România este degradată. Retrogradată. Financiar. Cum era de așteptat, Florin Cîțu a rostogolit la vale finanțele României. Încă înainte de a fi fost declanșată pandemia. Independent de coronavirus. Și independent de criza economică. A reușit să coboare vertiginos în numai câteva luni calificativul acordat României de către cele mai importante instituții financiare ale lumii. Iar consecințele se văd. Ceea ce se vede este floare la ureche față de ceea ce va urma. Operațiunea de măsluire a cifrelor s-a cam încheiat.

Când a venit ministru al Finanțelor în primul Guvern Orban, în octombrie 2019, Florin Cîțu a anunțat insistent că a identificat uriașe găuri negre în bugetul României. A reclamat fraude majore săvârșite de „ciuma roșie”. A anunțat declanșarea unor audituri spectaculoase. La capătul cărora populația, victimă, după cum spunea el, a guvernării dezastruoase a PSD, urma să fie informată concret asupra identității făptuitorilor și detaliat asupra faptelor comise de aceștia. Și să ne amintim că s-a cosacrat unor împrumuturi masive. Tocmai sub pretextul unei poveri fiscale pe care a anunțat-o. Dar miniciuna nu zboară singură. Ci în stol. O minciună atrage altă minciună. O scamatorie generează o altă scamatorie. Și, astfel, România a informat oficial Uniunea Europeană că nu-și mai poate menține ținta de deficit. Ținta de sub 2% pe care „ciuma roșie” a reușit în fiecare an să o realizeze.
Împrumuturile haotice, fără noimă, în ritm accelerat și cu dobânzi de câteva ori mai mari decât cele practicate de alte state ale Uniunii Europene, au avut la rândul lor câteva consecințe. Una este că Guvernul Orban s-a adresat în acest scop băncilor care-și desfășoară activitatea în România, făcându-le acestora oferte generoase. Împrumuturi cu dobânzi mari, garantate de statul român. Un adevărat El Dorado pentru sistemul bancar. Cu o asemenea ofertă în față, ce puteau alege aceste bănci? Să-i crediteze pe cetățenii României, elaborând în acest scop milioane de documente, punând la treabă mii de funcționari și asumându-și oricând riscul ca aceștia să devină insolvabili și să trebuiască să fie executați siliți, încărcându-se și sistemul financiar cu pierderile aferente? Să crediteze societățile comerciale cu capital românesc, asumându-și de asemenea eforturi uriașe birocratice și riscurile aferente în caz de neplată a datoriilor? Sau pur și simplu, în mod logic, beneficiind de o asemena ofertă generoasă a Guvernului României, băncile aveau să aleagă pur și simplu să împrumute statul?
Aici trebuie să deschid o scurtă paranteză. Această situație, această nouă realitate românească, generată de Guvernul Orban 1, pe mâna lui Florin Cîțu, nu a afectat în niciun fel societățile comerciale cu acționariat străin. Din simplul motiv că acestea au continuat și continuă să se împrumute, când au nevoie de bani, direct de la băncile mamă plasate în capitalele statelor UE, la dobânzi mult mai mici decât cele practicate în România de către sucursalele acestora și tolerate de BNR și de Guvern.
În acest fel, încă dinainte de declanșarea pandemiei și a crizei economice globale, lichiditățile băncilor existente în România au fost practic absorbite prin numeroasele împrumuturi orchestrate de ministrul Finanțelor. Morișca economică a încetinit vizibil încă de la începutul acestui an. Iar criza a pus capacul peste România. Având toate șansele să o sufoce de tot.
