
manageri mediocri. Mai mult, s-a dovedit că au mărit în mod artificial
mortalitatea, ca să aibă motiv să insiste asupra unei carantine şi mai
stricte şi asupra unei opriri totale a industriei. Astfel, în statul
New York, guvernatorul Cuomo a ordonat introducerea infectaţilor în
case de batrâni, ceea ce a dus la mortalitatea masivă a acestora. Asta
e deja crimă, dar e puţin probabil ca guvernatorul să ajungă după
gratii. Ei îşi protejează oamenii.

Până la urmă Trump a reuşit să convingă multe state să scoată treptat
carantina, oamenii au ieşit la lucru, au început să se redeschidă
afacerile şi economia s-a mişcat de pe punctul de îngheţ; bursa a
reacţionat imediat, acţiunile au luat-o în sus.

Democraţii au panicat din nou – dacă va continua aşa, în noiembrie
economia se va întoarce la nivelul de dinainte, ceea ce-i bine pentru
Trump. Şi deodată, spre bucuria lor, un nou noroc, de care s-au
folosit imediat:

Operaţiunea “Vieţile negrilor contează”- Black Lives Matter (BLM). În
oraşul Minneapolis s-a întâmplat un eveniment neplăcut. Un infractor
înalt şi solid, drogat pe deasupra, a opus rezistenţă poliţiei, fiind
reţinut după o infracţiune. Poliţistul a folosit o figură-standart
pentru cazuri din acestea şi i-a strangulat cu genunchiul carotida,
după care infractorul şi-a dat sufletul. Aici s-au întâlnit două
nenorociri: în primul rând, poliţistul a făcut exces de zel, apăsând
infractorul la pământ timp de aproape 9 minute şi s-a făcut direct
vinovat de moartea acestuia; în al doilea rând, banditul era, cum se
spune acum, afro-american. Astfel de întâmplări nefericite se petrec
uneori în America, dar şi în alte ţări. Poliţistul a omorât un
infractor, deşi nu ăsta i-a fost scopul: poate i-a sărit adrenalina
peste limite, poate şi-a pierdut minţile, poate i-au cedat nervii –
cine ştie? Nu uita că munca poliţistului nu e un desert. În fiecare zi
are de-a face cu rebuturi ale societăţii, cu risc pentru propria-i
viaţă. Gândeşte-te că nu oricine îşi ia un job ca ăsta – e nevoie de
un anumit tip de caracter, de un nivel înalt de adrenalină în sânge şi
de nervi de oţel – care, de obicei, mai cedează. Sigur că nimic din
astea nu justifică ce a făcut poliţistul şi, de regulă, poliţia face
mai întâi o anchetă internă, apoi, dacă există motive, predă afacerea
justitiei. Aşa s-ar şi fi întâmplat, dacă cineva dintre democraţi nu
s-ar fi prins că s-a ivit ocazia mult dorită, care oferă posibilitatea
ultimei bătălii decisive cu Trump. Moartea nămiloiului a fost ocazia
ideală pentru a zgudui toată ţara şi a aduce războiul rece la
temperaturi înalte. Tactica unei asemenea zguduituri e pur
provocatoare – nelinişti în masă, neapărat cu jaf, vandalism, abuzuri
şi ucideri. În America, ţară a legii, acestea pot să-l forţeze pe
preşedinte să ia măsuri extreme, de pildă, să activeze garda naţională
pentru restabilirea ordinii, ba chiar şi armata- există precedente
istorice. Iar acestea vor duce inevitabil la conflicte armate, vărsare
de sânge, vor apărea revolte şi mai sângeroase – iată o A Doua
Revoluţie Americană. Şi cine va fi vinovat? Desigur, Trump. Tot
sângele nevinovat va curge pe el, între timp vin şi alegerile şi cine
va vota un preşedinte cu mâinile mânjite de sânge? Nu e minunat acest
plan?

Pentru ca planul unei revoluţii să funcţioneze, e nevoie de patru
factori obligatorii: o situaţie revoluţionară (prilej şi combustibil),
o lozincă simplă şi clară sau o ideologie incendiară, bani şi, în
sfârşit, un leader carismatic.

Să vedem ce are stânga la îndemână azi.