Din acest simplu motiv, al asumării deliberate al unui asemenea măcel financiar, Florin Cîțu a refuzat cu obstinație, fiind singurul ministru în istorie aflat în această situație, să se prezinte în fața Parlamentului atunci când a fost solicitat, pentru a explica cât s-a împrumutat, de unde s-a împrumutat, în ce ce condiții s-a împrumutat și ce face în definitiv cu sumele colosale pe care le-a obținut de la sistemul bancar și de la societățil de investiții. Și, cum spuneam, minciuna zboară în stol. Astfel încât ministrul Finanțelor a mai lansat pe piață o mare minciună. Și anume că se împrumută cu dobândă negativă. Adică ia o sută de lei și dă înapoi mai puțin. În baza acestei logici, cu cât împrumuți mai mult, cu atât câștigi mai mult. Ar rezulta că, de fapt, Florin Cîțu făcea o uriașă afacere în beneficiul statului român. Numai că nici acest lucru nu era adevărat. Și aici aveam de-a face cu o măsluire a cifrelor. Și cu un joc ordinar de-a alba-neagra. În genul următor. Faci o sută de împrumuturi, pentru 99 dintre acestea plătește dobânzi de te rupi, dar, pentru a păcăli opinia publică, aranjezi cu unul dintre creditorii pe care i-ai umflat cu dobânzi să-și ofere, aproape ostentativ, și un împrumut modest cu dobândă negativă. Pentru ca domnul Cîțu să poată afirma sus și tare că, de fapt, nu îndatorează până în gât statul român, ci face o operație de alchimie, transformând piatra într-un bulgăre de aur.
Și uite așa, din alchimie în alchimie, s-a ajuns în situația în care cele mai mari instituții financiare ale lumii retrogradează tot mai jos, până jos de tot, ratingul nostru de țară. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că, de acum încolo, dobânzile vor fi din ce în ce mai mari. Și de astă dată pe bune. Statul român, care intră în necaz mare, nu mai are posibilitatea să se salveze – dacă se va mai salva și nu va intra pur și simplu în faliment -decât cu dobânzi atât de mari, încât cel puțin o generație va fi de sacrificiu. Și iată că, din păcate, am avut dreptate atunci când am anunțat că Guvernul Orban pregătește o curbă de sacrificiu.
Chestiunea de acum se complică foarte mult. Pentru prima dată după mult timp, statele Uniunii Europene sunt dezlegate din punctul de vedere al echilibrului financiar și, pentru a putea să-și repornească economiile, au posibilitatea să depășească practic cu cât vor acea țintă de 2% a deficitului bugetar. Gradul de îndatorare a României, cu toate prostiile făcute de Cîțu, nu este încă printre cele mai mari în Europa, astfel încât, în principiu, pentru a face investiții, pentru a ne salva economic, pentru a nu cădea, Doamne ferește, în tabăra învinșilor în acest război economic care s-a declanșat, am putea să împrumutăm bine-merci mai multe zeci de miliarde de euro. De la cine este dispus să finanțeze o țară aflată în cădere liberă, conform retrogradărilor în materie de rating. Dar totuși cine este dispus și mai ales la ce preț să împrumute o asemenea țară? Și cu ce garanții?
După cum se știe, orice societate comercială care împrumută bani pentru a-și dezvolta afacerea are obligația să-i prezinte băncii planul propriu de dezvoltare. Obiectivul urmărit. Etapă cu etapă. Un proiect realist. Credibil. De natură să aducă valoare adăugată. Și ce ne facem? Nu avem așa ceva.
Guvernul Orban nu s-a trezit încă din buimăceala produsă de faptul că, printr-o conjunctură și atâta tot, „ciuma roșie” a fost dată peste cap și aruncată din Palatul Victoria în octombrie anul trecut. Și că, printr-o altă conjunctură și mai nefericită, cea a coronavirusului, liberalii au fost cauționați, pentru ca mârțoaga să nu fie schimbată în mijlocul râului pe care se căznea să-l traverseze – și pentru că și calul de schimb era tot o mârțoagă, de astă dată PSD. Și iată astăzi avem Guvernul Orban 2 și jumătate. Iar Cîțu a rămas pe poziție.
Din nefericire, finalul acestei povești este pe cât de dramatic, pe atât de previzibil. Economia României, cea realizată în baza capitalului intern al societăților comerciale, în absența unui plan coerent, curajos, vizionar, sucombă sub ochii noștri. La fel cum munții tunși de păduri o iau la vale, și economia acestei țări, părăsită de capitalul românesc, omorât mai degrabă de Cîțu decât de criza economică, trece sub stăpânirea stihiilor. Iar stihiile sunt societățile cu capital străin, care vor lua locul societăților românești în toate domeniile. Astfel încât cercul se va închide. Vom culege cu toții sparanghel în România. La propriu și la figurat. Dar va fi sparanghel nemțesc.
Sorin Rosca Stanescu