Totul e în regulă cu prilejul: nămiloiul negru ucis de poliţistul
rasist în sicriul de aur. Combustibilul: tineretul derutat, spălat pe
creier şi cu vederi de stânga. Înmulţeşte toate acestea cu şomajul.
Azi, după colegiu, e îngrozitor de greu să-ţi găseşti un loc de muncă,
mai ales dacă eşti specializat în “liberal arts”, adica umanităţi: e
plin de tot felul de arheologi, psihologi, filosofi, teoreticieni ai
emancipării femeii şi ai drepturilor negrilor, actori şi poeţi
nerecunoscuţi, istorici literari şi diverşi alţi “specialişti”
inutili, cu datorii mari pentru studii şi fără nicio şansă de a le
plăti. Aceştia sunt marea majoritate. Nimic de zis – un combustibil
excelent. În plus, pentru o combustie de succes s-a descoperit un
catalizator puternic- coronavirusul. De trei luni, milioane de tineri
stau acasă în carantină, se plictisesc de inactivitate, le urcă
testosteronul – unde să-ţi reverşi energia şi afectele?

Cu lozinca la început a fost o bâjbâială. În vremea noastră, figuri ca
“pace popoarelor-pământ ţăranilor” nu mai merg. Nu prea aveai ce
alege, iar stânga avea la mână doar o carte de joc: divergenţele
rasiale. Aşa că i-au dat drumul sub forma simiescului Floyd în sicriul
de aur. Nu contează dacă rasismul, în caz că mai există pe ici-pe
colo, e anemic, marginal. Trebuie umflat, făcut din ţânţar armăsar,
trebuie acuzaţi bărbaţii albi de toate necazurile populaţiei de
culoare şi iată bulgărele  de zăpadă care porneşte la vale.

Mai întâi negrii împotriva poliţiei, apoi toţi împotriva tuturor şi
iată, dăm foc ţării şi cu focul ajungem şi la alegeri. În ceea ce
priveşte banii, nu sunt probleme. Milionarii de stânga şi miliardarii
din Silicon Valley le fac donaţii uriaşe democraţilor. Iar Soros cu
miliardele sale şi ura împotriva Americii? Punga lui e mereu deschisă
pentru plata agitatorilor, demonstranţilor şi organizatorilor
dezordinii şi vandalismului. O mare masă de prostovani donează
organizaţiei BLM- Black Lives Matter, fără să bănuiască faptul că
totul, până la ultimul cent, merge în vistieria partidului democrat.

În schimb, cu liderul carismatic, în genul lui Troţki sau Hitler, nu
le-a ieşit. Nu au găsit o personalitate destul de marcantă, dar au
decis să nu tragă de timp şi să iasă la luptă fără lider. Pentru a
trece planul revoluţionar în fapte, statul major subteran al lui Obama
a dat drumul dulăilor de rezervă: organizaţia activiştilor negri, care
acţionează sub firma BLM. Agitatori plătiţi şi pierde- vară plictisiţi
au ieşit la demonstraţii (nu pe degeaba: au primit câte 50$ de căciulă
pentru o ieşire -Soros nu face economii în cazuri dintr-astea).

Marodeuri organizaţi au început să spargă vitrine şi să prade tot ce
găseau la îndemână. În final, democraţi smintiţi din Congres şi Senat
au căzut în genunchi şi le-au cerut negrilor iertare pentru
pseudo-păcate ale albilor, iar idioţii cei mai zeloşi (pentru bani
adiţionali) s-au pus la rând să sărute pantofii negrilor, cum pupă
catolicii papucul Papei de la Roma.

Emoţionalul Trump era să cadă în plasa provocării – era cât pe ce să
cheme armata şi să le cânte în strună democraţilor. Din fericire,
generalii şi ministrul apărării au reuşit să-l disuadeze şi să-l
convingă să lase poliţia să se descurce singură cu marodeurii, iar
demonstraţiile să se stingă singure, când se vor evapora aburii celor
cărora le “fierbe raţiunea revoltată”. Încet-încet, FBI a prins
instigatorii şi i-a băgat în închisori federale, de unde puterea
statală liberală nu-i poate scoate.

Cum am zis deja, fără un lider (führer, duce, comisar al poporului
etc) o revoluţie nu învinge, ci se stinge treptat. Ceea ce se întâmplă
acum. Au urlat, au spart geamuri, au prădat, au dat foc la câte ceva,
au omorât chiar câţiva poliţişti, dar totul începe să se calmeze. Mai
sunt demonstraţii pe ici-pe colo, dar deja fără vandalism şi ucideri.
Poporul muncitor, dornic de lucru, iese la treabă, se redeschid
business-uri. Carantina se ridică încetişor şi sper că peste încă vreo
lună- două totul va reintra în normal. Bineînţeles, dacă democraţii nu
vor găsi o nouă modalitate de a-i trage o copită preşedintelui. Vom
trăi şi vom vedea…

 ©️Jacob Fraden, San Diego, 2020